Stil, stiluri, stilistica

Stil, stiluri, stilistica

Premise.

Fiica buna a Retoricii si a Gramaticii, stilistica si-a castigat incepand cu jumatatea secolului al XIX-lea si pana acum, o personalitate distincta (sau mai multe infatisari): s-a vorbit mai intai despre o stilistica lingvistica, treptat, despre o stilistica estetica (in interdisciplinaritate cu Poetica, critica literara, estetica). Pe de alta parte, s-a vorbit despre stilistici nationale si - pornind de aici - despre posibilitatea unei stilistici comparate (ca parte a literaturii comparate). Pragmatica aduce in prim-plan stilistica limbii vorbite si - in sfarsit - din perspectiva receptorului comunicarii - s-a construit o stilistica a receptarii. Nu in ultimul rand, studierea limbajelor de specialitate echivaleaza cu conturarea stilisticii functionale. [Un istoric al disciplinei in Val Panaitescu (coord.), 1994; Oswald Ducrot, Jean-Marie Schaeffer, 1996].

Stilistica Lingvistica.

Studiaza faptele de limba din perspectiva expresivitatii lor. Pentru Charles Bally, considerat intemeietorul stilisticii lingvistice (Precis de stylistique -l905; Traite de stylistique francai se - 1909; La langue et la vie - 1913), 'stilistica se ocupa cu studierea mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunitati lingvistice din punctul de vedere al continutului lor afectiv, adica exprimarea faptelor de sensibilitate prin limbaj si actiunea faptelor de limba asupra sensibilitatii" [in Iorgu Iordan, 1975; 12].

Iorgu Iordan [1975] este savantul roman care se revendica de la Charles Bally. Pentru Iorgu Iordan [1975; 12-l3] 'stilistica se opreste numai asupra faptelor de limba cu continut afectiv. Un cuvant, o particularitate sintactica etc. pot avea in ce priveste sensul, doua elemente distincte: unul strict intelectual care este notiunea pura, reprezentarea obiectului in discutie, altul afectiv, care arata oarecum pozitia subiectiva, reactia sentimentala a individului vorbitor fata de notiunea respectiva'

Este important (din perspectiva analizei media) de luat in considerare atitudinea afectiva a vorbitorului reperabila mai ales in audiovizual (reality-show, talk-show, interviu, reportaj) iar pentru ultimele doua genuri enumerate, si in presa tiparita.

Exemplu (des intalnit): declaratia (de presa a) omului politic in care, la un moment dat, apare o turnura a limbii vorbite (de toate zilele - numita de unii lingvisti, limbaj familiar}. Atitudinea (de exprimare a vorbitorului) este profund retorica: 'arata ca este un om ca toti ceilalti, ca este 'de-al lor' si - in plus - surpriza (creata cu o maxima economie de mijloace) isi atinge scopul: impresioneaza si - prin acest fapt - este tinuta minte. Dar, mai ales, personajul este catalogat ca fiind un 'om de-al nostru, care nu ne-a uitat - asadar - demn de incredere.

De subliniat ca, din perspectiva stilisticii lingvistice, aceasta incarcatura afectiva care confera cuvintelor/expresiilor ceea ce s-a numit expresivitate, nu le confera in limba vorbita (folosita zi de zi) statutul figurilor de stil, pentru ca nu sunt premeditate. Din exemplul construit mai sus, rezulta insa ca aceasta expresivitate cotidiana poate fi folosita de unii vorbitori cu premeditare, adica cu intentii retorice, adica cu intentii de a impresiona-persuada.

Pentru Iorgu Iordan [1975; 13], de exemplu, sinonimele cuvantului zgarcit, precum zgarie-branza, carpanos, calic au 'o incarcatura emotionala [a vorbitorului care le foloseste].

Expresivitatea Fonetica.

In limba vorbita, expresivitatea incepe sa se manifeste la nivel fonetic: lungirea sunetelor, eliminarea unor sunete din cuvant, accentul, ritmul (o parte din ceea ce cu un termen contemporan formeaza cheile vocale). Alexandru A. Philippide (tatal poetului bine cunoscut) in Fiziologia sunetelor (curs: 1920-l921) distinge cinci tipuri de accent in limba romana: Accent plan (ton egal: nu urca, nu coboara cat timp se pronunta silaba sau vocala); Accent ascutit (tonul se ridica: silaba se termina cu maximum de inaltime);

Accent grav (tonul coboara; silaba se sfarseste cu un minimum de inaltime); Accent circumflex (tonul se ridica pana la un maxim, apoi coboara pana la un minim de la care a pornit); Accent anticircumflex (tonul coboara de la un minim, pentru a se ridica iarasi la un maximum de unde a plecat). [Apud Iorgu Iordan, 1975; 59].

