Cunostinta va deschide lumea intelepciunii - Referate profesionale unice

Acasa » didactica » comunicare si relatii publice » resurse umane
EXEMPLE DE APLICARE A METODEI OBSERVATIEI SI A METODEI INTERVIULUI

EXEMPLE DE APLICARE A METODEI OBSERVATIEI SI A METODEI INTERVIULUI

Din lucrari realizate in anii precedenti

Spitalul, institutie sociala si institutie medicala (2008-2009)

PRIMUL EXEMPLU (fragmente dintr-un jurnal de teren)

Introducere

Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana a facut ca starea de sanatate si serviciile sanitare oferite la nivelul tarilor membre ale Uniunii Europene sa devina cadru de referinta si pentru cetatenii din Romania.

O noua provocare este adusa de catre forta de munca din sectorul sanitar, libertatea de miscare castigata o data cu intrarea in UE accentuand decalajul fata de situatia dificila deja existenta, cand Romania avea cu aproape o treime mai putin personal medical la 1000 de locuitori fata de media UE, (avea cel mai mic numar de doctori, dentisti, asistenti medicali sau farmacisti, raportat la populatie, din UE).

In aceste conditii, sistemul de sanatate romanesc continua sa se bazeze pe asistenta spitaliceasca ca principala metoda de interventie, Romania inregistrand in continuare una dintre cele mai mari rate de spitalizare din UE si una dintre cele mai ridicate din lume. De asemenea, accesul la medicamente, in special pentru categoriile defavorizate, ramane o problema perpetua pentru pacienti, epuizarea medicamentelor compensate in primele zile ale unei luni ajungand sa fie considerata o situatie cvasi-normala, asa cum se intampla, de altfel, si la nivelul multor spitale.

In acest context nu este surprinzator ca, desi eforturile financiare ale statului roman au crescut considerabil, atat in cifre absolute cat si procentual, aproape toate veniturile si cheltuielile dublandu-se in ultimii ani pentru aproape toate categoriile de servicii medicale, senzatia de lipsuri din sistem continua sa persiste si sa se acutizeze.

Nu doar comparatia cu alte state ale UE arata situatia ingrijoratoare a sanatatii si a sistemului de sanatate din Romania, dar si comparatia intre diferite regiuni ale tarii si intre diferite grupuri populationale arata discrepante majore atat in accesul la servicii de sanatate, cat si in ceea ce priveste indicatorii sanitari; exista astfel zone ale Romaniei in care numarul personalului medical este mult sub jumatate din media nationala, iar accesul la serviciile medicale de baza este puternic restrictionat, mediul rural continuand sa fie in cea mai dificila pozitie din acest punct de vedere.

Daca analizam global performanta sistemului sanitar romanesc in contextul international si tinand cont de conceptul de performanta al OMS, care se axeaza in jurul a trei piloni fundamentali: 1 - Ameliorarea sanatatii; 2 - Cresterea capacitatii de raspuns fata de asteptarile populatiei; 3 - Asigurarea echitatii in ceea ce priveste contributia financiara - constatam ca Romania se situeaza pe locul 99 la nivel mondial, dupa tari ca Albania (55), Slovacia (62), Ungaria (66), Turcia (70), Estonia (77). (Sursa: The World Health Report 2000 - Health systems: Improving performance, WHO, 2000).

La baza cercetarii au stat urmatoarele ipoteze:

Prima ipoteza Schimbarile de natura organizatorica, politica si economica au accentuat dezechilibre anterior existente in sistem sau au dus la aparitia altora noi, atat in ceea ce priveste dependenta fata de piata, fata de puterea politica, au accentuat instabilitatea actorilor, sentimentele de nesiguranta si de incertitudine in construirea carierelor profesionale.

A doua ipoteza Dezvoltarea unui sector privat in campul medical poate contribui la eliminarea unora dintre deficientele sectorului public sau, dimpotriva, conduce la agravarea acestora.

A treia ipoteza in ce masura statutul social al medicului este afectat de schimbarea ierarhiilor interne dintre specialitatile medicale si de schimbarea relatiilor dintre grupurile profesionale? In ce sens s-a modificat gradul de coeziune psiho-sociala a fiecarui grup in parte si a colectivelor de munca din spitale ?[1]

A patra ipoteza Relatia dintre medic si pacient s-a transformat de asemenea sub efectul schimbarilor sistemice intervenite in ultimii ani. Aceasta schimbare s-a produs in principal ca urmare a inechitatii sporite in accesul la ingrijire medicala si in secundar prin exploatarea politica si mediatica a situatiei create. Efectele "deprofesionalizarii" (pregatirii necorespunzatoare) medicilor, respectiv ale modificarilor morbiditatii joaca un rol mai putin important in schimbarea relatiei dintre medic si pacient.

Metodele de lucru care au stat la baza cercetarii au fost observatia si interviul.

Conform cu cerintele metodologice de realizare a observatiei, nu am reusit sa facem totul asa cum ne-a sugerat coordonatorul cercetarii, deoarece in Spitalul de Copii lucrurile stau altfel.

Nu a fost nevoie sa solicitam persoanei intervievate permisiunea de a vizita spitalul pentru a putea observa unele aspecte generale ale cadrului in care isi desfasoara activitatea, deoarece intrarea noastra nu a fost restrictionata de portarul neglijent care avea alte preocupari in acel moment, putand astfel, explora toate etajele, libere, fara nici o constrangere. Ne-am plimbat prin tot spitalul si am intrat prin majoritatea sectiilor, este adevarat, fara sa intram in fiecare cabinet si sala de interventie fara ca nimeni sa ne acorde vreo atentie, sa ne intrebe ce dorim si incotro ne indreptam.

Ghidul de observatie a fost redactat in vederea obtinerii de date privind: exteriorul institutiei (unde este plasata, vecinatatea, daca are sau nu sectie de urgente, etc.), modernizarea unor sectii ale spitalului, dotarea, relatiile profesionale; aceste date s-au obtinut si discutand cu asistente, scurte interviuri in care am putut aborda persoanele intalnite precum si anumite aspecte care nu au fost suficient de clare sau de dezvoltate in interviul aprofundat.

Cercetarea are un caracter personal al ghidului de interviu si al celui de observatie, care presupun pregatirea noastra pentru ancheta de teren.

SPITALUL CLINIC DE URGENTA "SFANTA MARIA" IASI. Scurt istoric.

Spitalul Clinic de Urgenta "Sfanta Maria" din Iasi fost infiintat in 1970 in actuala locatie prin unificarea tuturor structurilor pediatrice existente in Iasi (Spitalul Israelit, Spitalul Caritas, Spitalul Sf. Spiridon).

In structura initiala erau incluse 2 sectii de Pediatrie, o sectie de Chirurgie Pediatrica si Ortopedie, sectia de Anestezie si Terapie Intensiva, sectia Oncologie si sectia de Prematuri.

Profilele clinice sunt in marea majoritate unice pentru toata zona Moldovei. Sectiile si compartimentele de inalta specialitate functioneaza incepand din 1991 si au vechime intre 11 si 13 ani si sunt deservite de medici cu a doua specialitate sau competenta.

Spitalul de Urgenta pentru Copii 'Sf. Maria' asigura asistenta medicala pediatrica de inalta specialitate pentru municipiul si judetul Iasi precum si pentru cele 7 judete ale Moldovei.

Structura spitalului este formata din: (.). Conducerea spitalului este formata din: (.)

Spitalul clinic de urgenta pentru copii "Sf. Maria" Iasi se afla pe strada Vasile Lupu nr. 62, pe dealul ce porneste din intersectia Bucsinescu spre cartierul Tatarasi, unul dintre plamanii Iasului.

Poarta de intrare in interiorul spitalului este la strada (foto 2, 3). Contrar altor spitale din Iasi, aceasta nu are o poarta cu grilaje, ci pare o alee care da in strada principala. Spre dreapta cum privim din dreptul portii, e o bariera care e mereu ridicata, dar care nu e prea vizibila din cauza stalpului de inalta tensiune din dreptul ei (foto 4). Tot pe partea dreapta am observat un chiosc mic, discret (foto 2) pe care la fel de mic, nevizibil scrie <Informatii>.

Dupa cum se surprinde si in imaginea din foto 2, chioscul cu informatii nu este amplasat intr-un punct strategic vital pentru ca persoanele interesate sa-l solicite.

Foto 4

Ca orice persoana care paseste pentru prima data intr-o institutie ne-am gandit ca e oportun sa mergem sa intrebam cum putem ajunge la birourile conducerii si care este protocolul de acces in spital. O doamna foarte draguta si amabila care era de serviciu in acel moment, ne-a aratat si explicat cum se ajunge la biroul directorului, mai ales la secretara acestuia care face legatura sau filtreaza accesul personalului catre acesta. La intrebarea daca are informatii despre intrarea libera sau cu programare la manager, ne-a raspuns ca nu are cunostinta despre acest aspect, dar ca secretara este cea care ne poate ajuta in tot ceea ce dorim. I-am multumit pentru amabilitate si ne-am indreptat spre partea opusa chioscului.

Privirea ne-a fost atrasa spre dreapta de un loc amenajat acoperit, cu geamuri de termopan, cu ferestre colorate de multitudinea de jucarii expuse (foto 5) si placuta care iesea in relief mai mare de o schioapa, cu litere rosii, iti atragea atentia ca in interiorul acesteia se afla un <Xerox>. Am aruncat in graba un ochi la preturile jucariilor si ne-a frapat faptul ca erau mult mai scumpe decat in alte magazine.

Foto 5 Foto 6 Foto 7

Iesind de acolo, ne-a atras atentia copertina albastra de sus ce proteja o mica terasa care pornea din iesirea unui magazin alimentar (foto 6).

Terasa, frumos amenajata, curata, cu mese din plastic albe si scaune rosii si cosuri de menaj la fiecare doua mese, era imprejmuita de un gardut metalic pentru a departaja persoanele care stateau la mese de restul trecatorilor care intrau in curtea spitalului (foto 7), dar si ca vizitatorii sa fie protejati de masinile care intrau si ieseau din spital.

Foto 8 Foto 9

Am pasit privind in urma spre terasa si ne-am indreptat catre intrarea spre incinta spitalului (foto 8). Cand ne-am intors privirea, ochii ni s-au oprit admirativ catre o masina 4×4 (foto 9), ce delimita inceputul parcarii (foto 10). (.)

In fata noastra, maiestos se inalta cladirea spitalului de opt etaje.

Am ramas putin surprinse de faptul ca cei doi barbati imbracati in uniforme de paza nu ne-a intrebat nimic, nici unde mergem, nici ce dorim. Am trecut pe langa ei continuandu-ne drumul linistite spre intrarea principala a spitalului

Foto 12

Pe langa noi treceau grabiti micii pacienti ai spitalului insotiti de mame in halate si slapi, cadre medicale, studenti, rezidenti, vizitatori ingrijorati. Zgomotul de masini era amestecat cu cel al vrabiilor care au devenit galagioase la auzul unei sirene ce tocmai isi facea intrarea in curtea interioara si cel al copiilor capriciosi, nervosi, purtati de manute, parca fara voia lor. Nimeni nu zambea, toti pareau preocupati de drumul lor. Pe fetele acestora se citea ingrijorarea, teama, oboseala. Privirile pareau goale, inerte, am avut sentimentul la cateva persoane care si-au ridicat capul din pamant pentru a se feri de noi, ca priveau absent pentru a ajunge la capatul dorintei de speranta.

In fata noastra, maiestos se inalta cladirea spitalului de opt etaje.

Foto 12

Holul mare, larg, luminat, imbietor era animat de un dute - vino al persoanelor ce intrau si ieseau, de o zarva uniforma de fond, dar si de un curent de aer ce te inconjura din toate partile, probabil de la usile deschise si inchise de prin tot spitalul.

Pe peretele frontal intrarii noastre, pereti pictati viu colorat (foto 15) si ghivece de flori cu plante verzi (foto 16) de-a lungul peretelui faceau intrarea catre antre-ul cu birourile personalului administrativ al spitalului (foto 17).

Pentru ca mai erau aproape 40 de minute pana la ora stabilita am decis sa facem o vizita prin tot spitalul. In holul urmator spatiului ce tocmai l-am descris, pe partea stanga erau 3 lifturi (foto 18), dintre care doua pentru vizitatori si unul mult mai mare, numai pentru personalul spitalului sau pentru bolnavii transportati in carucioare sau in paturi. Acesta era condus de o persoana care asigura transportul solicitantilor de la un etaj la altul.

Pe partea stanga, vis-á-vis de lifturi, sub scari (foto 19), un panou <Sa respectam legislatia> afisa norme de legislatie a spitalului. Dedesubt, ghivece cu flori viu colorate te invitau sa le cumperi pentru a alina suferinta celor bolnavi sau sa fie oferite ca multumire cadrelor medicale. Intre doi piloni de beton, sub scari, un chiosc cu ziare, reviste, carti de colorat si rebusuri te imbiau la lectura, la prezent, la stirile cu lumea de afara, cu lumea externa vietii din spital (foto 20).

Pe holul de la parterul Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii am vazut birourile de la Registratura unde 3 persoane asteptau sa li se faca foile de intrare, sectia UPU (unitate primire urgente) care are intrare separata in spital si sali ultra amenajate pentru acordarea primului ajutor. Era foarte aglomerat, persoane cu copii in brate asteptau intr-un rand neordonat ca usa sa se deschida si asistenta sa-i pofteasca pe ei, pentru ca suferinta copilului lor este mai accentuata decat a celorlalti. Tot pe hol am identificat micuta capela foarte frumos pictata, unde o asistenta intr-o mica pauza a aprins o lumanare in spatiul amenajat special. Spre capat, identificam sectia de chirurgie, dar si cea de ortopedie in care, la fel ca in cea de la primire urgente, numarul mare de copii si parinti astepta sa ii vina randul la consultatii.

Ne-am intors spre holul cu scari ca sa mergem mai sus, pentru ca in acel moment lifturile nu mergeau. Ne-am strecurat printre multimea care urca si cobora, vizitatori, copii, cadre medicale, femei de serviciu.

Pe scari curentul parca era mai accentuat si cu privirea am cautat un geam deschis, sa identificam sursa curentului si mare ne-a fost surprinderea sa observam geamuri murdare, sparte sau crapate (foto 21, 22, 23) ce cu greu faceau vizibila vederea din exterior. Acestea contrastau puternic cu eleganta holurilor de la intrare si parterul care ne-au creat impresia de modernitate si actualitate, imagine de spital al secolului 21.

Foto 22 Foto 23

Astfel am ajuns la etajul I, unde in holul principal care era foarte aglomerat, panouri ne indicau ca suntem la Terapie Intensiva, unde doar cadrele medicale se zareau pe holul sectiei. In alta directie se afla sectia de Hematologie si Oncologie, care ne-a frapat prin linistea si sentimentul de pustiu al acelei sectii comparativ cu Radiologie si Imagistica Medicala unde era foarte aglomerat, neordonat, galagios, multa forfota haotica.

Ne atrage atentia un afis publicitar care informeaza consecintele dependentei de droguri.

Urcam spre etajul II, catre Pediatrie, Gastroenterologie, Clinica a V-a, un etaj modernizat, elegant, cu gust, unde fata de etajul inferior era mai putina galagie. La sectia de Chirurgie Pediatrica si Ortopedie Pediatrica holul avea afise cu fumatul interzis, plan de evacuare in caz de incendiu, dar si un anunt referitor la o teza de doctorat "Politraumatisme cu predominanta abdominala la copii", cu data de 25.04.2009 ora 1130, lucrare ce probabil a fost sustinuta cu trei zile inainte.

Aici am aflat ca managerul institutiei, D-nul Prof. Dr. Marin Burlea are un cabinet pe etaj (foto 24) si ca este sef de clinica la acel etaj. Ne-a atras atentia o placa informativa. Sectia este de Pediatrie si Gastroenterologie, iar deasupra clinicii a V-a scria U.M.F "Gr. T. Popa" Iasi Facultatea de Medicina Stomatologica. Oare la aceasta sectie se ofera si servicii stomatologice?

Foto 24

Panoul de informare a fost realizat de catre Facultatea de Medicina Stomatologica? Am intrebat o asistenta care era prin trecere si ne-a raspuns ca nu a observat acest amanunt, dar stomatologie cu siguranta nu se face in aceasta clinica.

