Analiza documentelor

Analiza documentelor

Tipuri de documente

Ca si in cazul celorlalte metode, vom spune ca oamenii, in viata de zi cu zi, nu numai ca produc inevitabil documente, in sens larg, adica lasa continuu urme ale activitatii lor, dar la modul spontan le si analizeaza si interpreteaza (scriem si citim scrisori, jurnale, facem inferente din felul in care sunt decorate si aranjate locuintele etc.). Practica sociala cunoaste, in acelasi timp, si modalitati mai sistematice de studiu al documentelor (dosare, dari de seama, lucrari scrise). Aproape necontenit suntem judecati si apreciati - informal si institutional - prin ceea ce producem.

Istoriografia si alte discipline si-au constituit discursurile, si continua sa o faca, prin analiza si interpretarea documentelor scrise si arheologice. Studierea stiintifica a documentelor sociale, nu doar a celor oficiale, ci si ale lumii practice obisnuite, a devenit o directie principala si in discipline ca antropologia, sociologia si psihologia sociala, doar de cateva decenii incoace, cu toate ca existau preocupari inca din anii '20.

Documentele pot fi clasate potrivit mai multor criterii, din punct de vedere al analizei lor sistemice in disciplinele socioumane: dupa vechime, dupa destinatar, dupa accesibilitate, dupa gradul lor de incredere. S. Chelcea (1993) retine patru criterii pentru clasificarea documentelor sociale: natura, continutul, destinatarul si emitentul. Dupa natura lor, ele pot fi scrise (texte propriu-zise) sau nescrise (obiecte, imagini, simboluri), dupa continutul informational, cifrice (in preponderenta cifrelor, a graficeor) sau necifrice (in limbajul natural), dupa destinatar, personale sau publice, iar dupa emitent, oficiale (emise de guvern sau alte autoritati de stat) sau neoficiale.

Din punct de vedere al abordarii calitative, conversatiile cotidiene constituie un gen de document cu totul important in intelegerea derularii concrete a vietii sociale.

Diversele tipuri de documente au facut obiectul mai multor genuri de analize, din perspectiva disciplinelor socioumane importanta fiind distinctia dintre analiza cantitativa (cunoscuta si sub numele de analiza de continut) si analiza de tip calitativ.

Analiza de continut

In stiintele sociale, analiza de continut, ca metoda si tehnica de inregistrare, dispune de mai multe circumscrieri. Una dintre cele mai vechi definitii ii apartine lui B. Berelson[1]"Analiza de continut este o tehnica de cercetare, vizand o descriere obiectiva, sistematica si cantitativa a continutului, manifest pe care il are comunicarea". In perioada de inceput, analiza de continut era definita ca o semantica statistica sau ca o tehnica de factura cantitativa, prin care se descrie "comportamentul simbolic".

La ora actuala, o definitie care intruneste oarecare consens este cea formulata de Holsti "Analiza de continut este orice tehnica de a face inferente in identificarea obiectiva si sistematica a caracteristicilor de care dispun mesajele". In definitia lui Holsti, in comparatie cu Berelson, lipsesc determinantele "cantitative" si "manifest", urmare faptului ca in anii '50, conceptia lui Berelson, conform careia analiza de continut este o tehnica de tip cantitativ, care priveste doar continutul manifest al mesajelor, a fost foarte contestata.

Pe linia definitiei lui Holsti specialistii concep analiza de continut ca modalitate de abordare a textelor pe baza unui sistem prestabilit de interpretare. Analiza de continut reprezinta o interpretare sistematica a textelor, pe baza unor reguli explicite.

Intr-adevar, desi poate viza si aspecte materiale alle productiei umane (arhitectura, vestimentatie etc.), analiza de continut este proprie documentelor ce contin informatie complexa, celor cu valoare comunicationala ridicata: mass-media, literatura, statistici oficiale, dari de sema, rapoarte, legi si decrete, corespondenta personala, jurnale intime etc.

In general, analiza de continut serveste in trei directii principale :

• pentru analiza elementelor textuale, izolat sau in interdependenta;
• pentru evaluarea emitentului;
• pentru evaluarea receptiei.