Tot Iorgu Iordan ne atrage atentia ca interogatia si exclamatia au roluri afective [1975; 66].

Simbolismul Fonetic se intemeiaza pe asociatia de idei. Tipuri de simbolism fonetic: etimologia populara, jocurile de cuvinte. Exemplu: pastele cailor (substantivizarea verbului a paste + asocierea cu sarbatoarea religioasa). Rima: exemple: am ales pana am cules; a face haz de necaz; marea cu sarea. Aliteratia: exemple: multe si marunte; praf si pulbere; de voie de nevoie. Fenomene Morfologice cu valente expresive. Exemple: favoare/favor; -A venit Ion ?/- Nu-i nici un Ion; destept rau (=foarte destept); cu una cu doua; Prezentul dramatic (cf. lingvistului danez Otto Jespersen): -Ce doresti? /-Doream Diminutivele si augmentativele exprima de la caz la caz, adica in functie de contextul situational, afectiunea sau ironia.

Un loc aparte il ocupa cuvintele compuse. Exemple: vorba-lunga, te miri ce, pierde-vara, gura-casca, papa-lapte.

Accentuarea afectiva in fraza, in planul frazei, este evidenta accentuarea afectiva de la 'imi pare bine ca soseste vara la 'Ce bine-mi pare ca soseste vara' [Iorgu Iordan, 1975; 78-221].

Barbarismele (cuvinte imprumutate din alte limbi, fara sa fie nevoie de ele). Exemple: a lectura, a realiza (neologism din englezescul to realize =a-si da seama, a intelege, cata vreme exista neologismul din limba franceza realiser = a duce la bun sfarsit ceva), in termeni culturali, folosirea barbarismelor (in scris sau in limba vorbita) indica pretiozitate, snobism, dar si insuficienta stapanire a limbii materne.

Tudor Vianu. De la stilistica lingvistica Ia stilistica estetica.

In cursul de stilistica pe care Tudor Vianu il sustinea la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti in anul universitar 1942-l943, autorul imparte cuvintele din punct de vedere stilistic in cuvinte nominale (prin care se exprima realitati, precum si calitatile lor) si cuvinte relationale care 'nu au intentionalitate obiectiva, nici continut calitativ'. Si mai importanta este schema prin care autorul indica structura semantica-stilistica a cuvantului. 'Cercul intelectual ar reprezenta primul strat; al doilea nivel include 'semnificatiile conexe care complica sensul initial (in aceste nivele, sinonimia este posibila); al treilea nivel, cel mai amplu, include 'reprezentari afective' ale vorbitorului. Exemplul pe care il ofera Tudor Vianu este urmatorul: cuvintele din seria sotie-nevasta-consoarta sunt sinonime in 'cercul intelectual', dar nu sunt sinonime in planul' reprezentarilor afective'. [Tudor Vianu, 1975; 528-529].

Concepte ale stilisticii. Concepte operationale.

Leo Spitzer este considerat initiatorul asa-numitei stilistici genetice, in viziunea lui, stilul se articuleaza in urma unei utilizari particulare a limbii de catre (un) vorbitor/autor insa, in anumite limite date in principal de structura gramaticala (fonetica-morfologica-sintactica-lexicala etc.), nerespectarea totala a acestor limite conducand la 'crearea' unei limbi straine pe care, eventual, o intelege numai emitatorul, in aceasta interactiune dintre stilul individual si stilul 'colectiv' apare stilul, rezultat al unor detalii (in modalitatea de exprimare) insolite, neasteptate, 'originale'. Pe scurt - este vorba aici despre relatia norma/abatere - dihotomie fundamentala in orice orientare stilistica.

Evaluarea acestei relatii in textul mediatizat, indiferent de medium, urmarita in toate planurile: deontologic, normele jurnalismului de informare, relatia comentariu critic-comentariu ne-onest, pana la modalitatile de evidentiere a textului etc. reprezinta punctul central al evaluarii intr-o analiza de continut.

Stilistica Functionala (formalistii rusi, Scoala de la Praga, structuralismul) urmareste circumscrierea literaritatii. Stilul ar rezulta (pentru Roman Jakobson) din alegere si combinare. Un ziar/un telejurnal sunt rezultatul unei alegeri si combinari.

Stilistica Efectului. M. Riffaterre.