Ne indreptam spre etajul III unde se afla Clinica de Chirurgie Infantila si Ortopedie. Holul de pe etaj este extraordinar de aglomerat, cu greu ne strecuram prin multimea de adulti si copii, un mic grup de rromi in costume traditionale specifice, viu colorate facea zarva intr-o limba necunoscuta noua. Nimeni nu zambea, emotia, nerabdarea si teama se citeau pe chipurile lor serioase, usor tensionate. Nu ieseau in evidenta cu tonalitatea vocii fata de celelalte persoane care stationau alaturi de ei, sau mergeau in ambele sensuri.

La acest etaj am vazut un tonomat de cafea cu fise care era solicitat de cateva persoane imbracate in pijamale si halate de spital, palide si triste, dar si un aparat pentru incarcat acumulatori de telefonie mobila, unde doar doi copii curiosi priveau mirati multitudinea de fire pentru conectare.

Doua afise ne-au atras atentia, unul "Zilele medicamentului" cu data de 14-16 mai 2009 si unul legat de "Conferinta nationala de educatie terapeutica in bolile cronice" cu participarea pe data de 16-17 mai 2009.

Etajul IV este de fapt Clinica a II-a Pediatrie, care are ca sectii Alergologie -Imunologie, Gastroenterologie, Hepatologie, Pneumologie si Pediatrie Generala.

Este un etaj cu o activitate minima. Nimeni in hol, nimeni pe sectii. Nu am intrat in saloane, dar pe unde ne-am uitat am avut sentimentul ca nu este un etaj la fel de solicitat ca cele de pana acum.

Holul evidentiat cu afise despre prezentarea a trei cazuri din data de 28 aprilie 2009 ora 1130, cel cu zilele medicamentului si altele doua - unul referitor la col uterin si altul la o reclama a medicamentului B Complex, nu ne-a atras atentia foarte tare, poate doar curentul din tot spitalul, pe la unele etaje mirosul de mancare calda, acel miros specific de cantina si ecoul zarvei de la holurile inferioare.

Asa ca ne-am continuat ascensiunea catre etajul V, etaj ce gazduieste Clinica I-a Pediatrie Generala, tronson II.

Doua femei imbracate in halate de casa peste pijamale, ambele cu copii in brate, unul de aproximativ 2 si celalalt de 3 ani, discutau despre cum au trecut noaptea impreuna cu agitatia copiilor, starea lor de sanatate, discutii aproape soptite.

Am trecut pe langa ele si doua usi deschise aveau afise pe care scria "Externarile se fac dupa ora 1400. Program vizita 1400 - 1500. Accesul vizitatorilor pe etajul de sugari este strict interzis". Aceste notite sunt primele avertismente despre regulile accesului in clinica de pana acum. In usa doua asistente discutau despre un posibil schimb de vizita, s-au uitat la noi, dar nu ne-au intrebat nimic cu toate ca in brate tineam o mapa pe care-mi luam notite si cu privirea, amandoua incercam sa surprindem cat mai multe detalii intr-un mod foarte evident.

Surprinzator a fost faptul ca acest afis se afla pe partea interna a intrarii in clinica, in sensul ca daca cineva le-ar fi inchis, nimeni nu ar fi aflat ce scrie. Afisele de la acest etaj erau cele cu prima conferinta nationala, cel cu zilele medicamentului, iar in mijlocul holului trona un tonomat de cafea.

Etajul VI. Aici este Clinica a III-a, unde ambele usi erau inchise. Pe una din usi scria Centrul de Paleologie Genetica, Pediatrie Generala si Boli de Nutritie si Metabolism. Afise de informare a publicului "Biletele de externare se elibereaza dupa ora 1400. Va rugam insistent inchideti usile" Probabil ca cineva din conducerea acestui centru a sesizat curentii de aer prezenti si aici.

Pe cealalta usa, cea care ne indica ca am ajuns la Sectia Neurologie Pediatrica un afis ne informa ca "Datorita evolutiei infectiilor respiratorii se restrange accesul vizitatorilor la orele de program afisate 1400-1600. Manager, Prof. Dr. Marin Burlea". Alaturi un alt afis anunta "Masa rotunda cu tema <Piciorul diabetic - o problema mereu actuala>, 5 martie 2009, ora 1900, Hotel Astoria".

In hol, afisele intalnite si la celelalte etaje inferioare, cele cu zilele medicamentului, conferinta nationala, diagnostic prin I.R.M. (rezonanta magnetica).

Etajul VII ne conduce spre Clinica a II-a Pediatrie, un etaj gol, care, dupa prima privire, ne-am dat seama ca este in renovare, datorita celor 4 mese scoase pe hol si a scarii metalice sprijinite de perete. Mirosul de zugraveala ne-a umplut narile. Un barbat imbracat in salopeta stropita de var ducea o caldare. Aici acelasi afis de informare "Datorita evolutiei infectiilor respiratorii se restrange accesul vizitatorilor la orele de program afisate 1400-1600. Manager, Prof. Dr. Marin Burlea" se regasea pe una dintre usile de la intrare, tot in interiorul clinicii. Pe pereti, alte reclame la medicamente: <Stop infectiilor virale - Isoprinosine> si <Sumared azitromicina>.

Ultimul nivel la care aveam acces, etajul VIII, este Clinica a V-a Pediatrie Gastroenterologie. In hol erau un tonomat de cafea si doua femei de serviciu ce se odihneau pe marginea scarilor, una dintre ele casca, iar cealalta s-a oprit din convorbire cand am trecut pe langa ele. Dupa miros, acest etaj era si el in renovare. Afisele din hol erau cele cu <Fumatul Interzis>, Conferinta nationala si Organizarea apararii impotriva incendiilor, un plan de evacuare, Zilele medicamentului. Pe una din usi un afis ne informa ca "Biletele de externare se elibereaza dupa ora 1300."

Accesul pe scari spre urmatorul etaj era imprejmuit cu un grilaj metalic inchis cu un lacat.

Astfel, am terminat vizita noastra pe etaje din spital la ora 1138, cand tot pe scari am coborat in holul de la parter pentru a astepta ora programata cu o zi inainte. Ne-am asezat confortabil pe doua din cele 6 scaune mari, tapitate din anticamera ce dadea spre secretariat (foto 5) ce facea intrarea spre cabinetul Domnului Manager. Ne-am gasit preocupari: recitirea ghidului de interviu, notarea observatiilor generale. Toate acestea le faceam pe intuneric deoarece lumina era stinsa. Persoane care treceau pe langa noi, erau grabite si mergeau cu hartii in mana de la o usa la alta. Totul se petrecea in tacere. Si aici curent de aer. Gandeam ca micutii pacienti se pot imbolnavi mai tare.

Doua doamne care au trecut pe langa noi, m-au facut sa-mi ridic privirea si sa le observ zambetele triste: <"A venit lumina, nu mai plecam acasa!"> Este ora 1145. Se aud usile de la lift cum se deschid si inchid. Langa noi se aseaza un tatic cu un baietel de 9 ani (am aflat de la copil varsta) care asteptau cuminti, in liniste sa intre la Domnul Director. Persoane care intrau si ieseau de la secretariat ne priveau si nimeni nu ne-a intrebat nimic. La un moment dat a iesit Domnul Director Burlea, s-a uitat la noi lung, ne-a masurat cu privirea si pentru ca era insotit de 2 persoane in halate medicale si-a continuat drumul discutand cu ele.

Cuminti, am asteptat sa se faca ora 1200 pentru a putea intra. Secretara, o doamna de aproximativ 40 de ani, amabila, din spatele unui birou inalt, la intrebarea noastra <" daca putem intra la Domnul Director deoarece avem stabilita o programare cu dumnealui la ora 1200">, dupa ce ne-am prezentat, a ridicat capul si ne-a raspuns; <"Pana acum nu a fost lumina, Domnul Director a urcat mai inainte sus pentru ca are de facut 2 endoscopii. Nu stie ca veniti pentru ca m-ar fi anuntat. Trebuia sa veniti sa anuntati inainte de ora stabilita, pentru ca e posibil sa fi uitat"> Uitandu-se la ceas, a dat un telefon si a continuat <"Am sunat pe etaj si a intrat mai inainte la o endoscopie, mergeti mai bine la etajul 2, unde are cabinetul, poate il prindeti cand iese si il abordati. Poate va primeste, pentru ca daca intra la vizita, va trebui sa asteptati mai mult pentru ca nu mai primeste pe nimeni">.

Astfel, ne-am indreptat spre etajul 2, putin deranjate de aceasta mica neseriozitate. In sinea mea m-am gandit la ce spune acest mic aspect despre a-ti da cuvantul si la a nu-l respecta, dar si la faptul ca poate ne considera doua studente neimportante, o alta sarcina impusa prin amabilitatea Doamnei Scumpu, curentul care a intarziat cele doua interventii, probabil alte probleme care au intervenit. Rotitele mele de psiholog incercau sa gaseasca raspunsuri la o sumara analiza asupra acestui aspect, dar si sa-i gasesc scuze.

Holul Clinicii a V-a de Pediatrie Gastroenterologie unde managerul spitalului este sef de clinica, mi-a dat impresia de hotel, 3 tablouri pe pereti (foto 25, 26) inalte cat o persoana, liniste, curat, pacienti care stau in saloanele lor.

Ne-a intampinat o asistenta (am aflat profesia de la ea pe parcursul discutiei noastre de mai jos). Ne-a invitat sa ne asezam pe scaune si sa asteptam, pentru ca Domnul Director va iesi dupa ce termina interventia si poate reusim sa-l abordam. Este ora 1225, asistenta se aseaza pe hol langa noi, motivand ca este singura pe tura si nu vrea sa stea in camera destinata asistentelor pentru ca se plictiseste. Am admirat picturile de pe hol si ne-a marturisit ca sunt donatii. M-am apropiat plina de admiratie si langa cel din mijloc se afla o placuta pe care scria < Proiect realizat de Praktiker Romania>

I-am spus domnisoarei ca e pentru prima data cand il intalnim si daca ne poate spune mai multe despre Domnul Director;

"<_ Este o om tare bun, o sa vedeti, are grija de toti pacientii!

_ Deci este un om bun, dar ca Director?

_ De asta a si ajuns director, intelege problemele personale ale tuturor, ale pacientilor (face o mica pauza, uitandu-se in partea opusa) asa pe aicea il vedeti mereu de aceea are si atatia ani de cand este Director.

_ Dar cum a fost ales? L-a numit cineva? L-au votat? Sau cum?

_ Ba da. L-au ales doctorii din spital. De aceea l-au si acceptat!

_ Aha, deci sa inteleg ca a fost acceptat de catre ceilalti medici si nu l-ati votat ?

_ Nu stiu! cum se fac alegerile intre medici (face o pauza, in timp ce se foieste pe scaun, deranjata putin de insistenta pe care am aratat-o).

_ Stiti daca face parte dintr-un partid politic?

_ Eu habar n"am, dar zic asa (tace), daca medicii l-au acceptat, inseamna ca este un om bun.

_ Aici pe sala ni s-a spus ca este un domn in varsta, eu personal nu-l cunosc, nu l-am vazut niciodata cum este?

_ Este mai rotunjor asa, o sa va dati seama ca este el cand o sa iasa, am sa vi-l arat si eu (pauza, da dintr-un picior si priveste in cealalta directie)

_ De cati ani este Director?

_ De multi ani, mai mult de 10 ani, mai mult sta prin spital o sa-l intalniti si sambata, si duminica, este mereu pe aici, il vezi peste tot prin spital

_ Dar are familie, are copii?

_ Da are, dar cred ca viata lui este spitalul. Este zi si noapte aici.

_ Sincer nu am auzit niciodata despre vreun director de spital care sa-si petreaca tot timpul in spital.

_ Da, pleaca dupamiaza pe la ora 4, apoi se intoarce inapoi, iar pleaca daca sunt probleme administrative, el este aici. Nu conteaza ca este Pasti, Craciun, el este aici. Daca nu este, este sunat si apare imediat. Este foarte atent cu nevoile din spital, in special ale oamenilor care muncesc aici, dar si cu pacientii. La alte spitale directorul nu este asa de interesat de pacienti, dar al nostru e peste tot. Este un om foarte bun. (priveste spre picior)

_ Mai rar asa om!

_ Da, mmm, asa e, nu ca ar fi niste probleme asa mari in spital, dar este dedicat spitalului.

_ Inteleg

Cum tace pret de cateva secunde nu ma pot abtine sa nu o intreb:

_ Dumneavoastra sunteti asistenta?

_ Da, sunt asistenta

_ Si nu aveti aici un scaun, sau un birou unde sa stati? Intreb asta pentru ca va vad asezata aici pe hol

_ Am, dar acum nu am ce sa fac si ma plictisesc inauntru, mai ales ca pana acum a fost intrerupt curentul (se intoarce brusc catre o fetita de vreo 10 ani ce tocmai a iesit din salon si o apostrofeaza sa intre inapoi ca nu este voie sa se plimbe pe hol). Dupa ce fetita a intrat in salon, o intreb din nou:

_ Cum e organizata ierarhia pe aici? Aveti si infirmiere? Sau cum se numesc?

_ Da, avem si infirmiere. Ierarhia este: medici, asistente, infirmiere si rezidenti. (face o pauza cam lunga)

_ As vrea va rog sa-mi spuneti, daca sunteti amabila, cum ajunge o asistenta pe post de asistenta? (si schitez un zambet) Pentru ca inainte stiu ca era un liceu de asistente, sau o postliceala, ceva

_ Da, inainte, acum asistentele trebuie sa faca facultatea de asistente care se face in cadrul UMF Iasi (a se intelege Universitatea de Medicina si Farmacie Iasi). Acum spitalul are nevoie de asistente si nu se pot angaja pentru ca nu au aceasta facultate (pauza) Eu, spre exemplu, am facut liceul sanitar, l-am echivalat si am facut postliceala pentru ca asa au fost timpurile, se numeste colegiu, va trebui sa fac si facultatea de 4 ani

_ ihi

_ Nu va echivaleaza acest colegiu?

_Ba da, in functie de scoala pe care a facut-o fiecare. Mie imi echivaleaza 2 ani, e rau ca nu mai este scoala in weekend si ca trebuie sa o facem in timpul saptamanii si e mai dificil sa te tot invoiesti. Aceasta facultate e ca un fel de master, de specializare ca asistenta.

_ Oare nu e mai usor sa faci facultatea de medicina pentru a iesi medic?

_ Aaa, nuuuu. Facultatea de medicina e de 6 ani, apoi e rezidentiatul care la anumite specializari ajunge mai multi ani, aproape 6 ani

_ Inteleg Aici, ca asistenta, aveti trepte ierarhice?

_ Da, avem asistenta sefa pe fiecare clinica

_ Am auzit ca asistenta e mana dreapta a medicului, cum e aici in acest spital?

_ Da, noi facem aproape tot: de la injectii, perfuzii, pansamente, aproape tot..

_ Si mai luati si decizii pe loc, daca e caz de urgenta si medicul nu e prin preajma?

_ Nuuu, nu se poate ca sa nu fie cel putin un medic cand primim cate un pacient

_ Ma gandeam ca poate medicul e ocupat cu alt pacient si ca intr-o anumita situatie

_ La noi nu se pune problema pentru ca nu este o sectie de urgente. Nu e mare aglomeratie, este o sectie mai lejera

_ deci nu e o sectie cu urgente majore cum e etajul 1, sau parterul

_ La UPU (Unitate Primire Urgente) e nebuneala mai mare, aici nu avem cazuri extraordinare

Intre timp, un grup format din 2 barbati rromi si o fata de vreo 12 ani se indreptau catre noi, caz in care interlocutoarea noastra a intrerupt discutia si si-a aratat interesul catre oaspeti.

_ Cu ce va pot ajuta?

_ Domnu Doctor este? Unde il gasim? Unde dam de el? Care e biroul lu Domnu Doctor?

_ Care Doctor, va rog?

_ Domnu Director!

_ E aici, aratand cu capul spre usa inchisa! Va rog sa asteptati sa iasa si apoi puteti intra, a sugerat politicos.

_ Il cautam de ceva timp am fost si la 2, si la 3 si la 4, abia acum l-am gasit, a raspuns domnul, rasufland usurat.

_ Pana la urma l-ati gasit!Am sa va rog sa-l asteptat. Isi intoarse privirea catre fata de 12 ani si o intreaba de la ce etaj este, ca ar trebui sa se intoarca in pat pentru ca Domnul Doctor vine in vizita si la salonul ei. Fata nu s-a aratat impresionata de vorbele asistentei si sprijinita cu palmele de perete, a cautat cu privirea ajutor catre cei doi barbati. >"

O usa se deschide si Domnul Director isi face aparitia. Barbatul vorbaret se indreapta spre el murmurand ceva, Domnul Director isi arata nemultumirea spunand ca va trece pe la salon, apoi sunt invitati inauntru sugerandu-li-se ca au jumatate de minut sa-si spuna pasul.