Analiza elementelor textuale

In aceasta directie se determina semnificatia pe care o are mesajul transmis. Sunt evidentiate trei tipuri de analiza semantica :

studierea tendintei evolutive (se face o comparatie a mesajelor pe care acelasi emitent le-a transmis in diferite momente). O tema predilecta pentru un studiu de tendinta o formeaza modificarile de

program politic din evolutia unui partid de-a lungul anilor.

analiza contingentei (cercetarea se concentreaza asupra interdependentei dintre elementele textuale ale aceluiasi mesaj)

analiza performantei (in cadrul careia mesajele sunt comensurate pe baza unui standard normativ)

Evaluarea emitentului si antecedentele comunicarii

Analiza de continut permite o evaluare a emitentului, a intentiilor, motivelor si conceptiei sale. Definitorie pentru cercetator este modalitatea interpretativa pentru care opteaza: pentru un model reprezentational sau pentru un model instrumental. Modelul reprezentational pune un semn de egalitate intre continut si intentie. Mesajul acopera total intentiile emitentului. Acest model permite luarea in consideratie a textului asa cum acesta este, ca o ilustrate fidela a intentiilor. Modelul instrumental pretinde aplicarea conjugata a altor metode de cercetare. Comunicarea este perceputa instrumental si mesajul este incadrat intr-un proces de persuadare sociala. A lua in consideratie exclusiv intentiile emitentului este insuficient si conduce, inevitabil, la concluzii exagerate.

Determinarea efectelor

Analiza de continut poate fi utila in evaluarea efectelor pe care le are procesul de comunicare. Aplicata izolat, analiza de continut se dovedeste, de cele mai multe ori, a fi insuficienta. Studiul efectelor pretinde ca analiza de continut sa fie conjugata cu alte metode de analiza. Pentru a atribui efectele exclusiv procesului de comunicare se impune o analiza comparativa a comportamentului in cel putin doua momente (comportamentul publicului inainte de comunicare si cel dupa comunicare) - valabil in cazul unui exemplu din domeniul televiziunii.

Etapele analizei de continut

Avand stabilita problema de studiat si fiind alese documentele corespunzatoare, analiza de continut se desfasoara in urmatorii pasi mai importanti:

Din experienta prealabila de cercetare si/sau printr-o parcurgere atenta a materialului supus analizei, formulam ipoteze pe care le traducem in categorii (clase), iar acestea, la randul lor, in indicatori direct numarabili in text. Traducerea unei probleme (ipoteze) in categorii si indicatori, carora le atribuim coduri, inseamna intocmirea unui "chestionar" cu care mergem in fata documentului si filtram materialul brut.

O data ce avem grila de categorii si sistemul de indicatori, intereseaza cum facem numararea la nivelul textului, alegerea unitatilor de analiza. Aceste unitati de analiza se refera la ceea ce trebuie decupat din context, adica « natura unitatilor ».

Se distinge, in acest sens, intre unitatea de reperaj definita de Lasswell ca « lungimea textului in care aparitia temei este numarata o data », este deci recunoscuta tema - si unitatea de context, definita ca portiunea minima a textului care trebuie citit pentru a determina daca tema este prezentata favorabil, defavorabil sau neutru. Se intelege ca unitatea de context este mai mare sau cel putin egala cu cea de reperaj. In practica, lucrurile sunt destul de complicate, unitatea de reperaj si cea de context trebuind alese in functie de organizarea documentului in spatiu si timp. La carti, se pot lua ca unitate de reperaj paragrafe, pagini, la reviste si ziare, numere, la emisiunile radio si TV, ore sau zile.

Prin numararea unitatilor favorabile, neutre sau care nu se refera la tema urmarita de noi si prin calcularea raportului dintre frecventele acestor unitati se desprinde preocuparea fata de tema respectiva si aprecierea ei. Pe langa simpla consemnare a prezentei sau absentei atributului, a temei ca atare, dar si a celui "favorabil', "nefavorabil", "neutru", se poate evalua si taria gradului de intensitate cu care se manifesta atitudinea introducandu-se si formule statistico-matematice mai complicate. De asemenea - apeland la logica si calculul probabilitatilor - se permie si evidentierea unor structuri asociative (pattern-ueri) semantico-apreciative in cadrul comunicarii. Astazi se pot intreprinde analize fine si corelatii pe texte si inter-texte datorita utilizarii calculatoarelor (exista o adevarata traditie in analiza de continut computerizata, ea luand si acesta forma in deceniul al saptelea).