Conceptul literaritate este si aici fundamental. Daca pentru Roman Jakobson literaritatea se refera la 'strategia' organizatoare a emitatorului, pentru M. Riffaterre, literaritatea apare atunci cand receptorul mesajului este direct sensibilizat prin stil. Iar stilul are drept origine o organizare specifica a mesajului prin convergenta si contast [= surpriza, insolitare -termeni impusi tot de M. Riffaterre] prin care se urmareste declansarea unei anumite reactii din partea cititorului. [Val Panaitescu, 1994; 197].

De la stilistica la semiotica.

in acest context, Umberto Eco [l 996; 25-28] distinge trei tipuri de intentii: intentie auctoris, intentio operis si intentio lectoris.

'Disputa clasica se inchega mai intai, in jurul acestei opozitii - remarca Umberto Eco [1996; 25] : a) trebuie sa cautam in text ceea ce autorul a voit sa spuna; b) trebuie cautat in text ceea ce acesta spune, independent de intentiile autorului sau.'

Concluzia semioticianului italian este de mare utilitate: () Ar trebui sa reconsideram unele dintre curentele ce se prezinta astazi ca orientate catre interpretare. Spre exemplu, sociologia literaturii [prin extensie, a receptarii media] manifesta preferinta pentru ceea ce individul sau o comunitate face sa se intample cu textele. In acest sens, lasa la o parte optiunea intre intentia autorului, a operei sau a cititorului pentru ca, de fapt, inregistreaza felurile in care societatea se foloseste de texte. Fie ele [felurile - n.n.] mai mult sau mai putin corecte, in schimb, estetica receptarii isi asuma principiul hermeneutic conform caruia opera se imbogateste de-a lungul veacurilor cu interpretarile ce i se dau; tine seama de raportul dintre efectul social al operei cu orizontul de asteptare al destinatarilor istoriceste situati; dar nu neaga faptul ca interpretarile ce se dau textului trebuie sa fie conforme cu o ipoteza asupra naturii acelei intentio de profunzime a textului. Tot astfel, o semiotica a interpretarii (teorii ale cititorului model si ale lecturii ca act de elaborare) cauta, la randul ei, in intentio operis criteriul pentru a evalua manifestarile intentio lectoris.' [Umberto Eco, 1996; 28].

Lumea textului intalneste lumea cititorului.

In paralel cu Umberto Eco, esteticianul german Hans Robert Jauss elaboreaza o estetica a receptarii (Pour une esthedque de la reception -Gallimard, 1978). Pornind de aici, Laurence Allard [1994] incearca sa imbogateasca notiunea receptare, 'adesea reificata in studiile receptarii media' Laurence Allard porneste de la constatarea atribuirii in acest tip de cercetari care ne preocupa acum, a unui rol fundamental al cititorului/ spectatorului '//? construirea sociala a semnificatiilor textelor si a semnificatilor lor ideologici' Se deschide astfel, in studiile culturale, era 'democratiei semiotice' (John Fiske) dupa decenii de critica ideologica a unei culturi de masa care isi aliena publicul' [Laurence Allard, 1994; 68].

Consecinta acestei viziuni: textele media sunt deschise unor interpretari multiple. Acestea se situeaza intre studiile culturale (Scoala de la Birmingham -Vd. Analiza Critica a Stirilor) concretizate in analize

Structurale in care publicul nu este luat in considerare, si intre studiile media are masoara (cantitativ) audientele. Pentru acestea din urma, receptarea se reduce la numararea persoanelor care citesc/privesc un produs media.

In esenta din abordarea textului ca mesaj deschis, decurge ' o constructie dialogica a raportului text-cititor; presupunem ca cititorul are un univers personal de semnificatie. Atunci, receptarea se realizeaza in functie de asteptarile prealabile sedimentate. Din acestea se articuleaza un orizont de asteptari dublu: acela al experientei literare [culturale in sens larg]; ce stim despre un gen, despre un stil [=ce stim ca este o stire, un reportaj etc, ce stim despre un ziar anume etc.]; si acela al vietii cotidiene («lumea cititorului») pe care aproprierea operei [a textului mediatizat] o poate innoi, imbogati sau rasturna, in acest punct, apare functia creatiei sociale a operelor de arta.' [prin analogie (prin extensie), a textului mediatizat]. [Laurence Allard, 1994; 69].

Mai exact, sustine Hans Robert Jauss in aceasta ordine de idei, pornind de la Kant comunicarea estetica este un factor de socializare si creatoare de noi norme.