Nu cred ca a durat un minut si au iesit toti trei impreuna, Domnul Director spunandu-le sa astepte linistiti la salon ca va trece in curand si pe la ei. Dupa ce domnii au plecat, asistenta ne-a facut semn sa mergem sa-l abordam.

Ne-a invitat in birou, nu unul foarte mare, luminos in schimb. S-a asezat pe fotoliu in spatele biroului si si-a a prins o tigara din foi. Ne-a invitat sa luam loc. Privirea mi-a cazut peste <bariera de carti> ce se intrepunea intre noi si interlocutorul nostru. Dincolo de carti, abia am reusit sa zaresc scrumiera, doar pentru ca mi-am inaltat capul putin mai sus. Ma gandeam la mesajul transmis persoanelor din fata sa, dar si la ce ascunde sau ce doreste sa tina la distanta. Oare se protejeaza? Este o persoana care nu lasa sa <transpire> mai nimic din ce afiseaza? Poate ca este o persoana sensibila, cu toate ca statura este impresionanta in jur de 1.80, iar privirea a sustinut-o permanent pe a noastra pe parcursul celor cateva minute cat am stat in biroul dumnealui.

Colega mea ne-a prezentat, spunandu-i cine suntem, de unde venim, care este scopul si obiectivul cercetarii rugandu-l sa ne spuna cand putem realiza interviul, pentru ca din cate am inteles noi, trebuia sa inceapa vizita.

I-am oferit detalii despre durata interviului, ca va trebui inregistrat pentru ca astfel transcrierea va putea fi cat mai fidela. Vazand ca se simtea putin presat, si intrebarile Dumnealui vizau cand trebuie predat, cat dureaza, cate intrebari vor fi, colega mea i-a sugerat sa lasam pe alta data realizarea lui.

<"_Stati sa ma gandesc, a raspuns, tonalitatea tradand usurare

_ Acum depinde de programul Dumneavoastra

dupa o pauza in care si-a scrumat tigara " intr-o ora terminati,nu?"

_ Sigur ca da, o ora poate putin mai mult, sau mai putin, nu vor fi extrem de multe intrebari, totul depinde de raspunsurile Dumneavoastra, am adaugat.

_ Sa stii ca raspunsurile mele sunt foarte scurte, a raspuns zambind Intrebarile care sunt? privind nerabdator

_ Sunt 4 ipoteze, a continuat colega mea, abordam 4 puncte: schimbari de natura organizationala, politica, economica si efectele acestor schimbari asupra vietii medicale, despre sectorul public si cel privat, statutul social al medicului, relatiile medicilor cu asistentele, medici - pacienti, toate astea dupa 1989. Mai mult, aceste raporturi ne intereseaza

_ Din partea cui? A unei organizatii neguvernamentale, sau a cui?

_ Ne intereseaza pozitia Dumneavoastra, de medic, sef de clinica si manager al acestui spital.

A continuat cu o glumita despre relatia medicilor cu asistentele din Franta pe care nu o putem reda in acest studiu datorita faptului ca ne-a pus sa promitem ca nu o publicam in material, glumita cu usoara tenta sexuala. Am zambit politicos si i-am explicat ca nu acest gen de aspecte dorim sa-l surprindem in studiul nostru, dar daca doreste sa il dezvolte, suntem deschise.

L-am observat mai relaxat si a incheiat prin a decide ca in urmatoarea zi sa ne vedem la ora 1200.

I-am multumit frumos pentru intelegere si amabilitate, Dumnealui cerandu-si scuze ca timpul nu-i permite sa se tina de cuvant, din cauza programului deviat de pana de curent:<"o mica pana de curent mi-a deviat tot programul si abia acum am inceput endoscopiile, urmeaza vizita, dar maine pana in 1230- 1300 va acord interviul, bine?">

I-am multumit si i-am urat o zi buna in timp ce ne indreptam spre iesire ne-a intrebat despre "Ce face Domnul Gheorghiu?"

_ Il cunoasteti? A intrebat colega mea.

_ Da, sigur ca da, sotia lui a lucrat cu mine la leaganul de copii.

_ Am avut ore in acest weekend cu Dumnealui si abia asteapta sa venim cu interviurile pentru a aprofunda cercetarea, am completat.

_ Va astept maine, da?

_ Cu siguranta ca ne vom revedea. ">

Ne-am luat la revedere si am inchis usa in urma noastra. Este ora 1300

Ca observatii generale retinute despre impresia din spital, per ansamblu in prima noastra vizita in data de 28.04.2009 putem adauga urmatoarele:

Nimeni nu ne-a intrebat absolut nimic din momentul in care am intrat pe poarta spitalului si pana am parasit aceasta institutie, dovada fiind faptul ca este o libertate totala, necontrolata, nici a vizitatorilor, in afara etajelor VI si VII, unde aceste reguli sunt explicate printr-un afis la intrarea in sectie, nici a medicilor care schimba turele, nici a studentilor care fac practica in acest spital. Cei doi bodygarzi sau portari imbracati in uniforme care stateau de vorba in centrul curtii interioare, pareau mai mult interesati de masinile persoanelor care intrau in curtea spitalului decat de oamenii care intrau si ieseau.

Lifturile sunt mereu suprasolicitate. Par neincapatoare, mai ales in orele de vizita si la schimb de tura. Cadre medicale, copii singuri sau insotiti de parinti, vizitatori, studenti sau rezidenti, lume multa asteapta ca macar unul din cele doua lifturi sa aiba un loc liber si pentru ei, cu toate ca, capacitatea maxima este de 220 kg. La un moment dat, am crezut ca s-au stricat lifturile din cauza solicitarilor, dar mai apoi am aflat ca toata institutia a fost intr-o mica pana de curent.

Am observat mai multe femei decat barbati internate in spital. Chiar si din randul vizitatorilor numarul celor care veneau in vizita era net feminin.

In ziua primei vizite am vazut foarte multi rromi, atat la terasa de la intrare unde se putea lua o mica gustare sau o cafea, cat si in interiorul spitalului. Nimeni nu parea stanjenit de prezenta lor, nu deranjau mai mult decat o faceau celelalte persoane din preajma lor.

In unele sectii din spital mirosea a medicamente, in altele a mancare de cantina, probabil ca ne-am nimerit aproape de ora cand se servea masa.

Curent de aer in tot spitalul, pe toate holurile, la absolut toate etajele. Usi deschise, geamuri sparte si murdare aduc o imagine trista spitalului.

Zgomot de fond, galagie pe toate etajele. Sectii supraaglomerate, si sectii pustii. Numai dintr-o singura vizita ne-am putut face o impresie despre nevoile micilor pacienti care predomina intr-o luna din aprilie a anului 2009, si in ce sectoare se lucreaza foarte lejer.

Foarte multe persoane adulte internate in spital, copii de diferite varste, de la sugari pana la cei de 18 ani.

Toata lumea foarte trista, serioasa, grabita, fiecare in drumul lui, nu am intalnit nici macar o persoana care sa zambeasca.

Personal medical tanar, in jur de aproximativ 40 de ani. Predomina femeile, dar nu am intalnit nici o persoana care sa faca parte din personalul medical de aproape 60 de ani.

Am intalnit foarte multi studenti, medici rezidenti ceea ce da dovada de o colaborare foarte stransa cu Universitatea de Medicina si Farmacie din Iasi.

Telefoane fixe cu cartele si afise cu <fumatul interzis> la toate etajele. Tonomate de cafea si aparate speciale pentru incarcat acumulatorii telefoanelor mobile.

Toate afisele legate de manifestarile stiintifice din spital erau in colaborare sau organizate impreuna cu cadre didactice din cadrul Universitatii de Medicina si Farmacie Iasi.

Tinutele personalului medical difera de la cadru medical la cadru medical. Am observat uniforme verzi, albe, gri, portocalii costume formate din pantaloni si bluza in special la infirmiere si asistente si mai putin halate albe de diferite lungimi purtate peste tinuta de acasa.

OBSERVATII GENERALE retinute despre impresia din urma discutiilor cu asistenta si managerul spitalului din data de 28.04.2009 a fost urmatoarele:

Managerul spitalului a fost ales si acceptat datorita competentei si apropierii lui de oameni, de personalul medical, de timpul dedicat activitatii profesionale, de implicarea sa in problemele spitalului;

Alegerea managerului in functia de Director a fost facuta cu acceptul medicilor, fara sa se ceara si parerea personalului medical, respectiv asistente, infirmiere. Nu se stie daca numirea lui a fost facuta pe criterii politice;

Managerul se dedica mai mult vietii profesionale decat vietii personale. Este prezent la toate nevoile administrative din spital indiferent de zilele nationale libere - Craciun, Pasti;

Asistentele, chiar daca au amenajate un loc special, in timpul liber din programul de lucru depasesc bariera profesionala si se apropie de bolnavi prin interactiune cu ei. Pastreaza ordinea si disciplina privind accesul pacientilor pe holurile spitalului. Fac legatura dintre vizitatori si medici;

Ierarhia cadrelor medicale este: medici, asistente, infirmiere si rezidenti;

O asistenta profeseaza si se poate angaja in spital daca are ca studii facultatea de asistente.

Persoanele care au liceul sanitar, postliceala sau colegiul isi pot echivala aceste studii in 2 ani in cadrul facultatii de asistente organizat de Facultatea de Medicina si Farmacie "Gr. T. Popa". Pentru ca sa faci aceasta facultate in timp ce profesezi, este dificil din cauza programului de la scoala care nu se desfasoara in weekend, ci in timpul saptamanii, ele lucrand in 3 schimburi;

Este un parcurs greoi si de mai lunga durata ca sa devii din asistenta - medic;

Asistenta este mana dreapta a medicului, face aproape tot de la injectii, perfuzii, pansamente, scrie condica, dar nu poate lua decizii in locul medicilor;

In spital sunt sectii unde activitatea profesionala este mai intensa si sectii unde este mai lejer;

Rromii sunt tratati ca orice alta persoana, nu se fac discriminari de gen, religie, statut social;

Penele de curent pot perturba activitatea spitalului si pot da peste cap programari, analize, calculatoare, interventii medicale. Spitalul nu are generator propriu, ci depinde de curentul distribuit de reteaua electrica a orasului. Ma intreb daca canalizarea si apa potabila au acelasi regim ?

Intre asistente si medici se observa o legatura apropiata, nu am observat diferente ierarhice de supunere, sef-subaltern;

AL DOILEA EXEMPLU OBSERVATII PRELIMINARE SI NOTE DE INTERVIU DE LA SERVICIUL DE URGENTA AL SPITALULUI "SFANTUL SPIRIDON" - IASI

Marti,08 aprilie 2008, ora 14

Observatii generale

Este ora de vizita. Prin intrarea principala a spitalului se perinda multime de lume fara ca cineva sa-i intrebe de unde vin si unde pleaca, desi, la prima vedere, intrarea pare a fi o fortareata supravegheata de 4 agenti de la serviciul de paza si personalul de serviciu (doua persoane).

Serviciul de Urgenta este prevazut cu doua intrari (una accesibila doar personalului medical) fapt ce ne duce, oarecum, in deruta pentru ca ambele sunt libere iar in jur este foarte multa liniste.

Spatiul de la intrare nu este deloc imbietor. Acoperit cu o copertina, gazduieste un telefon public amplasat in perete si cateva scaune (6-8) pe care "apartinatorii"nu poposesc prea mult din cauza nelinistii care ii stapaneste. Holul, o mica incapere dreptunghiulara, este mai populat. La biroul de primire doua cadre medicale discuta la schimbarea de tura. Imediat locul uneia este luat de cealalta pentru ca trebuie sa ia in primire o pacienta, de varta medie, din mediul rural, adusa de serviciul de ambulanta si imobilizata pe o targa mobila; pacienta a carui parcurs aveam sa-l urmaresc in sala de urgenta majora unde aceasta a fost repartizata intr-un timp foarte scurt. Aici avea sa aflu ca suferea de diabet, isi administra insulina de 20 de ani si ca, in cursul diminetii respective, a cazut in stare de inconstienta. Acest lucru a fost pus de medici pe seama faptului ca administra concomitent doua medicamente necompatibile.

De la intrarea in hol mi-a atras atentia afisul de deasupra biroului in care era mentionat anul in care a fost infiintata aceasta unitate (2000) printr-o donatie generoasa din partea Guvernului Federatiei Elvetiene. Obiectele din acest spatiu par a fi mai mult de decor. Desi sunt vreo 10 persoane in hol nimeni nu sta asezat pe canapelele laterale si nici macar o privire nu se indreapta spre televizorul amplasat deasupra intrarii. Expresiile faciale ale celor aflati acolo si miscarile continuie dintr-un loc in altul exprima ingrijorare. Prezenta a doua scaune cu rotile fac atmosfera si mai apasatoare. O femeie, imbracata destul de neingrijit, cu cizmele pline de noroi, se instaleaza intr-unul din ele. Pare a fi familiarizata cu atmosfera de acolo. Faptul ca are un perfuzor in mana iti lasa impresia ca a fost deja vazuta de medic. Aflam ca, de fapt, primise primul ajutor pe salvare in momentul in care respiratia "nu-si mai facea treaba". Ne atrage in mod special atentia cand intreaba cat este ora (era 14.55 iar ea statea acolo de la 13.30). Intram in discutie cu dansa si ne marturiseste ca lucreaza la spatiile verzi din cadrul Primariei; i s-a facut rau si a ajuns la spital cu ambulanta. Familia nu stia ca este acolo; urma sa fie informata telefonic de inginerul de la locul de munca. Se simte jenata de felul in care arata:"nu vedeti cum sunt imbracata?" si arata spre incaltamintea plina de noroi; noroi care in mare parte a ramas in locul in care aceasta poposise. Dupa ce este chemata in sala de urgente majore, o femeie de serviciu curata imediat locul dar nu fara a aduce cateva reprosuri la adresa pacientei.

Desi ne propusesem ca principal obiectiv observarea comportamentului unui cadru medical pentru o anumita durata de timp, acest lucru nu a fost posibil. Avand in vedere faptul ca aceste cadre sunt intr-o continua miscare iar deplasarea noastra dintr-o incapere in alta ar fi deranjat personalul am ales sa ne petrecem timpul (1h 1/2) in salile de urgente majore si urgente minore. Nimeni nu a parut deranjat de prezenta noastra acolo, desi la primul contact vizual au existat priviri intrebatoare.

urgente majore

La intrarea in sectia de urgente majore erau doar trei pacienti. La patul fiecaruia, cel putin un cadru medical. De fapt, am si observat ca la patul fiecarui bolnav trebuie sa fie un medic, numarul asistentilor nefiind conditionat, variind intre 1-5 in functie de stare pacientului. Celelalte cadre stateau fie la biroul de lucru, amplasat la picioarele paturilor, fie se perindau intre aceasta incapere si alta adiacenta unde bolnavii erau insotiti pentru radiologie. Personalul este preponderent feminin, exceptie fac un medic si un asistent. Toti sunt foarte tineri si parca urmeaza o regie, atat de bine stiu ce au de facut: un asistent adreseaza politicos o invitatie la radiologie unui pacient; un altul asculta cu rabdare o batranica care povesteste cu lux de amanunte tot ce a facut in ziua respectiva, ajungand destul de greu sa raspunda la intrebarea pusa de medic; alaturi, un cadru medical ia tensiunea bolnavului, i-o si comunica, iar, concomitent, medicul il intreaba de ce boli sufera. Urmand parca un ritual, un asistent ii ia hemoglobina iar altul ii recolteaza sange. (?!)

M-a frapat amabilitatea dintre cadre. Intrebari de genul:"doresti manusi?", "ai nevoie de ceva?" denota diplomatia, spiritul de echipa, amabilitatea dintre acestea.