Specialistii metodei analizei de continut evidentiaza urmatoarele etape mai importante :

1. Determinarea cadrului teoretic

2. Operationalizarea

3. Codificarea

4. Analiza propriu-zisa

1. Cadrul teoretic

Cercetatorul, dupa ce a formulat tema de cercetare si obiectivele cercetarii, trebuie sa isi defineasca orizontul teoretic. Optiunile sale teoretice privesc, in acest context, doua planuri.

In primul rand, cum abordeaza si defineste caracteristicile textuale de care urmeaza sa se ocupe, astfel incat tema de cercetare sa isi atinga scopul.

In al doilea rand, trebuie precizat, in plan teoretic, daca intre aspectele studiate exista o corelatie semnificativa. Ceea ce individualizeaza analiza de continut, in orizont tehnic, este delimitarea unitatilor analitice.

Unitatea analitica, ce nu trebuie confundata cu cazul studiat, este minimala componenta care, pastrandu-si autonomia, este interpretabila la nivelul obiectului cercetat. Determinarea unitatilor analitice depinde de tema cercetarii.

2. Operationalizarea

Conceptele nu emana pur si simplu din text, de unde si necesitatea de a le operationaliza. Conceptul trebuie redefinit, astfel incat sa i se poata stabili aparitia in textul respectiv. Operationalizarea inseamna, in cadrul analizei de continut, elaborarea unui instructaj, a unui ansamblu de reguli, la care se supune activitatea analitica.

Prescriptiile sunt de trei tipuri:

a)     prescriptii legate de clasificare

b)     prescriptii referitoare la unitatile analitice sau la unitatile de masura

c)     prescriptii referitoare la aspectele conceptuale

Analiza de continut implica o abordare a textelor pe baza unui sistem de categorii. Acest sistem functioneaza ca un filtru prin care textele sunt trecute. Depinde de tema de cercetare care anume categorie intra in sistem. Studiul despre "redarea completa a actualitatii" intr-un ziar pretinde cercetatorului sa opereze cu categorii de genul "stiri politice", "stiri economice", "stiri sportive", "stiri ecleziastice" etc. Pentru a fi aplicata simplu si fara dubii, fiecare din aceste categorii trebuie redefinita foarte exact. Adica, un articol de ziar este politic, daca mai mult de jumatate din alineatele sale contin stiri despre activitatea Executivului sau despre reactiile populatiei la aceasta activitate.

Pe masura ce analiza implica, insa, un nivel mai ridicat de abstractiune, instructiunile referitoare la clasificare sunt mai vagi, iar analistul dispune de o mai accentuata autonomie interpretativa. Instructiunile privesc si descompunerea unitatilor analitice in unitati de masura. Unitatea analitica se poate descompune, de cele mai multe ori, in mai multe segmente clasificabile. Segmentarea poate atinge nivelul cuvintelor sau cel al propozitiilor. Propozitiile devin unitati de masura in analiza incarcaturii evaluative a textelor.

De asemenea, trebuiesc precizate unitatile contextuale (context units), dimensiunile contextului din care provin segmentele inregistrate. Clasificarea lor este imposibila fara contextualizare. Dependenta de context este foarte evidenta in analiza textelor evaluative. O propozitie primeste alte sensuri in functie de context. Intr-un context critic si intr-unul favorabil, sensurile difera. Cercetatorul trebuie sa decida, in prealabil, cat de mare este contextul pe care il are in vedere: daca se limiteaza la contextul imediat sau ia in consideratie contextul general.

Reguli omnivalabile in aceasta privinta nu exista, dar un compromis intre cele doua extreme este posibil si necesar. Acest compromis are meritele sale, dat fiind faptul ca supradimensionarea contextului atrage dupa sine o insuficienta acuratete in interpretare.