Intre timp un asistent imparte medicilor fisele de observatie ale pacientilor examinati inainte ca acestia sa fi intrat in tura si le comunica atat numele pacientului cat si al medicului care l-a avut in ingrijire. De partea cealalta a usii asistentul de la biroul de primire invita pacientii in sala de urgente majore, in functie de gravitatea starii in care se afla. Este poftit un pacient abia ajuns. Imi este cunoscut: este profesor universitar la catedra de Litere, de altfel si singurul bolnav de conditie superioara din cei prezenti pe parcursul observatiei. Lipsit parca de putere, nu scoate nici un cuvant. Sotia, foarte speriata, povesteste, pe scurt, despre momentul diminetii in care acesta s-a prabusit la pamant, nestiind care ar fi motivul. Este dus in sala de urgente majore. Aflam de la sotia care urmareste prin usa intredeschisa, ca a fost consultat si i s-au luat probe de sange. La scurt timp apare in hol cu capul infasurat intr-un bandaj care-i acoperea lovitura provocata in timpul caderii. Probabil va pleca acasa pentru ca este imbracat la fel ca si la sosire.

urgente minore

Noi suntem invitate in sala de urgente minore. Pentru inceput nici un caz nou. O singura batranica sta intinsa intr-un pat cu perfuzia in mana. In incapere sunt 7-8 cadre foarte tinere, imbracate in halate albe, spre deosebire de cele de la urgente majore unde am fost impresionata de varietatea de culori a halatelor:verde, rosu, albastru, violet, alb. Incaperea este si mai mica: doar trei paturi, fiecare prevazut cu aparate de monitorizare, perfuzoare, iar alaturi o masa mobila cu ustensilele necesare unei mici interventii chirurgicale. Dupa usa de la intrare, un birou in colt, acoperit de fise medicale, retete, parafa; este biroul medicului. Un scaun, un cuier si o chiuveta sunt singurele auxiliare din incapere. In acest moment de liniste, determinat de lipsa pacientilor, 4 cadre se consulta intre ele cu privire la un anume caz, iar unul cere indicatii medicului punand in discutie doi termeni medicali. Asistenta de la biroul de primire din hol intra si povesteste amuzata cum o tanara a venit pentru un persing. Totul este, insa, intrerupt de aparitia a doi pacienti: o batrana, din mediul rural, muscata de propriul ciine si un batran cu traumatism toracic si un grad mai ridicat de alcoolemie, gasit cazut in autogara orasului. Batrana plange fiind traumatizata de faptul ca in urma cu o luna trecuse prin aceeasi experienta. Ii implora pe medici sa o ajute desi acest lucru nu este deloc indoielnic pentru ca in jurul sau sunt deja 4 cadre care ii acorda atentia si ajutorul necesar. Are o plaga destul de adanca iar haina ii este inrosita de sange. Colega noastra, Eugenia, ii curata si panseaza rana, solicita administrarea de analgezice, indica o radiologie pentru a-i fi vazut osul miinii si administrarea vaccinului antirabic.Un asistent ii recolteaza sange pentru analize. Batrana refuza sa se intoarca acasa atata vreme cat ciinele sau este in viata. Remarc aici si repulsia unor cadre medicale fata de animale: un asistent sugereaza femeii sa-si omoare ciinele iar altul vorbeste ironic despre un pisoi care si-a zgariat stapana. Acest lucru se datoreaza probabil numarului mare de cazuri ajunse la urgente din cauza animalelor. Un alt lucru demn de observat este faptul ca multi pacienti ajung la acest serviciu de urgente pe propriile picioare, insotiti sau nu de membri ai familiei; nu este vorba numai de urgente in adevaratul sens al cuvantului. Peste 50% din cei veniti in timpul observatiei au fost cazuri demne de medicul de familie; insa oamenii prefera sa vina aici pentru ca sunt consultati, li se iau analize, li se fac radiologii intr-un timp foarte scurt si fara sa necesite bilet de trimitere sau alte formalitati.

interviul

Ca si in cazul anterior al observatiei, interviul a fost pentru noi momentul cel mai important al zilei menit parca sa intareasca si sa completeze ceea ce am vazut in timpul observatiei. A avut loc intr-unul din vestiarele personalului, cel al asistentilor. Dealtfel, din cate am observat, vestiarul este locul de relaxare, desi pentru scurt timp, al fiecarui cadru medical. Aici un asistent isi prepara un ceai, un altul serveste o fructa, langa usa un al treilea trage grabit dintr-o tigara. Tot aici vine sa-si schimbe hainele la iesirea din tura "decana" asistentilor cum o numesc ei pentru faptul ca are 10 ani vechime. De aici putem intelege ca personalul nu este foarte statornic in aceasta clinica; probabil asa se explica si faptul ca toate cadrele sunt foarte tinere.

Persoana recomandata, de colega noastra, pentru interviu era in timpul serviciului, dar si-a permis acest lucru pentru ca, asa cum a afirmat chiar dansa, ziua respectiva a fost una extrem de linistita. Este deschisa, chiar dornica de a marturisi sacrificiile pe care le cere aceasta meserie. Are 30 de ani, 9 ani vechime, absolventa a doua facultati - Istorie si Facultatea de Asistenti, din cadrul UMF, in prezent masterand la UMF, lucru ce-i ofera o crestere salariala si posibilitatea sa ocupe un post de director sau sa devina reprezentant al unei companii de medicamente.

Inceputul interviului a fost o rabufnire din partea dansei. Claseaza profesia sa ca fiind una dintre cele mai murdare meserii "la inceput totul e frumosdar nu e asa; este o meserie murdara, foarte dura fata de alte clinici, o meserie ce te face insensibil.Este vorba de acea oboseala cronica ce pune stapanire pe toti, de la seful de clinica pana la ultimul angajat". Marturiseste insa ca se considera potrivita pentru munca sa; se descrie ca fiind o persoana energica, nu prea calma "un pic mai cu adrenalina" iar marele avantaj il constituie faptul ca nu este casatorita si nu are copii "merg acasa si dorm; nu-ti permiti un teatru, o iesire; concediul este singurul moment de evadare". Pentru dansa viata sociala lipseste, nu are timp pentru asta. Afirmatiile ii sunt sustinute si de un alt cadru prezent in vestiar. In ce priveste o zi de munca, nu exista un standard; intotdeauna intervine imprevizibilul; o zi ce pare a fi linistita poate lua o alta intorsatura in doar 5 minute- un accident rutier pune toata sectia in alerta. Aici niciodata nu stii la ce sa te astepti, nu stii ce urmeaza, nu poti anticipa numarul de interventii pe o tura. Sigur este doar programul: 12 ore pentru SMURD (doua ture) si 8 ore pentru ceilalti (3 ture), restul este neprevazut. Cu toate acestea "am sa plec" este o formula stereotip in clinica; probabil un motiv il constituie salariul motivant (spor 50%) care este mai mare comparativ cu celelalte clinici dar care nu corespunde cu munca depusa si gradul mare de stres provocat, in mare parte, de atitudinea pacientilor si familiile acestora. Ei ii vad vinovati pe cei de la urgente implicit pentru faptul ca ambulanta a ajuns prea greu la domiciliu (insa, asa cum bine stim si cum ne marturiseste si X aceasta este o problema financiara si deficitul de masini provoaca astfel de neplaceri).De aceea relatiile cu pacientii si familiile lor nu sunt intotdeauna dintre cele mai bune. De multe ori sunt agresivi: vorbesc urat, injura, si chiar au fost cazuri cand au recurs la violenta fizica (un rrom a lovit o asistenta). Exista reclamatii puse pe seama faptului ca personalul nu comunica toate informatiile solicitate pacientilor, ca ridica tonul la pacienti, sau sunt acuzati de "spaga" "desi nu primim nici macar banala ciocolata"; insa nu au fost sanctionati din punct de vedere salarial pentru acest lucru; totul s-a redus la mustrari verbale.

De remarcat in cadrul interviului ostilitatea fata de rromi, care, respinsi la alte spitale, au facut o obisnuinta din a trece pe la urgente fie pentru o simpla durere, fie pentru a li se lua o tensiune. Vin chiar si de 3 ori pe zi. Ei nu percep durerea celorlalti bolnavi, nu asteapta randul, ameninta, "zbiara", pocnesc usile si ceea ce indispune si streseaza si mai mult personalul este prezenta in sala de asteptare (hol) a celorlalti rromi "pentru ca vin 20 pentru unul". Exista foarte putini cu bun simt, 90% se comporta asa cum am relatat ulterior iar intervievata noastra se simte foarte intrigata de acest lucru "da, am devenit rasisti tiganul e tigan".

"Urgentele" este locul unde sunt intalnite tot felul de boli:de la "boala boiereasca" (spasmofilie, betie), pana la T.B.C., hepatite, ciroze, pneumonii, HIV, meningite, iar personalul este predispus [expus] la orice risc (insàsi intervievata a stat 6 luni sub tratament pentru un microb TBC). Ajung aici si persoane care pur si simplu isi inchipuie ca sunt bolnave dar, de fapt, nu au nimic, insa nu vor sa admita acest lucru si dupa o perioada de timp se reintorc. Deasemenea, exista cazuri sociale; la inceput se tineau in "urgente" si o saptamana, momentan insa este angajat un asistent social care-i repartizeaza la adaposturi.

Exista probleme majore dar dotarea spitalului, profesionalismul personalului, relatiile acestora, precum si satisfactiile personale in momentele de reabilitare a bolnavilor par sa le depaseasca.

Referitor la dotarea serviciului de urgenta, intervievata o gaseste a fi foarte buna; aparatura este tot timpul innoita pentru ca altfel nu ar face fata numarului mare de pacienti; fondurile vin direct de la Minister, nu trec prin Casa de Asigurari Medicale si de aceea nu au existat niciodata plangeri ca nu sunt medicamentele sau aparatura necesara.

Din punctul sau de vedere, personalul este foarte bine pregatit: un asistent intrat de 3 luni pe "urgente" este incomparabil cu altul cu o vechime de 5-6 ani "si cel mai rau stie mai multe decat cel de pe sectie". "Urgentele" este considerata o meserie polivalenta unde trebuie sa stii de toate. Declaratiile sale ne sunt confirmate de dorinta de cunoastere a cadrelor: intervievata este absolventa a doua facultati, inscrisa la master; o alta asistenta care a intervenit in discutie urmeaza simultan doua facultati- Psihologie si UMF; medicul intervievat de colegii nostri inscris la al 2-lea master si la doctorat. O problema pe care o intampina este, insa, lipsa resurselor materiale pentru carti, cursuri,conferinte.

In ce priveste relatiile profesionale, acestea sunt foarte destinse. Tot personalul formeaza o echipa, fiecare depinde de celalalt: medic, asistent, brancardier. Se pune accent pe unitate si ajutor reciproc. Dezvaluirile intervievatei confirma ceea ce vazusem cu putin timp in urma in sectie: amabilitate, diplomatie, daruire. Insa, ca o rasplata pentru toate sunt satisfactiile profesionale, posibilitatea de a salva vieti. Nici oboseala, nici stresul nu depasesc satisfactia reabilitarii unei persoane, mai ales cand aceasta este tanara (20, 30, 40 ani). Si pentru cei in varsta munca este aceeasi, insa de multe ori lipsa de resurse a organismului nu da rezultatul scontat.

Chiar daca la inceputul interviului X ne declara ca profesia ii face insensibili ne vorbeste apoi despre mila "sunt foarte multi bolnavi de cancer, foarte multi tineri, nu poti fi indiferent; multi pacienti nu au venitul necesar pentru asi procura medicatia (pensii de 30-40 Ron), sunt cazuri cand se aduna bani de la cadre pentru a cumpara reteta unui bolnav sunt multi care nu au bani cu ce pleca acasa, si iarasi facem cheta". Dealtfel, pe tot percursul interviului X a pus accent pe situatia sociala, pe saracie.

Interviul se incheie in aceeasi nota care a inceput "este o meserie extenuanta; la sfarsitul programului iti trebuie o jumatate de ora pentru odihna, ca abia apoi sa poti pleca acasa iar cand ajungi acasa incepi sa tipi".

Si aici, ca in cazul multor tineri, am intalnit ideea ca strainatatea ofera singura posibilitate a unui trai decent, posibilitatea de achizitionare a unei case, a unei masini iar intervievata noastra se arata a fi dispusa la un astfel de compromis.

AL TREILEA EXEMPLU

Observatii de teren - Spitalul de Psihiatrie Socola Iasi

[Problematica cercetarii] Punctul cel mai firesc de la care am putea incepe definirea conceptului de identitate consta in a raspunde la intrebarile: ce este identitatea si ce este identitatea sociala? Identitatea sociala este o caracteristica sau o proprietate a oamenilor ca fiinte sociale. Termenul identitate cuprinde, insa, un univers de fiinte, lucruri si intelesuri care depaseste categoria limitata de omenire. Ca atare, pentru a ne oferi baza de la care sa pornim la examinarea mai concreta a identitatii sociale trebuie sa acordam putina atentie sensurilor sale generale.

Din Oxford English Dictionary, aflam ca substantivul identitate are o radacina latina si doua sensuri de baza. Primul este conceptul de similaritate deplina, ceea ce presupune ca acest lucru este identic cu acela. Cel de al doilea sens sugereaza o trasatura distinctiva care presupune consecventa sau continuitatea in timp. Abordand ideea de similaritate din doua unghiuri diferite, notiunea de identitate stabileste simultan doua relatii de comparatie intre persoane sau lucruri: asemanarea sau similaritatea, pe de o parte si deosebirea sau diferenta pe de alta parte.

Cautand in continuare, aflam ca verbul a identifica insoteste in mod necesar identitatea. Cuvantul implica idea de actvitate care nu poate fi neglijata. Identitatea nu doar exista, ea trebuie in permanenta stabilita. Aceasta adauga inca doua intelesuri : a clasifica lucruri sau persoane si a te asocial tu insuti cu cineva sau cu ceva. Fiecare dintre aceste sensuri implica identitatea in permanenta desfasurare a practicilor si proceselor sociale.

Toate identitatile umane sunt intr-un anumit sens identitasi sociale. Si nici nu poate fi altfel pentru ca identitatea se refera la inteles, iar intelesul nu este o proprietate intrinseca a cuvintelor si a lucrurilor. Intelesurile sunt intotdeauna rezultatul unei conventii sau al lipsei unei conventii, intotdeauna o chestiune de traditie si de inovatie, intotdeauna intr-o anumita masura impartasite si intotdeauna intr-o anumita masura negociabile.

De fapt identitatea nu poate fi inteleasa decat ca process. Identitatea sociala a cuiva, de fpat identitatile sociale ale cuiva pentru ca despre cine suntem nu se poate vorbi niciodata doar la singular, ci si la plural, nu este niciodata o chestiune finalizata, pe deplin clarificata. Asadar cum am putea defini identitatea sociala? In sensul cel mia ingust, expresia se refera la modurile in care indivizii si colectivitatile se disting in relatiile lor sociale cu alti indivizi si cu alte colectivitati. Ea consta in stabilirea sistematica si semnificativa, intre indivizi, intre colectivitati si intre indivizi si colectivitati, a unor relatii de similaritate sau de diferenta. Luate impreuna similaritatea si diferenta sunt principiile dinamice ale identitatii, miezul vietii sociale. Semnificatia practica pe care si-o acorda oamenii intre ei este determinata atat de asemanarile cat si de deosebirile dintre ei. Ca fapt sau tendinta, similaritatea nu este mai putin importanta decat diferenta. Aparand sub forme variate, ambele constituie principiile majore ale oricarei dezvoltari interne si externe. De fapt, istoria culturala a omenirii poate fi conceputa ca o istorie a luptelor si a incercarilor de conciliere intre diverse identitati sociale.

Identitatea sociala este, asadar un joc al vis-à-vis-ului, intelerea de catre noi a cine suntem si a cine sunt ceilalti si, reciproc, intelegerea de catre altii a cine sunt ei insisi si cine sunt ceilalti, este prin urmare produsul acordului si al dezacordului si nu in ultimul rand este negociabila.

In cadrul identitatii sociale apare si necesitatea definirii sinelui social. Astfel, o idee de sine pare a avea trei elemente principale: imaginatia infatisarii noastre in fata altei persoane, imaginatia judecatii sale despre aceasta infatisare si un fel de sentiment de sine , cum ar fi mandria sau umilirea.

Asadar, se poate spune ca in absenta unei identitati sociale, societatea nu poate exista. In absenta unor scheme ale similaritatii si diferentei, oamenii nu ar fi capabili sa interactioneze intr-o maniera coerenta si relevanta.

Vom incerca, asadar sa conturam in proiectul nostru de cercetare, pornind de la aceste idei care sunt in special deosebirile de identitate sociala care fac grupul persoanelor implicate in activitatea medicala, specializarea urgente psihosomatice diferit de alte grupuri sociale.

Justificarea alegerii grupului

Alegerea grupului socioprofesional pe care urma sa-l studiem nu a fost una usoara. In urma unei intalniri la care am pus pe o foaie de hartie cam toate variantele pe care le-am fi putut aborda, tot latura medicinei ni s-a parut un domeniu foarte ofertant si interesant de exploatat. Primul pas fiind facut, tot ce mai ramanea de hotarat era sectorul medicinei pe care sa-l vizam, stiut fiind faptul ca acest domeniu este unul foarte vast.

Intrucat membrii echipei noastre fusesera si la sesiunea de observatie de la Spitalul Sf. Spiridon, am considerat ca alegerea spre observatie a unui alt serviciu de urgente ar putea completa foarte bine informatiile si notele de teren ale colegilor care au ales sa continue proiectul pe aceasta locatie. In Iasi sunt patru spitale care dispun de spitale de urgente - Spitalul Sf. Ioan, singurul spital destinat exclusiv urgentelor, Spitalul Sf. Spiridon - ce are ca particularitate ajutorul serviciului SMURD, Spitalul Sf. Maria - Spital de pediatrie, precum si Spitalul de Neurochirurgie. Pe langa aceste servicii obisnuite de urgenta, servicii cunoscute de marea majoritate a populatiei, mai exista o astfel de sectie si in cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie Socola.

Si totusi, de ce am ales Spitalul de Psihiatrie? In primul rand, pentru ca este vorba de un loc invaluit intr-o nota de mister pentru cei din exterior, pentru ca este un loc care pe multi ii sperie si de ce nu pentru ca este un loc care da nastere unei serii de stereotipuri. Cu siguranta cu totii suntem de acord este un spital putin "altfel", un spital cu regim special, si trebuie sa recunoastem ca acest lucru intriga si incita in acelasi timp.

Acesta este si motivul pentru care am considerat ca realizarea acestui proiect ne va oferi oportunitatea sa intram in contact direct cu acest mediu, sa-l putem observa indeaproape si sa obtinem raspunsuri la o serie de intrebari si curiozitati pe care le aveam. Un punct in plus in alegerea noastra l-a constituit si faptul ca am putut lua legatura cu o persoana din interior, respctiv o asistenta. Aceasta ne-a explicat cam care ar fi procedura de a obtine acceptul de a ne realiza observatiile si interviurile si care ne-a incurajat spunandu-ne ca cel mai important om al spitalului, respectiv managerul este o persoana deschisa la astfel de propuneri de cercetare si in mod cert ne va sprijini.

Conditiile de acces

In general spitalele reprezinta zone cu un regim special, zone in care accesul vizitatorilor este restrictionat. Acestia pot avea acces doar in anumite intervale orare. Bineinteles strictetea si rigoarea acestui sistem difera de la spital la spital. Spre norocul nostru, in cazul Spitalului de Psihiatrie nu am intampinat probleme legate de acest aspect. Poate fi vorba si despre faptul ca, in cazul acestei locatii am fost surprinsi sa observam un flux foarte mare de persoane, iar monitorizarea si verificarea tuturor ar fi ingreunat accesul si traficul in zona.

Chiar si in interiorul institutiei nu am fost luati la intrebari cu privire la prezeta noastra acolo, singurul lucru care ne-a fost impus pentru zilele de observatie a fost purtarea unui halat. Astfel, din punctul de vedere al conditiilor de acces pe teren nu am intampinat nici un fel de dificutati, persoanele de la spital dovedindu-se a fi foarte amabile si empatice atunci cand le-am solicitat ajutorul.

Ipoteze principale

Realizarea cercetarii de fata a plecat de la o serie de ipoteze a caror confirmare sau infirmare urmeaza sa o demonstam in cele ce urmeaza. Aceste ipoteze au luat nastere de la cunostintele si informatiile prealabile pe care le aveam despre serviciile de urgenta, despre perceptiile pe care le au oamenii despre sectorul medicinei numit psihiatrie si de ce nu, de la stereotipurile si ideile preconcepute care graviteaza in jurul acestor activitati.

La momentul la care am hotarat sa realizam observatia la Spitalul de Psihiatrie Socola consideram ca, desi aici una dintre unitati poarta denumirea de unitate de urgente, activitatea si specificul ei este total diferita de cea a serviciului de la Spitalul Sf. Spiridon.

De asemenea, conform unui stereotip, medicii care lucreaza la un spital de psihiatrie ajung, ca in timp, sa imprumute din starile si manifestarile pacientilor lor. Daca este sau nu adevarat vom incerca sa stabilim in urma vizitei si a observatiilor realizate la spital.

Un alt aspect demn de mentionat si totodata o ipoteza ce am dorit sa o cercetam prin intermediul studiului nostru, a fost aceea ca, odata ce o persoana ajunge sa fie internata la acest spital primeste o eticheta din partea societatii indiferent de statutul social anterior al acesteia si indiferent de problema in urma careia a ajuns acolo (nu doar nebunia sau alte afectiuni grave de ordin psihiatric determina internarea unei persoane in acest spital - insa in necunostinta de cauza oamenii isi formeaza pareri gresite).

O alta ipoteza a cercetarii noastre are in vedere faptul ca serviciile de urgenta din spitalele din Romania lasa mult de dorit, si aici ne referim strict la dotarile fizice, desi personalul si performantele acestuia sunt recunoscute la nivel international.

Caracteristici generale ale grupului

Grupul socioprofesional reprezentat de medicii de la urgente este un grup aparte avand caracteristici si aptitudini, de ce nu, net superioare celorlalte cadre medicale. Ca si latura definitorie, acestia se evidentiaza prin cunostintele si taria de spirit si caracter de care trebuie sa dea dovada. Medicii de la urgente sunt aceia care trebuie sa aiba cunostinte din toate laturile medicinei. Ei sunt primii care i-au contact cu pacientii a caror viata atarna de multe ori de un fir de ata, si tot ei sunt cei care sub presiunea acestui timp foarte scurt trebuie sa ia decizii de viata si de moarte. Pe baza hotararilor pe care ei le iau cu privire la starea pacientilor sunt pronuntate diagnosticele, pronosticurile, precum si sansele de supravietuire ori reabilitare ale persoanelor in suferinta ajunse la unitatea de primire urgente.

In randul medicilor este recunoscuta ideea potrivit careia angajatii de la urgente au parte de o munca foarte dificila care ii consuma si solicita excesiv. La urgente nu este niciodata liniste. La urgente timpul parca are intotdeuna o alta dimensiune si uneori, din nefericire, el nu este aliatul medicilor. Se spune ca si cel mai putin priceput medic de la urgente stie mai multe decat un altul din alt sector. Cat este de adevarat nu putem sti, insa nici nu putem contesta faptul ca responsabilitatile, cunostintele si aptitudinile pe care acestia trebuie sa le aiba sunt cu mult mai numeroase comparativ cu celelalte cadre medicale.

In cadrul serviciului de urgente de la Spitalul de Psihiatrie lucrurile stau putin diferit. Aici intalnim pacientii care, pe langa probleme grave de sanatate (din toate sferele patologice) au si afectiuni psihiatrice. Acest serviciu nu functioneaza similar celui de la Spitalul Sf. Spiridon in sensul ca, aici sunt adusi pacientii a caror stare depaseste puterile si sfera de activitate a celorlalte spitale. Aceste cazuri au ca numitor comun, dupa am mentionat si anterior, problemele de ordin psihiatric, pacientii suferind de anumite afectiuni cronice ori fiind victime ale unor crize ce tin de competenta psihiatrica.

Stim cu totii ca medicina este un domeniu in continua schimbare si evolutie, motiv pentru care si cadrele medicale sunt intr-o permanenta invatare si specializare. Ca in orice ramura a medicinei, si in cadrul activitatii de la urgente, personalul participa la congrese si conferinte specifice domeniul in care activeaza. Acestea au rolul de informa si specializa participantii in noile descoperiri legate de ramura respectiva, de a le prezenta ultimele cercetari, cele mai recente tratamente descoperite si rezultatele acestora si nu in ultimul rand reprezinta o ocazie in care tinerii rezidenti pot avea acces la cunostintele si experienta unor doctori cu renume.

Desi probabil am crede ca odata cu medicina au evoluat si s-au imbunatatit si conditiile din spitale sau conditiile de tratament ale pacientilor, din pacate, in Romania sectorul acesta a ramas cu mult in urma. La clinica la care am fost repartizati sa facem observatia am fost neplacut surprinsi de discrepanta existenta intre holul de primire si saloanele propriu-zise, primul recent renovat, curat si ingrijit, iar cele din urma (cu exceptia unuia singur) aratand nu cu mult diferit de cele din pozele din primii ani de functionare ai spitalului.

Potrivit articolelor aparute in presa exista si un sector al spitalului care a fost recent renovata si adus la standarde europene - respectiv Pavilionul II pentru Femei. Cladirea a fost refacuta si pe langa cele zece saloane si sase rezerve, pavilionul are o camera capitonata pentru bolnavii agitati. Tot aici se afla si prima sectie de medicina legala psihiatrica din tara, unde vor fi adusi bolnavii care comit infractiuni si sunt cercetati penal. Lucrarile de reabilitare au inceput in anul 2005, dupa ce un incediu a distrus cladirea in proportie de 70%. Investitia a ajuns la 6 milioane de lei, bani veniti de la Ministerul Sanatatii.

Faptul ca pavilionul la care noi am realizat obsevatiile nu se ridica la standardele la care ar trebui sa fie in mod normal un spital, indiferent de specificul acestuia, a fost poate un lucru pozitiv pentru noi, intrucat am putut sa ne formam astfel o perceptie realista asupra situatiei. Nu contestam faptul ca exista si zone corespunzatoare din toate punctele de vedere, insa din pacate ele reprezinta o exceptie.

Cu toate acestea, ceea ce ridica si imbunatateste acesta impresie generala nu foarte pozitiva este personalul, respectiv medicii, asistentele si brancadierii a caror daruire si placere de a lucra acolo era mai mult decat evidenta. In toate interactiunile pe care le-am avut cu personalul de acolo, nu am auzit pe nimeni sa se planga sau sa fie nemultumit, marea majoritate afirmand ca le place foarte mult ceea ce fac si ramura medicinei pe care au ales sa o practice. Devotamentul medicilor si rabdarea cu care se ingrijeau de pacientii internati acolo ne-au surprins placut si ne-au facut sa credem ca totusi exista o sansa importanta de reabilitare a acestui sector.

Evolutia conditiilor este si in acelasi timp nu este vizibila. Daca e sa ne amintim, in anul 2004 un raport al 'Amnesty International' intitulat 'Memorandum adresat Guvernului Romaniei cu privire la persoanele internate in spitale de psihiatrie' critica vehement conditiile de trai din Spitalul Universitar de Psihitarie 'Socola'. Se considera ca pshiatria a ajuns ultima roata a sistemului sanitar romanesc si ca la Spitalul 'Socola', pacientii sunt tratati ca-n anii 60: medicamentele sunt insuficiente, iar hrana este proasta.

Amnesty International a solicitat atunci Uniunii Europene sa finanteze reforma din sistemul spitalelor de boli nervoase din Romania si sa ajute tarile din Balcani in eforturile de imbunatatire a situatiei in domeniul tratamentelor afectiunilor psihice. 'Lansam un apel catre Guvernul Romaniei sa ia urgent masurile care se impun pentru a proteja vietile, demnitatea si bunastarea tuturor pacientilor internati in spitalele de psihiatrie din intreaga tara', se preciza intr-o declaratie a secretarului general al Amnesty International, Irene Khan.

De asemenea, Amnesty International releva faptul ca 'multe dintre cladirile in care isi desfasoara activitatea spitalele psihiatrice se afla intr-o stare proasta si necesita reparatii majore. Cele mai multe dintre saloane sunt decorate si mobilate inadecvat. Nivelul general al instalatiilor sanitare este nesatisfacator si in unele cazuri neigienic'.

In raportul intocmit de Amnesty International se cita faptul ca 'lipsa medicatiei psihiatrice a afectat pana si cele mai bune spitale psihiatrice din Romania, respectiv Dr. Alexandru Obregia din Bucuresti si Socola din Iasi'. Mai mult decat atat, 'in unele cazuri lipsa medicatiei a dus la practici de izolare, care constituie incalcari ale drepturilor omului. Amnesty International aminteste ca 'foarte putine spitale au personal si spatii destinate terapiei si reabilitarii prin terapie, inclusiv acces la terapie ocupationala, terapie de grup, muzica si activitati sportive'.

Refacerea completa a unora din cladiri, renovarea partiala a altora a mai corectat o parte dintre problemele semnalate, insa lipsa medicamentelor sau a posibilitatilor de aplicare a unor tratamente mai eficiente este in continuare o problema. Tot referior la modalitatile de tratament acceptate, din declaratia unui medic rezident din cadrul unitatii am avut ocazia sa aflam ca la Spitalul de Psihiatrie din Iasi au fost interzise tratamentele cu socuri electrice, insa nu a putut sa ne dea foarte multe detalii despre acest aspect si despre motivatia deciziei. Cat despre modul in care sunt tratati pacientii si sunt respectate drepturile lor, in cadrul observatiei noastre nu am putut sesiza probleme, exceptie facand cazul unui bolnav agitat asupra caruia se luase masura legarii acestuia de pat. Medicii de acolo ne-au spus ca la ei nu se folosesc camasile de forta, singurele masuri care se iau fiind reprezentate de aceste legari ale pacientilor. Daca sunt sau nu indreptatite astfel de practici nu suntem in masura sa afirmam, insa corectitudinea si modul in care sunt tratate cazurile mai agresive nu am putut sa o identificam in doar trei zile de observatie.

Din discutiile avute cu personalul medical atat de la Spitalul Sf. Spiridon, cat si de la Spitalul de psihiatrie Socola am observat ca acest grup socioprofesional este unul foarte solidar si unit. Acest lucru poate fi si rezultanta faptului ca, in breasla medicilor ei sunt foarte respectati si priviti cu multa admiratie datorita activitatii pe care o intreprind, lucru ce le trezeste un sentiment in plus de datorie si responsabilitate. Intr-o astfel de unitate nu este timp de contraziceri, de neintelegeri ori invidii distructive. Motivele pentru care tinerii rezidenti aleg serviciul de urgente sunt foarte variate - pentru unii dinamica acestei meserii reprezinta provocarea principala, pentru altii faptul ca lucreaza foarte bine contra cronometru i-a indemnat sa se considere potriviti pentru acest sector, iar altii sunt pur si simplu determinati de latura financiara (in cazul medicilor de la Spitalul de Psihiatrie sporul la salariu poate ajunge chiar la 75%).

Istoric - Spitalul de Psihiatrie Socola Iasi (.)

Baza teoretica a cercetarii

Demersul nostru s-a strucurat pe scheletul unei anchete de teren, asa ca in ducerea lui la bun sfarsit am urmat in tocmai etapele unei astfel de cercetari sociologice. Am avut in vedere inca de la inceput in demersul nostru ca ancheta presupune atat premise teoretice de la care se pleaca, cat si modalitati ample de analiza si interpretare a datelor culese cu ajutorul unui chestionar si al unui jurnal de teren.

Dar sa luam pe rand etapele anchetei. Se stie ca in realizarea oricarei investigatii empirice este obligatorie parcurgerea a trei mari etape: pregatirea cercetarii, efectuarea practica a studiului (culegerea informatiilor) si finalizarea cercetarii (validarea datelor, prelucrarea si interpretarea acestora). Etapa a doua, cea de culegere a informatiilor, nu inseamna altceva decat punerea in aplicare a celor prevazute in etapa initiala.

In orice investigatie stiintifica se acorda o atentie deosebita etapei pregatitoare-cea care precede operatiunea propriu-zisa de culegere a informatiilor empirice: obiectivele cercetarii, arsenalul metodic de pus in lucru, calendarul, costul, numarul de participanti. Pe scurt, in etapa preliminara a unei cercetari se pun la punct aspectele teoretice ale acesteia, apoi cele metodologice si, in fine, cele ce tin de organizarea si desfasurarea efectiva a investigatiei empirice.

Asadar, nici noi nu ne-am abatut de la acest traseu. Am stabilit mai intai obiectul anchetei si anume observarea identitatii unui grup socio-profesional. Dintre toate grupurile socio-profesionale la care ne-am fi putut gandi am ales sa ne oprim la grupul cadrelor medicale care lucreaza la sectia de primire urgente a unui spital de psihiatrie.

In ceea ce priveste problemele teoretice investigatorii trebuie sa ia in considerare delimitarea obiectului anchetei, adica definirea riguroasa a conceptelor de lucru si delimitarea zonei din realitatea empirica supusa investigatiei, apoi sa treaca la stabilirea ipotezelor de lucru, fragmente ale modelului explicativ pe care il adopta in legatura cu fenomenul studiat si la operationalizarea conceptelor, ansamblul operatiilor prin care insusirile definitorii ale notiunii pot fi identificate, evaluate sau chiar masurate in universal empiric.