3. Validitatea cercetarii

O data ce s-a stabilit procedura analitica, cercetarea poate intra in faza de culegere a materialului si de codificare a datelor. Cele doua activitati sunt lasate pe seama unor operatori, care au fost instruiti cum trebuie sa lucreze. Faptul este posibil, caci instructiunile indica, prin ele insele, drumul care trebuie urmat. Intervin si greseli de executie, dar ele se datoreaza mai frecvent instructiunilor defectuoase decat operatorilor. Pentru a controla calitatea instructiunilor si a evita erorile, fiecare operatie urmeaza a fi executata in paralel, de doi operatori. Gradul de suprapunere al rezultatelor se exprima in "coeficientul de validitate".

Analiza de continut are o serie de virtuti , printre care foarte importante sunt:

●Ea aduce nota de rigoare in interpretarea documentelor, depaseste planul impresiei, al afirmatiilor fara acoperire empirica de genul: "Ziarul cutare se ocupa numai de lucruri de scandal" sau "Filmele americane sunt pline de scene de violenta" sau "Ce putina muzica usoara se da acum la televiziunea romana !" etc. Plan care, din pacate, este atat de prezent nu doar in retorica cotidiana nevinovata, a relatiilor interpersonale, ci si in discursuri si luari de decizii cu impact in viata publica.

Tot pe acesta linie, analiza de continut are o relevanta deosebita in analiza temeinica a productiilor stiintifice, in dublu sens: in cele sociologice, mai ales, dupa cum observa T. Rotariu (1991) , ca analiza secundara a datelor; in cele stiintifice, in general, pentru a decela mai precis ce teme sunt cercetate, raportul teoretic-empiric, fundamental-aplicativ, ce caracteristici socio-demografice au producatorii de stiinta (varsta, sex, etc.).

Prin analiza de continut se releva nu numai tendinte in interiorul unui document sau al mai multor documente, la un moment dat, intr-o anume temporalitate, ci si evolutia comparativa a unor teme si aprecieri pe secvente mai mari de timp. Analiza de continut poate lua si forma analizei longitudinale.

Metoda este preferata de cercetatori fiindca ea se aplica, de regula, pe documente neprovocate direct pentru cercetare si astfel nu intervin distorsiunile legate de raportul cercetator-subiect, asa cum se intampla in cazul experimentului, al anchetei sau al unor anumite genuri de observatie.

Vizand o coordonata esentiala a existentei socioumane - cea informational-comunicationala - analiza de continut are si avantajul epistemic ca, mai ales slujindu-se de calculator, se pot realiza vaste comparatii in timp si spatiu, pe perioade istorice, pe tari, pe institutii, etc., rezultatul ei constituind un element central al multor decizii.

Din motivele de mai sus, la care trebuie adaugat unul extrem de important, si anume costul relativ redus al cercetarii fata de alte metode, ea a cunoscut in ultimele decenii o adevarata explozie.

Analiza de continut comporta insa dificultati si limite, unele "interne' mai specifice, altele cu caracter mai general.

O prima si grava problema metodologica e cea a stabilirii grilei de categorii si indicatori. T. Rotariu (1991) considera ca respectiva grila si categoriile trebuie sa fie: exhaustive (sa surprinda toate variantele de aparitie a caracteristicii, a temei); exclusive (o unitate inregistrata intr-o categorie sa nu mai figureze si in alta); obiective (sa permita o clasificare a materialului care sa depinda cat mai putin posibil de analistul ce o realizeaza), si pertinente (adecvete obictivului urmarit de cercetare si continutului documentelor). In vederea conceperii unui sistem de categorii care sa se suprapuna cat mai exact textului examinat e nevoie de tatonari succesive si de corectiile corespunzatoare. Din acest punct de vedere s-a semnalat dilema: cand categoriile sunt largi (flexibile), nu se atinge precizia (fideliatea) dorita, pe cand daca ele sunt limitate (strict definite), materialul codat difera prea putin de cel brut si nu am inaintat, asadar, prea mult in cunoasterea sistematica.

Dintre exigentele mai sus mentionate pretinse sistemului de categorii si analizei de continut, in general, decisiva este "obiectivitatea", adica valabilitatea si fidelitatea procedeului. In ceea ce priveste validitatea  - in sensul ei tehnic -, desi e imaginabila si utilizarea criteriilor predictibilitatii si a validitatii concurentiale, in cazul analizei de continut legitima este cercetarea validitatii de construct, si mai ales, a celei logice (de continut), altfel spus, a legaturii logico-semantice dintre ipoteze, categorii, indici si caracteristicile textului (S. Chelcea, 1985).

Fidelitatea procedeului se poate estima fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns diferiti analisti ce au lucrat independent pe acelasi document si cu aceleasi categorii si indicatori, fie prin compararea rezultatelor unuia si aceluiasi analist, obtinute la intervale de timp mai mari, O valoare a indicelui de corelatie a inter-versiunilor analitice mai mare de 0,70 se considera ca indicand o buna fidelitate. In tot cazul, este necesar un accentuat spirit de finete si o bogata experienta pentru a deslusi in expresii lingvistice diferite acelasi continut (psiho)social. Poate ca alaturi de interpretarea de ansamblu a documentului, aceasta sarcina este cel mai greu (si riscant) de substituit prin analiza computerizata. De aceea, e bine, cu toate ca acesta mareste costul cercetarii, ca macar atunci cand e vorba de documente si teme importante, sa se foloseaca, si in stabilirea sistemului de categorii, si in analiza propriu-zisa (sau a programarii computerului), metoda expertilor.

Analiza de continut poate viza documente unice cu valoare intrinseca si, in acest caz, problema ce documente concrete vom lua in analiza nu se pune. De cele mai multe ori insa suntem nevoiti sa recurgem la esantionarea materialului supus efectiv investigatiei. Daca, de exemplu, intereseaza cum trateaza un anumit ziar problema pensionarilor, este aproape imposibil (si nici nu este necesar) sa analizam cantitativ, numar de numar, pagina de pagina. In selectarea din presa scrisa si audio-vizuala, intrucat exista o fluctuatie a aparitiei si tratarii temelor (tendinta de ciclicitate sau compensatorie), esantionarea trebuie sa tina seama si de aceste criterii, combinand esantionarea pur aleatorie cu una "stratificata", in functie de perioade de aparitie.

Problema problemelor in analiza clasica de continut este aceea ca interpretarea atitudinilor, valorilor si intentiilor autorului documentului supus investigatiei nu se rezolva doar prin relevarea tendintelor statistice. Este justificata atat inferenta directa, cand continutul este luat ca atare (face value), cat si inferenta indirecta, cand opusul afirmatiilor din continut trebuie considerat ca adevarat. Ramane, asadar, la alegerea cercetatorului de a aprecia intentia manifestata in sens direct sau nu. Se face, din aceasta perspectiva distinctia (Ghiglione si Matalon, 1978) intre analiza pe plan orizontal (caracteristicile documentului in sine) si aceea pe plan vertical (cauzele, antecedentele si intentiile ce au produs documentul). Pentru al doilea gen de analiza, cercetatorul are nevoie si de alte date, referitoare la sursa emitenta si la intelegerea ambiantei grupale sau societale de ansamblu. In literatura de specialitate se subliniaza mereu, de altminteri, ca insusi H. Laswell (1903-1978) - daca nu parintele, atunci "nasul" analizei de continut - recomanda incadrarea ei intr-o schema mai larga de analiza a comunicarii: cine, ce, cui, cum si cu ce rezultate comunica.

Analiza calitativa

In perspectiva calitativista, dupa cum am mai spus-o, analiza documentelor sociale este interesanta si utila daca acestea sunt privite ca texte sociale, ca discursuri. Multi autori pledeaza in favoarea principiului integrarii planului lingvistic de continut - teme si intelesuri - al documentului, cu cel al formei lingvistice, adica al gramaticii, coeziunii, figurilor de stil. La randul lui, acest ultim plan trebuie sa ia in considerare atat retorica textului, organizarea argumentativa a lui, cat si felul in care respectiva retorica, in calitate de constructie generala a textului, este marcata de resursele interpretative (repertoarii) care exista intr-un context sociocultural dat. D. Silverman (1993) grupeaza studiile calitative ale documentelor in trei clase:

Cele de natura etnografica, care, in efortul lor de a intelege holistic viata si activitatile oamenilor si comunitatilor, pornesc de la ideea ca in societatile complexe, un element central, alaturi de alte genuri de documente, il constituie cele scrise, inclusiv cele cifrice.