Pina la urma, esenta operationalizarii conceptelor cu care se lucreaza intr-o ancheta de teren in patru etape de urmat. Initial avem o imagine sau o reprezentare destul de vaga a ceea ce intelegem printr-o notiune, imagine rezultata fie prin distingerea unor trasaturi comune mai multor fenomene, fie din incercarea de a explica anumite constante, regularitati. A doua etapa consta in specificarea conceptului, in cazul nostru identitate socio-profesionala, iar a treia se refera la alegerea indicatorilor. Indicatorul este acel element simplu de comportament care poate fi detectat in realitatea empirica. In cazul anchetei, indicatorii imbraca intotdeauna forma intrebarilor din chestionar. Cit despre a patra etapa a operationalizarii ea consta in formarea indicilor, in cazul nostru a intrebarilor din ghidul de interviu, intrebari care vor constitui baza depistarii specificului grupului socio-profesional supus anchetei. Vom afla asadar amanunte despre profesia de medic de urgente psihosomatice, despre instututie - Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iasi, despre componenta grupului de munca, despre seful direct, despre continutul muncii si despre relatiile cu pacientii, despre posibilitatile de promovare la locul de munca si despre ierarhii, despre retributie.

In ce priveste problemele metodologice importante sunt alegerea tehnicii de cercetare, constructia instrumentului cu ajutorul caruia se face cercetarea, alegerea esantionului supus cercetarii. Noi am optat pentru tehnica orala de cercetare care presupune o discutie fata in fata cu subiectul la locul de munca al acestuia si am ales drept instrument de cercetare interviul, la care se adauga propriile insemnari din jurnalul de teren.

Dupa aceasta pregatire si punere la punct a metodologiei de lucru se trece la cercetarea propriu-zisa, la munca de teren, ceea ce presupune contactul direct cu institutia vizata de cercetare si cu oamenii sai. Urmeaza apoi prelucrarea datelor si elaborarea raportului asupra cercetarii facute. In principiu, raportul trebuie sa defineasca cu maximum de claritate problema studiata, evitand orice ambiguitati. Tot in contextul enuntului, este preferabil sa se faca referiri, mai ample sau mai sumare si la alte aspecte cum ar fi: ipotezele folosite si masura in care testarea lor a fost posibila, semnificatia sociala a problemei cercetate si gradul de interes al publicului pentru rezultatele obtinute.

Daca s-a reusit parcurgerea tuturor acestor etape in cercetare, concluziile vor veni ca ceva firesc. Este important de stiut ca indiferent de natura raportului de cercetare, concluziile trebuie prezentate in mod clar si precis, doar gradul de detaliere fiind in functie de destinatia raportului. O prezentare a concluziilor poate fi considerata clara daca un cititor cu formatie medie este capabil sa le inteleaga.

Observatiile de teren - Spitalul de Psihiatrie Socola Iasi

Observatiile de teren de la Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola Iasi s-au desfasurat pe parcursul a trei zile, cu tot cu ziua in care ne-am facut cunoscute obiectivele managerului spitalului si au avut ca punct de reper sectia de primire urgente din acest spital, Urgente Medicale Psihosomatice. Spitalul este amplasat pe o suprafata mare de teren, la iesirea din Iasi, detine mult spatiu verde, o biserica deschisa si una in constructie si este structurat pe 5 sectii, cum am aflat ulterior. Desi chiar la intrare se afla o ghereta a portarului nimeni nu te intreaba nimic, poti intra si iesi de cate ori doresti, cel putin dimineata.

Conform site-ului pe care il detine, Spitalul Clinic de Psihiatrie 'SOCOLA' Iasi este un spital clinic de monospecialitate - de interes national - si asigura asiestenta medicala de inalta specialitate bolnavilor din teritoriul arondat cat si a celor din intreaga tara, in profilul psihiatrie. De asemeni, efectueaza indrumarea metodologica in specialitate, a unitatilor sanitare din teritoriul arondat, sprijina acordarea asistentei medicale de profil din policlinici, dispensare si cabinetele medicilor de familie. Efectueaza studii si cercetari medicale in legatura cu aplicarea de metode noi de investigatii si tratament si asigura desfasuarea practica a invatamantului medical superior (avand studenti, rezidenti si stagiari in pregatirea de specialitate cat si doctoranzi.

In prezent se acorda servicii medicale pentru: psihiatrie acuti - spitalizare continua pe un numar de 575 paturi in 7 sectii clinice; psihiatrie toxicomanie si postcura - spitalizare continua pe un numar de 30 paturi; psihiatrie pediatrica - spitalizare continua pe un numar de 20 paturi; psihiatrie acuti - spitalizare de zi pe un numar de 25 paturi si 190 de locuri in stationare de zi psihiatrie; psihiatrie cronici - spitalizare continua pe un numar de 245 paturi in 2 sectii exterioare: Sectia exterioara Sipote si Sectia exterioara Barnova.

Prima zi, 19 mai 2008, ora 08.30

Pentru noi contactul cu aceasta institutie, cu oamenii si cu atmosfera care ii este caracteristica s-a produs, insa, in etape. Am inceput ancheta noastra de teren luni, 19 mai 2008 la ora 8 jumatate dimineata si am definitivat-o pe 22 mai, cu pauza de o zi. In prealabil, luni 19 mai, a trebuit sa ne familiarizam cu locul in care urma sa facem observatiile, locatie, amplasare si apoi sa vorbim cu managerul institutiei, Prof. Dr. Scripcaru Calin, pentru a obtine acordul de a face ancheta de teren. Asa am aflat ca se poate ajunge la Socola cu autobuzul 30 care duce spre Bucium si ca trebuie sa coboram la blocurile ANL din zona. Inca din primul moment am observat complexitatea organizarii institutiei si am urmarit aparitia primei persoane cu halat alb pentru a afla care este cel mai scurt drum spre biroul managerului. Din fericire am dat peste o persoana amabila care ne-a explicat cum sa ajungem la acesta. Cu o curiozitate fireasca am deschis usa dupa usa, am parcurs un hol micut, holul de la intrare incadrat de usi care duceau spre toaleta pacientilor si a personalului si spre vestiarele personalului, am simtit prima data mirosul si atmosfera caracteristice spitalului in care ne aflam. Starea cladirii si a usilor parea sa difere. De la usi de termopan, la usi vopsite stangaci si demult cu vopsea alba, asta era decorul in care urma sa ne integram. Si aceasta discrepanta intre vechi si nou, intre renovat si lasat in paragina ne-a surprins pe parcursul intregii munci de cercetare, in toate cladirile spitalului in care am intrat. Dupa o alta usa am dat peste holul care ducea spre biroul cautat. Pe hol ne-a atras atentia "locul de asteptare", antecamera din fata biroului managerului, loc mobilat cu o masa, doua scaune si doua fotolii. Apoi am constatat cu surprindere ca nu ne izbim de o usa inchisa la care sa batem fara sa stim cine si pe ce ton ne va raspunde. Nu, usa spre biroul celui mai important om din spital statea larg deschisa., o usa nu din termopan sau metalica cum se poarta, ci capitonata. In prima camera am dat peste secretara sa, o doamna care din prima ne-a confirmat faptul ca nu toate secretarele sunt antipatice. I-am explicat cine suntem si ce dorim sa facem si a fost de acord sa ne introduca la seful sau dar imediat ce acesta se va intoarce de la raport pentru ca vizita noastra s-a produs in jur de ora 8 jumatate dimineata, ora la care in spital se desfasoara raportul de activitate. Drept urmare, ne-am asezat pe fotoliile din "locul de asteptare" si am asteptat. Minut dupa minut forfota din spital se facea din ce in ce mai bine simtita. Fiind intr-un loc de trecere, spre o latura a spitalului, spre biroul managerului, spre vestiarele personalului, spre iesire, am putut sa observam, in necunostinta de cauza e drept, care este ritmul celor care isi faceau drum spre acolo. Pacienti, asistente, doctori, persoane din administratia spitalului pareau sa stie incotro se indreapta si pe cine cauta. Iar cei care aveau nelamuriri nu se sfiau sa si le exprime cu voce tare. Si tu ca simplu observator puteai fi un punct de reper. Oricine se afla langa biroul managerului putea fi un posibil "de-al locului".

Chiar din prima zi, dupa minutele bune de asteptare care au precedat discutia cu managerul, am constientizat ca acela era locul in care linia ce desparte normalitatea de anormalitate se poate intrerupe foarte usor. Si spre suprinderea noastra, nu numai pacientii vorbeau cu voce tare in trecerea lor, ci si unele cadre medicale, parca in incercarea de a-si face loc gandurilor printre gandurile pacientilor. Asfel, o doamna care am presupus ca era medic, isi citea cu glas tare observatiile de pe fisa medicala a unui pacient chiar in momentul in care a calcat, fara sa ne observe, e drept, in spatiul nostru de asteptare. S-au intamplat si lucruri pentru care eram oarecum pregatite. Am fost abordate de pacienti care ni se adresau ca sa nu vorbeasca singuri si care treceau apoi mai departe fara sa caute de fapt un raspuns. Si asa momentul de asteptare nu ni s-a mai parut chiar atat de lung. Dupa aproximativ o ora si jumatate a aparut si omul nostru. Inainte de a-l vedea pentru prima data vorbisem intre noi ca, desi nu il stim nici macar din vedere, ar trebui sa il recunoastem din prima. Si asa a fost.

Ni s-a dat imediat ocazia sa ne prezentam si sa argumentam care este scopul vizitei noastre acolo. Dupa ce ne-a ascultat a fost de accord imediat si ne-a sugerat sa venim a doua zi, in jur de ora noua.

A doua zi, 20 mai 2008, ora 09.00

Pe 20 mai la ora 09.00 eram din nou la Spitalul Clinic de Psihiatrie in fata biroului managerului. Dar pentru ca un manager este un manager, asteptarea noastra nu lua inca sfarsit. A urmat o sedinta cu membrii consiliului de conducere al spitalului, timp in care alti pacienti si alti medici veneau cu probleme de discutat. Asa am descoperit ca usa pe care am intrat noi nu era singura care dadea spre biroul managerului si ca in functie de importanta, cei care il cautau intrau pe una sau pe alta din usi. Pana la urma pentru noi aceasta "astepatare de antecamera" a fost unul dintre cele mai importante momente de pe teren pentru ca am aflat foarte multe despre oamenii care lucreaza in Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola, de la cel mai mare pana la cel mai mic.

Dupa terminarea sedintei, adica dupa aproape 2 ore, am fost invitate sa intram la profesor doctor Catalin Scripcaru. Din prima replica a discutiei pe care am purtat-o cu dansul ne-am dat seama ca este un om deschis muncii de cercetare. A citit adresa pe care o aveam de la universitate si si-a exprimat acordul si sprijinul sau. A vrut apoi sa afle mai multe despre ce urma noi sa observam acolo. I-am explicat ca ne intereseaza serviciul de urgente dintr-un spital de psihiatrie, echivalentul UPU, Unitate Primire Urgente de la celelalte spitale iar reactia a fost tot una pozitiva. Numai ca ni s-a explicat ca exista diferente intre unitatile de urgenta de la alte spitale si cea de la Socola. Asa am aflat ca UPU este aici UMP, Urgente Medicale Psihosomatice. Dupa aceasta clarificare a cerut secretarei legatura cu sefa sectiei UMP, doamna doctor Donciu. Dar pentru ca aceasta era intr-o comisie, urmatoarea alegere s-a dovedit a fi doctorul primar specialist Simionescu.

Cu adresa de la universitate pe care managerul scrisese ca este de acord si se semnase am iesit din aceasta prima cladire pe care o strabatusem in timpul activitatii noastre de cercetare si am incercam sa ne orientam dupa indicatiile date de secretara managerului. Trebuia sa ajungem la Sectia 1 Barbati, sectie in cadrul careia se afla serviciul Urgente Medicale Psihosomatice. Dar nu am nimerit din prima. Asa ca am urcat pe aleea care ducea spre celalalte cladiri ale spitalului cu ochii cautand o alta persoana amabila in halat alb. Si de data asta am avut noroc. O doamna care insotea un pacient ne-a spus tot ce trebuia sa stim pentru a ajunge unde vroiam. Respirand aerul curat din curtea interioara a spitalului, am urcat cateva trepte destul de abrupte, am trecut pe langa un pacient care completa o integrama sub o umbrela de paie, pe langa alti cativa care pur si simplu isi faceau plimbarea de dimineata, a trebuit sa evitam un pacient care vroia neaparat bonuri completate si unul care era in cautare de tigari si in sfarsit am ajuns la intrarea in Sectia 1 Barbati.

Dupa cateva privi aruncate de jur imprejur am putut constata ca situatia renovarii interiorului era aceeasi ca si in cealalta cladire. Holul de la intrare arata ingrijit, vopsit in albastru si alb, cu o scara interioara pe mijloc, scara care duce spre cabinetele si saloanele de la etaj, incadrat de fotolii albastre pentru cei care sunt in asteptare, un automat de cafea, doua saloane, unul spre stanga si celalalt pe dreapta, biroul pentru eliberat abrobari, vizavi de intrare, cabinetele celor trei medici primari ai Serviciului de Urgente Medicale Psihosomatice, doctorita Donciu, sefa serviciului, doctorita Nita si doctorul Simionescu.

Pentru ca nu stiam exact cum sa ajungem la cabinetul doctorului Simionescu, doctor la care fusesem trimise de manager, am intrebat cadrul medical de la biroul de eliberat aprobarile. Aici este, de fapt, principalul punct de reper pentru cei care intra in cladire: bolnavi, insotitori, vizitatori. Aici ajung cei care se extreneaza si cei care au un bilet de trimitere. Este registratura sectiei. Dupa schimbul de replici cu persoana care se afla la acest birou, ne-am indreptat spre directia indicata, tragand cu ochiul prin usa intredeschisa a salonului din partea stanga. Si pentru ca in acel moment un pacient se afla in cabinetul doctorului am intrat in salon. Nu stiam inca daca acela este locul in care sunt internati cei veniti la urgente. Din primul moment ne-au frapat conditiile, parca ne intorceam cu mult in timp. Desi eram obisnuite cu situatia deplorabila a multor spitale din oras si din tara, fie din experienta proprie, fie din ce vazusem la televizor, ni s-a parut ca suntem intr-un salon din timpul razboiului. 10 paturi, cu asternuturi saracacioase odihneau pe ele pacienti mai mult sau mai putin constienti. Nu am zabovit prea mult aici, aveam nevoie mai intai de o discutie cu doctorul care urma sa ne indrume spre locul cercetarii. Dupa 10 minute usa cabinetului s-a deschis si am putut intra pentru a ne face cunoscuta prezenta. Urma sa facem cunostinta cu doctorul Simionescu, medic primar specialist in psihiatrie. Am retinut doar numele de familie ale persoanelor cu care am discutat pentru ca asa se prezentau. Ne-a intampinat de dupa ochelari o privire severa si analitica. Ne aflam in fata unui domn intre 40-50 de ani, mic de statura, pe a carui fata nu se citea nici acordul, nici dezacordul, doar experienta. I-am explicat pe scurt cine suntem si ce obiectiv avem de atins, s-a uitat pe adresa noastra semnata de manager si intr-un final si-a dat acordul. A tinut sa ne precizeze ca ne trebuie neaparat halate. Noi nu aveam in acel moment dar ne-a condos, totusi spre salon, de data asta cel din partea dreapta, adevaratul salon pentru urgente, pentru a ne face prezentarile.

De cum am intrat acest salon ni s-a parut putin mai ingrijit decat celalalt, tot cu 10 paturi despartite de paravane, cu o masa in centru, masa la care completeaza fisele medicale asistentele si medicii. In momentul in care noi am intrat si doctorul Simionescu a facut prezentarile, in salon se aflau 4 barbati din personalul spitalului si un pacient s-a apropiat pentru a vedea ce se intampla. Doctorul Simionescu a cerut unuia dintre asistenti halate pentru noi. Dar cum acesta a recunoscut ca nu mai are in acel moment nici unul disponibil, am fost nevoite sa ne reprogramam pentru a doua zi observatiile de teren, doctorul specialist fiind cat se poate de ferm in privinta asta. Nu fara halate! In timp ce stabileam coordonatele spatio-temporale pentru a doua zi, pacientul care ne asculta a prins din conversatia noastra cuvantul maine. Si a tinut sa isi exprime acordul: "Da, maine, maine!" Dementa...a fost explicatia doctorului Simionescu.