Studiile semiotice, care, avand ca baza dezvoltarile ulterioare ale structuralismului lui Ferdinand de Saussure, ce au aratat ca structura textului (materialul semantic) si cuvintele sunt inseparabile, s-au centrat pe analiza interna a discursurilor. Ele au relevat strategiile intrinseci de compunere a textelor prin care autorii lor incearca sa produca anumite efecte la cititor si auditor sau, oricum, sa evidentieze efectele neintentionate pe care o anume organizare a textului le are asupra recipientului de text.

Studiile etnometodologice, in care focalizarea este pe intelegerea metodelor practicate in viata cotidiana de producere si interpretare a descriilor ce le oferim celorlalti, metode implicate in cele mai banale convorbiri, ca si in stirile de senzatie din mass-media.

Producerea si organizarea sociala a documentelor

Studiile calitativiste, in particular cele de maniara etnografica, isi pun, cu referire la documentele sociale, intebari de genul: "Cum sunt scrise documentele?", "Cum sunt ele citite?" , "Cine le-a scris ?", "Cine le citeste?" , "Cu ce scopuri ? ", " In ce ocazii ? ", "Cu ce rezultate ?", "Ce este inregistrat ?", "Ce este omis ?", "Ce este luat ca de la sine inteles, ca atare (taker for granted) ?" , "Ce se pare ca ia autorul documentelor ca subanteles (taker for granted) despre cititor(i) ?", "Ce trebuie sa stie cititorii despre documente astfel ca acestea sa capete un sens pentru ei ?" (Hammersley si Atkinson,1983, pp.142-143)

Calitativistii nu pierd nici o ocazie (vezi si Silverman,1993) in a sublinia ca din punctul lor de vedere intereseaza nu in ce masura documentele reprezinta realitatea , cat sunt ele de adevarate sau false, ci, indiferent de valoarea lor de adevar, felul in care sunt ele produse si organizate si cum sunt interpretate de publicul lor. In acest sens "cum sunt interpretate" sau, in termenii intrebarilor mai sus formulate, "ce este inregistrat si ce este omis? ", chestiunea fundamantala a cititorului cat de cat instruit este, din ce in ce mai mult, tocmai aceea a valorii lor de adevar, cu alte cuvinte cat de mult se poate conta pe acuratetea lor.

Oricum, cercetarile calitative privesc documentele ca produse in circumstante particulare si pentru un destinatar particular. Analiza atenta a dosarelor, de exemplu, a evidentiat ca ceea ce se inregistreaza in ele si felul cum se face aceasta depinde de anumite constrangeri si asteptari mai mult sau mai putin directe.

Datele faptice ce apar intr-un dosar constituit sunt rezultatul unei selectii si organizari, astfel incat respectivul dosar sa apara intr-un anumit fel. Exemplu de dosare din timpul terorii comuniste, unde procedeul e atat de transparent si brutal. Dar nu e vorba numai de asemenea situatii-limita. Chiar in cele mai democratice, deschise si competitive societati, dosarul este rezultatul unei constructii potrivit unor postulate implicite sau unor scopuri exprese. In Marea Britanie, bunaoara, relateaza D. Silverman (1993) , in intocmirea unui dosar in vederea selectiei profesionale a celor din anul universitar terminal, dintr-o serie de criterii- aspectul fizic si acceptabilitatea, motivatia, etc.- lipseste formulat expres cel al "abilitatii" (al competentei propriu-zise). Respectiva omisiune si punerea acceptabilitatii pe primul plan - cat de bine s-ar putea lucra cu el - releva o anumita cultura a organizatiei, o conceptie in centrul careia se situeaza ideea ca important nu e atat ce cunostinte (abilitati) a dobandit candidatul in timpul facultatii, ci cat de dispus va fi el sa invete de la colegii si superiorii sai mai cu experienta (acceptabilitatea).

Viziunea calitativist-etnografica a insemnat o cotitura in ceea ce priveste abordarea sociologica a inregistrarilor statistice, chiar a statisticilor oficiale, in sensul ca a accentuat preocuparea (de altfel, existenta si la cantitativisti) de a nu lua datele statistice prezentate ca neaparat adevarate si exacte, ci ca e nevoie sa ne intrebam mereu in ce masura ele reprezinta realitatea; mai mult decat atat, investigatiile trebuie sa se concentreze asupra procesului de prelucrare a statisticilor, nu doar, si nu atat ca distorsiune a datelor reale, ci ca proces in sine. Astfel, multi sociologi privesc acum cifrele din statisticile referitoare la fenomenul mortii, al delicventei si altele, nu ca rezultate dintr-o inregistrare pasiva ci reiesind din interiorul procesului de inregistrare si organizare a datelor statistice.

L. Prior (1987) , prin studiile pe care le numeste "de sociologie a mortualitatii", demonstreaza ca investigarea de catre procurori a mortilor subite si considerate "nenaturale" se face mai frecvent (proportional) pentru barbati decat pentru femei, pentru cei casatoriti decat pentru cei necasatoriti, pentru cei activ economic decat pentru cei neactivi, pentru cei din clasa de mijloc decat pentru muncitorii manuali. Cand este vorba insa de a decide cauza mortii, prin autopsie, situatia se prezinta invers: mai multe autopsii se fac la cei necasatoriti decat la casatoriti, la muncitorii manuali decat la cei din clasa de mijloc, la femei decat la barbati.  L. Prior sugereaza interpretand aceste constatari, ca aceia care decid natura mortii si modalitatile de stabilire a ei sunt orientati de supozitii ale bunului simt, cum ar fi aceea ca moartea subita a unei persoane instarite e mai suspecta decat a uneia sarace. In tot cazul, e necesar sa avem in vedere ca tabelele statistice privind cauzele mortii sunt ele insele produsul unor procese de luari de decizii, care trebuie, la randul lor, cercetate minutios.

Imaginile vizuale ca documente sociale ridica probleme metodologice complexe.

Ele sunt mult mai greu de transcris, codat si analizat in unitati discrete, asa cum se intampla cu expresiile si cuvintele, cu materialul scris in general, atuul lor in comunicare fiind tocmai fluiditatea si integralul, functionarea cu itemi concomitenti. Totusi o serie de cercetari sistematice s-au intreprins si in domeniul vizualului, atat pe linia analizei textului imaginal in sine, cat si a raportului dintre imagine, sunet si comentariu, cu deosebire in domeniul reclamelor.

Studiile s-au centrat insa si asupra relatiilor dintre continutul imaginilor, intentiile producatorilor lor vizavi de audienta si schimbarile majore in organizarea economica si sociala. M. Emmison (1983), intrebandu-se in legatura cu emergenta si evolutia conceptului de "economie" in discursul mass-medial din SUA, gaseste ca in prezentarea "economiei" in desenele animate pot fi desprinse cel putin trei faze: 1) Inainte de 1930, "economia" se identifica cu clasicul "a economisi", adica a face cheltuieli cat mai putine si a pune restul de-o parte; 2) Dupa 1930 si-au facut loc in imaginile desenate ideile keynsiene cu privire la economia nationala ca structura si la rolul interventionist al statului. Economia incepe sa devina o problema de solutie colectiva. Economisirea ca "punere la ciorap" este ridiculizata prin personaje debile si bolnave, mangaiate de un Mos Craciun patern, care imparte daruri (prin cheltuieli guvernamentale); 3) In anii '40, economia este inteleasa in intregime ca fiind o chestiune colectiva. Adesea economia si politica economica sunt infatisate de animale. Bugetul, de exemplu, apare ca o cutie mare cu serpi, hipnotizati (stapaniti si manipulati) de ministrul de finante.