Din aceasta prima zi de observatie am inteles ca halatul este obligatoriu atat pentru cadrele medicale cat si pentru cei care vin din exterior, ca serviciul de urgente de la psihiatrie nu este un serviciu de urgente ca toate celelalte, ca cei care lucreaza in institutia in care ne-am propus sa studiem identitatea socio-profesionala a unui grup sunt dispusi sa coopereze si sa ne ofere informatiile de care avem nevoie, ca dotarea nu este in nici un caz una de urgente, in salon nefiind aparatele care se gasesc intr-un salon de urgente, ca ne puteam astepta la orice din partea pacientilor.

A treia zi, 22 mai 2008, ora 09.00

Echipate cu halate am sosit din nou la Spitalul Clinic de Psihiatrie Socola, pe 22 mai la ora 09.00 asa cum ne sfatuise doctorul Simionescu. Stiam acum exact unde trebuie sa ajungem si cu cine sa luam legatura. In drum ne-am oprit, insa la unul din cele doua magazine din curtea interioara a spitalului si am putut observa cum este sa intri in contact cu pacientii spitalului fara a face parte din personal. Impresia a fost ca cel care vindea era "de-al locului", se obisnuise sa aiba de-a face cu oricine, de la pacienti si vizitatori pana la medici, asistenti si infirmieri. Pana la urma il puteam include si pe el pe lista noastra de persoane observate, intrucat se integrase deja in acel mediu.

Ajunse la Sectia 1 Barbati am batut din nou la usa doctorului Simionescu. Acesta ne-a facut mai intai o scurta prezentare a serviciului in care lucreaza si ne-a confirmat impresia din prima zi de observatie. Avea un fel de a vorbi care te facea sa te simti tratat ca un pacient. Deformatie profesionala, ne-am zis. Sau gandire stereotipa din partea noastra. Intr-adevar, am aflat de la doctorul Simionescu, acest serviciu de urgente difera de celelalte servicii de urgenta din cadrul altor spitale in primul rand prin dotare si apoi prin procedura. Pacientii internati aici sunt persoane care sufera de diverse boli psihosomatice si se afla intr-o stare grava. Multi dintre ei acuza, pe langa problemele de ordin psihic si alte boli, cum sunt cele cardio-vasculare sau pulmonare. Dupa aceasta introducere interlocutorul nostru ne-a invitat sa mergem in salonul de urgente pentru a face propriile constatari.

Drept urmare ne-am indreptat spre salon pentru a observa cum se desfasoara o zi normala de lucru la serviciul de primire urgente din cadrul Spitalului de Psihiatrie Socola. Chiar pe patul de la intrare o doamna, care am presupus ca este doctorita, statea de vorba cu un pacient. Discutia parea una amicala. Doctorita ii punea pacientului intrebari pentru a-l face sa isi aminteasca ce i s-a intamplat. Ii vorbea calm, cu rabdare, pe un ton intelegator. Am ascultat putin din conversatia lor, iar prima impresia in ceea ce priveste relatia pacient- medic a fost pentru noi una pozitiva. Din ce am auzit ne-am dat seama ca i se punea un diagnostic, se adunau datele care urmau sa fie trecute in fisa sa medicala.

Dupa aproximativ 10 minute am hotarat sa facem un tur al salonului pentru a-i cunoaste atat pe ceilalti angajati ai spitalului, cat si pe pacientii si pentru a observa cum este structurat salonul. In capat se aflau alte trei camarute, doua pentru cadrele medicale si una pe usa careia scria: Camera pentru persoane care nu se pot evacua singure. Acest avertisment era insosit de o bulina rosie. De altfel buline de acest gen, la care se adaugau buline galbene si verzi, am mai intalnit pe usile destinate pacientilor in cadrul Sectiei de Urgente Psihosomatice. De asemenea tot in capatul salonului am putut observa si doua reserve care dispuneau, insa de aceleasi conditii. Singura diferenta era ca scria pe ele Rezerva si ca pacientii stateau mai lejer.

Din cele 10 paturi din salon 2 erau libere, pe 2 zaceau aproape inconstiente doua batrane, dintre care una legata, pe unul statea o doamna extrem de apatica, insotita de fiica si de sot, iar pe restul 5 barbati, 2 tineri si 3 mai in varsta.

Am intrat in una din cele doua camere in care stateau cadrele medicale si am facut cunostinta cu cei de acolo, mai intii cu asistenta careia i-am luat interviul, apoi cu doctorita care vorbea cu pacientul atunci cand am intrat si cu cativa infirmieri. Am aflat ca tura zilnica pentru medici si asistente este de la 8.30 la 14.00, ca sunt doua asistente pe tura si 2-3 infirmieri si brancardieri, ca toti infirmierii sunt barbati si ca dupa ora 14.00 ramane doar un medic de garda. De asemenea ni s-a adus la cunostinta ca pe tot serviciul sunt angajati 2 medici rezidenti, 2 medici primari si 3 medici primari specialisti in psihiatrie, doctorita Nita, doctorul Simionescu si sefa de clinica, doctorita Donciu si ca la etaj se se gaseste cabinetul medicului psiholog. Da, pe langa serviciile medicilor specialisti in psihiatrie, pacietii beneficiaza si de serviciile unui psihopedagog.

Doctorul rezident Adriana Anuta, cea care consulta pacientul la venirea noastra ne-a dat si cele mai multe detalii despre specificul activitatii desfasurate la serviciul de urgente. Ea ne-a marturisit ca pacientii aflati intr-o stare foarte grava care sufera si de alte boli decit cele care tin de psihiatrie sunt consultati si trimisi apoi la un medic intern, ca pacientii foarte violenti sunt imobilizati la pat maxim 4 ore si ca li se face o injectie pentru halucinatii sau li se administreaza medicamente calmante, ca alcoolicii foarte agresivi sunt internati mai intai in salonul de sus si apoi in cel de jos pentru a fi monitorizati, ca dotarea sectiei nu prea este una specifica urgentelor medicale, cu exceptia unui defibrilator si a unui monitor si ca spitalul nu mai utilizeaza electrosocurile in tratamentul pacientilor.

Dupa cum au afirmat si cele doua persoane intervievate atmosfera de lucru ni s-a parut una relaxata, oamenii glumeau intre ei, se serveau cu o cafeau, mai stateau la o tigara. De la inceput ne-am simtit bine primate. Ni s-a permis sa ne lasam gentile sus in vestiarul cadrelor medicale, ni s-a oferit si noua cafea, am primit raspunsuri sincere la intrebarile din ghidul de interviu. In unul din momentele iesirii la o tigara a observat si afisul cu programul de vizite, Luni-Vineri- 14.00-17.00, insotit de urmatorul anunt: Accesul apartinatorilor pe sectie in afara orelor de program se face numai cu acordul medicului sef de sectie.

Dupa aceasta pauza de tigara am mai aflat cate ceva despre pacienti. Ni s-a adus la cunostinta ca multi pacienti agresivi sunt adusi cu salvarea insotita de masina politiei, ca la fel de multi pacienti sunt abandonati in spital, familia devenind dezinteresata dupa ce ii vede internati, ca medicul specialist stabileste conduita terapeutica a pacientului, ca asistentii observa cum se comporta pacientii dupa medicatie si ca de multe ori pacientii sunt nevoiti sa isi procure singuri medicamentele pe baza retetei prescrise. De asemenea, ni s-a spus ca pacientul care era examinat cand am intrat sta internat de 2 zile, dar pentru ca saloanele erau pline nu i s-a pus inca un diagnostic. Si nu era nici primul nici ultimul in situatia asta pentru ca numarul pacientilor este mult mai mare decat cel al cadrelor medicale.

Pentru ca in prima zi de observatii pe teren nu am putut sta foarte mult, in aceasta a doua zi am ramas in jur de 4 ore si am reusit sa prindem si vizita, programata in fiecare zi la ora 10 jumatate. Am insotit, astfel de la salonul de sus la cel de jos, un grupul de cadre medicale format din medicii primari specialisti, medicii primari, medicii rezidenti, asistenta sefa si infirmieri. In timpul vizitei cei doi medici specialisti, domnul Simionescu si doamna Nita se uitau pe fisele de observatie ale pacientilor, fise pe care apare parcursul pacientului de la internare pana in ziua vizitei, se consultau cu ceilalti medici, puneau asistentei intrebari legate de medicamentatie, purtau un dialog scurt cu fiecare pacient si stabileau cine mai ramane si cui ar trebui sa i se faca externarea.

Vizita nu a fost lipsita nici de incidente. Un pacient alcoolic, violent, legat de pat tipa sa fie dezlegat, repeta intr-una ca ii este foame si isi varsa nervii prin injurii si expresii licentioase. Iar un altul, aflat in capatul celalalt al salonului era in plina criza de ras isteric. De asemenea, ni s-a parut inedit modul in care sefa sectie, doamna doctor Donciu isi cauta subordonatii dintr-un salon in altul. Se plimba cu un mers hotarat pe culoarele sectiei si strica dupa X sau dupa Y parca pentru a-l pregati pentru o discutie fata in fata.

Din grupul de medici se distingea vizibil personalitatea doctoritei Nita, o femeie trecuta de 40 de ani, extrem de competenta, viguroasa, cu un mers hotarat si o voce la fel de ferma. In discutiile cu pacientii strecura note de umor mai mult sau mai putin involuntar si dadea dovada ca le cunoaste foarte bine traseul.

Spre finalul perioadei de observatie am multumit tuturor pentru cooperare si am incercat sa stalibilim ce am aflat in plus fata de prima zi. Si am ajuns la concluzia ca stim mult mai multe despre ce inseamna efectiv sa lucrezi intr-un spital plin cu bolnavi psihic. Trebuie in primul rand sa fii foarte bine pregatit, sa ai o rabdare de fier si o autoritate care sa impuna respect pacientilor si uneori chiar frica. Apoi trebuie sa faci fata cazurilor dintre cele mai diverse: alcoolism, dementa, schizofrenie, depresie acuta. De asemenea, nu am vazut camasi de forta peste tot, ci pacienti legati de pat, nu am observat pacienti conectati la aparate, ci pacienti plimbandu-se de ici colo, razand, plangand, tipand, adunandu-si gandurile pentru a discuta cu cadrele medicale, pacienti mai mult sau mai putin cooperanti, cu o dorinta mai mare sau mai mica de a se face bine sau macar de a-si ameliora starea, pacienti singuri, fara sprijin din partea familiei.

Grupul profesional pe care l-am observat s-a dovedit a fi unul destul de bine inchegat. Medicii colaboreaza bine cu asistentele si cu infirmierii, sunt bine pregatiti, motivati intr-o masura mai mare sau mai mica atat de sporul salarial de 75%, cat si de satisfactiile profesionale. Multi dintre ei par sa isi cunoasca foarte bine locul si rolul in societate, isi asuma ceea ce sunt.

O observatie inedita

Avand in vedere ca in prima faza toti membrii echipei noastre au realizat observatii de teren la Spitalul Sfantul Spiridon, am considerat ca dupa ce vom merge la Spitalul Socola vom putea realiza o prezentare comparativa a celor doua centre de primire urgente. Insa avand in vedere ca ca toti colegii au avut acces la notele de teren realizate initial si astfel au putut sa isi faca o imagine despre cum au decurs lucrurile acolo, am considerat mai interesant sa va aducem la cunostinta o alta sesiune de observatii, ceva mai inedita, observatii realizate de una dintre colegele noastre de echipa. Astfel, in cele ce urmeaza veti avea ocazia sa aflati putin din culisele serviciului de urgente, sa patrundetio dincolo de imaginea creata serviciului de urgente de un observator extre, neimplicat si total obiectiv. Din nefericire, chiar in perioada in care lucram la acest proiect, una dintre coechipierele noastre a fost trait o experienta mai putin placuta, care insa, daca privim obiectiv si pragmatic poate fi cheia intregii cercetari.

Astfel am avut ocazia sa aflam cum se intampla propriu-zis lucrurile in cazul unui pacient ajuns la urgente si cum este el tratat pas cu pas din momentul in care paseste in interiorul acestei institutii. In randurile care urmeaza vom fi alaturi de colega noastra in experienta sa din cadrul serviciului de urgente al Spitalului Spiridon.

"Tin sa precizez ca observatia nu a fost una benevola ci una facuta cu ocazia unei experiente mai putin placute. Am ajus la spital pe data de 29 mai in jurul orei 18:00 acuzand dureri abdominale. Nu credeam ca este ceva grav si nu prea doream sa merg, dar cineva a insistat sa ma duca la spital. Ajunsa acolo durerea incetase. Sectia de urgente imi era destul de familiara deoarece fusesem cu ceva timp inainte pentru a face observatie cu un grup de colegi. La intrare am aratat documentul de identitate, mi s-a facut o fisa si mi s-a zis sa astept sa ma consulte medicul de garda. Dupa putin timp am fost rugata sa intru in salonul pe a carei usa scria "Urgente Majore". Nu intelegeam de ce mi s-a spus sa meg acolo si nu la Urgente Minore.

O data intrata am observat ca erau destul de multi doctori in salon, unii fiind medici rezidenti. Mi s-a spus sa ma asez pe un pat, dupa care a urmat consultatia. In acest timp am observat ca aproape toti medicii de acolo erau in jurul meu. Am aflat mai apoi ca erau medici rezidenti, iar doctorul care ma consulta m-a intrebat daca ma deranjeaza prezenta celorlalti in jurul meu. I-am raspuns ca nu si a continuat sa-mi adreseze mai multe intrebari pentru a-mi stabili diagnosticul. Nu a durat mult si mi s-a zis: in proportie de 90% este vorba de apendicita. Mi s-au facut si alte analize dupa care am fost trimisa la ecografie. Cu rezultatul de acolo am fost dusa la un chirurg pentru o ultima analiza. Personalul medical a fost deosebit de atent si interesat de ceea ce mi se intamplase. Cam peste tot se facea cate o gluma pentru a se destinde atmosfera. Nu ma asteptam la atata amabilitate din partea personalului. Am ramas placut impresionata inca de la inceput.

Totul se intampla foarte repede si in scurt timp m-am trezit internata si programata pentru operatie. Nu apucasem sa realizez ce mi se intamplase. Un brancardier m-a dus la sectia de Chirurgie, in salonul in care trebuia sa astept sa fiu operata. Salonul arata chiar bine, era curat si dadea impresia ca fusese renovat. Erau zece paturi , pe fiecare parte cate cinci si la fereastra era o masa cu un scaun. Pe masa era un aranjament floral ce captiva privirea.

Am stat de vorba cu cativa pacienti care incercau sa-mi ridice moralul. Nici nu mi-am dat seama cand a trecut timpul. O asistenta a venit la mine si m-a luat de mana spunandu-mi ca mergem in sala de operatie. Am fost lasata sa vorbesc putin cu persoanele care erau cu mine, dupa care am pasit timid spre sala de operatie. Era o sala destul de mare, luminata puternic, cu o masa de operatie in mijloc. Masa era destul de inalta incat era prevazuta cu niste scari mici pe care se putea urca.

Medicii glumeau si incercau sa ma faca sa nu-mi fie frica. Anestezista mi-a adresat cateva intrebari dupa care mi-a pus masca de oxygen, niste electrozi si ceva in perfuzie. In cateva secunde am adormit profound. M-am trezit dupa ceva timp cand auzeam ca cineva ma striga pe nume. Am raspuns, am mai vorbit putin dupa care am adormit.

Asistenta de garda din salon era foarte atenta. Verifica toti pacintii pe rand, schimba perfuziile, dadea medicamente. Pe fiecare tura era cate o asistenta, o infirmiera si brancardieri.

Pe parcursul sederii mele la spital am observat ce inseamna spiritul de solidaritate dintre oameni. Pacientii se ajutau intre ei neconditionat. Fiecare ajuta in felul in care putea, nu erau nepasatori la cei din jurul lor.

Medicii veneau la vizita de trei ori pe zi. Dimineata la 8:30, la amiaza in jurul orei 13:00 si seara pe la ora 18:00. Discutau cu fiecare pacient in parte dupa ce ii examinau fisa si de cele mai multe ori glumeau aducand zambetul pe buzele pacientilor. La majoritatea se putea observa ca meseria este practicata din pasiune. Se implicau destul de mult in problemele pacientilor, unii chiar cu un deosebit devotament. Despre relatia medic - pacient nu pot decat sa spun ca este mai mult decat pozitiva.

In ceea ce priveste relatia dintre corpul medical, aceasta este una profesionala. Totul se face conform unor proceduri bine stabilite. Nu mi-am putut da seama de gradul in care ei colaboreaza sau de spiritul de competitie dintre ei deoarece de fata cu pacientii afisau un comportment rezervat.

Parerea pe care mi-am facut-o in urma acestei experiente nedorite este contrara a ceea ce se zice despre medici, asistente si spital in general. Nu ma asteptam la un asemenea "tratament" si ma bucur ca s-au mai schimbat mentalitatile in decursul timplui.

Sper ca lucrurile pozitive pe care le-am experimentat sa fie prezente si in alte spitale si ca si alti pacientii sa poata beneficia de medici dedicati meseriei lor si in primul rand oamenilor. Aceste observatii si pareri au un grad destul de ridicat de subiectivism dat fiind faptul ca a fost o experienta personala relatata din pespectiva unui pacient si nu a unui observator pasiv."

Interviurile. Transcrierea interviurilor

Interviu asistenta

Pentru inceput o sa va rog sa-mi spuneți ce v-a motivat sa alegeți aceasta profesie?

Sanatatea este pentru mine cel mai de preț dar pe care ni l-a dat Dumnezeu.Intotdeauna mi-am dorit sa lucrez in acest domeniu,sa fiu de ajutor oamenilor suferinzi privați de dreptul la sanatate.Psihiatria a fost o provocare la inceput devenind ulterior o pasiune;imi place ceea ce fac și nu mi-aș schimba locul de munca pentru nimic in lume.

Cum se desfașoara pentru dumneavoastra o zi normala de lucru?

Dimineața datoria mea este in primul rand sa preiau tura,adica sa verific fișele bolnavilor pentru a vedea ce medicație li s-a administrat, sa stiu daca sa o continui sau sa o schimb in ziua respectiva - le iau tensiunea, vorbesc cu ei,incerc sa-i conving cat de important este tratamentul pentru ei și asta pentru ca mulți dintre ei refuza sa-l ia.Uterior verific internarile astfel incat pana la ora 10 cand are loc vizita totul sa fie in ordine.

Care sunt satisfacțiile pe care vi le aduce aceasta profesie?

Satisfacția cea mai mare e atunci cand vine un bolnav foarte grav (aproape in stare de coma,fara reflexe și fara controlul corpului și a minții)și pleaca schițand un zambet chiar daca și acela forțat(avand in vedere faptul ca majoritate pacienților care vin la noi nu sunt complet vindecabili)si mulțumindu-ți din suflet ca ai reușit sa-l ancorezi din nou in realitate.

Care este atmosfera de lucru in instituția in care lucrați?

Mie imi place foarte mult la serviciu,vin din placere nu din obligație și asta din cauza colectivului.Am niște colegi minunați(nu exista invidie și nici de egoism nu poate fi vorba intre noi,ne ajutam,cooperam atat la serviciu cat și in afara lui)ei sunt ca o adevarata familie pentru mine iar serviciul este o a doua casa caci ne petrecem foarte mult timp aici.

Aveți prieteni din randul colegilor de serviciu?

Bineințeles, dupa cum spuneam ne ințelem de minune,ieșim impreuna ne vizitam,plecam impreuna in concedii.

Despre relațiile cu pacienții ce ne puteți spune?

Nu pot spune ca se stabilește o oarecare relație cu pacientul.Eu cred ca trebuie sa-l iei ca atare sa incerci sa-l ajuți cat de mult poți și in același timp sa fii conștient ca boala e parțial vindecabila astfel incat dezamagirea ca in nu foarte lung timp boala ii poate reaparea sa nu fie chiar atat de mare.Uneori cand vezi ca nu poți sa-i ajuți pe deplin te incearca un oarecare sentiment de culpabilitate și totodata inutilitate.Daca la inceput nu prea reușeam sa ma detașez de ceea ce se intampla la serviciu acum am ajuns la un stadiu cand am foarte bine trasata acea limita ca sa-i zic așa intre job și viața de familie.

Cum credeți ca se deosebește profesia dumneavoastra de alte profesii?Care este caracterul ei aparte?

Eu sunt mai analitica așa din fire,imi place sa examinez pacienții sa știu cat mai multe despre ei,despre bolile lor tocmai de aceea ma informez tot timpul vreau sa fiu eu cea care vine a doua zi la serviciu și le zice colegilor:Știați ca boala domnei Ionescu are vindecare cu un nou tip de terapie despre care tocmai am citit aseara pe net și urmeaza sa fie testata pe un pacient din spitalele din Canada? Va dați seama ca și pacienții noștri o sa poata beneficia de același tratament daca o sa dea cu adevarat rezultate?

Cam in asta cred eu ca ar consta nota aparte a profesiei mele faptul ca ma ține mereu in priza,ma face sa fiu avida de informații vis a vis de diferite diferite boli sau medicații.

Cum este privita dupa parerea dumneavoastra in plan social aceasta meserie?

Prietenii mei fac adesea glume pe seama meseriei mele dar pe mine nu ma deranjeaza atata timp cat imi place așa de mult. Familia mea nu a fost de acord in prima instanța sa lucrez aici avand in vedere factorii de risc dar acum ma ințeleg și ma susțin in ceea ce vreau sa fac.

Cum se prezinta ierarhia profesionala in instituția in care lucrați?

Șeful de secție care este și medic primar este liderul daca pot sa-l numesc așa,urmeza Noi ca si asistenți avem absolvit un colegiu de profil dupa care ne alegem specializarea in apoi medicii rezidenți,asistenții,psihologii,infirmierii si brancadierii.

funcție de afinitațile fiecaruia in timp ce infirmierii nu au decat diploma de liceu și unii dintre ei nu nu au absolvit decat gimnaziul.Infirmierii sunt cei care se ocupa și de menținerea curațeniei in instituție deoarece nu avem femei de serviciu.

Cum este dotat spitalul in care va desfașurați activitatea?

In prezent spitalul deține 13 pavilioane și doua secții externe (Barnova și Sipote) cu un numar de 870 de paturi.Avem secții separate pentru barbați și femei.

In saloanele de la etaj sunt internați de regula cei foarte agitați gata oricand sa manifeste acte de violența iar la parter cei care au fost in aceeași stare dar care la momentul actual sunt pe punctul de a se vindeca .

Cum credeți ca este vazuta aceasta ramura a medicinei in raport cu celelalte?

Cred ca doamna doctor este cea mai in masura sa va raspunda la aceasta intrebare. Nu știu. Parerea mea este ca sa lucrezi cu psihicul omului este un lucru extrem de dificil caci inainte de a fi un specialist foarte bun trebuie sa fii de asemenea și un psiholog pe masura. E destul de dificil pentru ca majoritatea bolnavilor care vin aici fie sunt trimiși de alte secții pe motiv ca sunt irecuperabili, fie sunt aduși direct la noi cu o serie de simptome atipice care ne sperie și pe noi ca și personal ca sa nu mai vorbim de rudele acestora care inceteaza sa mai spere ca-și vor mai reveni vreodata.

Cum se situeaza acest serviciu in Romania in raport cu cele din afara?

Din punct de vedere al aparaturii cu care este dotata secția noastra cam lasa de dorit este veche și destul de rudimentara dar acest fapt este compensat intr-un oarecare fel de un personal foarte bine pregatit. Secțiile de psihiatrie din afara sunt dotate cu servicii si aparatura de o inalta tehnologie moderna direct proporționala cu un buget de practica mult mai mare decat la noi.

Se realizeaza schimburi de experiența intre instituția dumneavoastra și altele di afara țarii?

De cand m-am angajat aici nu a fost cazul dar am ințeles ca se practica aceste schimburi cam o data la doi ani timp in care mai participam la diferite conferințe la nivel național și chiar internațional (dar la acestea din urma participa mai mult medicii rezidenți).

Care sunt riscurile profesiei pe care o practicați?

Mi s-a parut ca de multe ori cand spun cuiva ca lucrez la Socola se uita destul de ciudat la mine de parca aș fi unul din pacienți și nu un cadru medical.Trebuie sa fiu foarte atenta cu bolnavii caci aceștia pot deveni foarte violenți și agresivi in orice moment.Nu de puține ori mi s-a intamplat sa-mi fie aruncata medicamentația in fața sau chiar sa mi se adreseze cu un limbaj destul de agresiv caci in momentele de delir ei ne vad ca pe niște adevarați dușmani și tocmai de aceeea resping cu vehemența ajutorul nostru.

Simțiți ca viața profesionala va afecteaza viața personala?Cum reușiți sa faceți distincția intre cele doua?

V-am mai spus daca la inceput mi-o afecta intr-o oarecare masura la modul ca ajungeam acasa destul de incarcata psihic și emoțional acum am ajuns la un stadiu cand reușesc sa ma detașez foarte bine de ceea ce fac la serviciu.Cand ajung acasa las problemele de la serviciu la ușa caci numai așa poți avea o familie fericita gata sa se bucure oricand de intreaga ta atenție.

Interviu medic rezident

Pentru inceput o sa va rog sa ne spuneți ce anume v-a motivat sa va alegeți aceasta profesie?

In cazul meu a fost o meserie aleasa din motive strict financare. Cand eram in facultate nu m-aș fi gandit vreodata ca aș putea sa fiu medic psihiatru dar ulterior dupa ce am lucrat timp de cinci ani ca și medic de familie in una din comunele din afara Iașului cu un salariu cu care nu reușeam nici sa-mi acopar cheltuielile subzistențiale am hotarat sa ma orientez spre ceva care sa-mi asigure macar confortul zilnic. Și astfel am ajuns medic rezident in slujba secției de psihiatrie de la Socola.

Cum se desfașoara pentru dumneavoastra o zi normala de lucru?

Imi incep programul la 8.30. Odata ajunsa verific starea generala a pacienților,vorbesc cu ei notez in fișe,verific internarile și incerc sa aflu cate ceva despre istoria noilor veniți,aplic medicamentațiile sau verific daca le-au fost administate și fac este externari daca este cazul. Apoi pe la 13.30 plec dar de cele mai multe ori trebuia sa trec și pe la un program de pregatire:adica avem o serie de intalniri cu medicii specialiști care ne prezinta fel de fel de cazuri si simptome atipice și modul lor de abordare și tratament. Mai exact trebuie sa fim in priza mai tot timpul și sa invațam lucruri noi in domeniu atat de vast in care lucram.

Care sunt satisfacțiile pe care vi le aduce profesia?

Nu cred ca se poate vorbi de o satisfacție la inceput sau cel puțin așa consider eu de vreme ce deciziile supreme aparțin in totalitate medicilor primari. Cand voi trai asta pe pielea mea voi fi mai in masura sa va raspund mai exact la aceasta intrebare.

Care este atmosfera de lucru?

Atmosfera de lucru este destul de placuta și asta pentru ca ma ințeleg foarte bine cu colegiii mei sunt ca o familie pentru mine. Vis a vis de pacienți incerc sa ma apropii cat mai mult de aceștia sa fiu mai familiara cu ei astfel incat sa ma considere un prieten cu care sa poata vorbi oricand și nu un simplu cadru medical care iși face meseria intr-un mod cat se poate de robotic.

Care sunt relațiile cu colegii?

Cu majoritate dintre ei ma ințeleg bine,ne petrecem timpul liber impreuna și ne ajutam cand avem nevoie.Imi place sa discut cu ei despre cazurile mai complicate care vin la noi pe secție caci astfel ma autoevaluez și ma perfecționez in ceea ce fac.Intre noi nu a existat niciodata acea invidie și lupta continua pentru bani pe care o intalnești destul de frecvent in alte clinici.

Ce ne puteți spune despre relațiile cu pacienții?

Eu merg pe ideea ca psihiatria este o știința destul de complexa .In afara de faptul ca trebuie sa fiu un medic de un profesinalism impecabil trebuie sa fii dublat și de o personalitate de psiholog iscusit. Trebuie sa ai cultura caci unii pacienți sunt foarte inteligenți și riști "sa te prinda descoperit" ca sa-i zic asa. Eu sunt de parere ca trebuie sa ai niște nervi de "oțel"astfel incat sa poți face fața condițiilor de stres din aceasta instituție.

Cum este privita dupa parerea dumneavoastra in plan social aceasta profesie?

Mama nu s-a obișnuit inca cu ideea ca eu mi-am ales psihiatrie. Exista acel stereotip cum ca și tu ai fi nebun daca lucrezi intr-un asemenea domeniu. Singura care se bucura e prietena mea la care stau momentan caci se gandește ca ar putea apela la mine in caz de nebunie temporara avand in vedere stresul la care o supune zi de zi jobul. Eu nu am plecat cu ideea sa-mi iau psihiatrie. Cei din exterior considera adesea ca exista un oarecare transfer de boala.

Cum se prezinta ieraria profesionala in instituția dumneavoastra?

Intaietate are medicul primar care este și șeful clinicii urmat de medicii specialiști, medicii rezidenți, asistente, infirmiere și brancardierii.

O sa va rog sa-mi dați mai multe detalii legate de organizarea și dotarile instituției in care va desfașurați activitatea.

Spitalul a fost construit intre 1897 și 1899 pevazand capacitate de funcționare pentru 300 de paturi dispuse in sistem pavilionar. In functinarul spitalului sunt prevazute servicii de triaj medical, secții de admisie dignostic și tratament. Asistența clinica a cazurilor cu evoluție durabila a fost dintotdeauna asociata modalitaților ocupaționale de ergoterapie. Asistența ambulatorie de psihiatrie este susținuta prin laboratorul de sanatate mintala cu servicii diferențiate pentru adulți și copii asigurate de medici de specialitate,psihologi și asistente. In prezent spitalul deține 13 pavilioane și doua secții externe prevazute cu 870 de paturi.

Cum credeți ca este vazuta aceasta ramura a medicinei in raport cu celelalte.

Exista o serie de idei preconcepute in legatura cu aceasta ramura. Parerea mea e ca trebuie sa ai foarte multa rabdare cu pacienții sa stai de vorba cu ei și totodata sa empatizezi cu ei caci numai așa ii vei putea descoperi cu adevarat simptomele și totodata cauzele reale pentru care au ajuns sa fie imobilizați la paturile secției noastre. Uneori e destul de greu sa-i ințelegi dar și cand reușești satisfacția profesionala și chiar personala aș putea spune e pe masura. Cand plec de aici nu ma simt obosita ci din contra ma incita sa citesc cat mai mult acasa .

Cum se situeaza acest serviciu in Romania in raport cu cele din afara?

Inca nu știu foarte bine dar din ce am auzit și am citit se fac multe cercetari și experimente in domeniu, ei nu prea lucreaza direct cu omul ca noi. Ei inventeaza și noi aplicam. Apropo la Socola nu se mai fac electroșocuri, ci doar la București și Timișoara. Nu stiu de ce s-a renuntat la ele. Electroșocurile sunt foarte des uzitate in afara.

Se realizeaza schimburi de experiența inte instituția dumneavoastra și alte instituții?

Sunt o serie de conferințe și congrese. Chiar luna viitoare avea una la Mamaia și una la Miercurea Ciuc. Dar eu nu sunt așa de incantata de vreme ce trebuie sa mi le platesc singura. Congresul Național de psihiatrie se ține in fiecare toamna la București.

Care credeți ca sunt riscurile profesiei pe care practicați?

Daca luam in cosiderare anturajul și mediul exista șanse maxime sa innnebunesc și eu. In rest nu prea vad alte riscuri. Apropo aici avem și un spor de risc de 75%.

Simțiți ca viața profesionala va afecteaza in vreun fel viața personala? Cum reușiți sa faceți distincția intre cele doua?

Nu și asta pentru ca sunt o persoana puternica,reușesc mereu sa ma detașez aproape complet de ceeea ce se intampla la serviciu și sa ajung mereu acasa la familia mea, senina și cu zambetul pe buze. Altfel nu aș putea sa am o viața sociala și cred ca și colegii mei sunt de aceeași parere.

Toți dintre noi avem familii gadiți-va ce ar fi daca toți am pleca de aici impovarați de griji și resentimente? Este foarte importanta sa ai clar trasata limita dintre serviciu și familie.

Va mulțumim pentru timpul acordat.

Cu multa placere sper sa va fie de un vadit folos minimul de informații pe care tocmai vi l-am oferit.

Analiza si comentarii

Inainte de a face analiza propriu-zisa a interviurilor care ne-au servit in munca noastra de cercetare ar trebui sa spunem cate ceva despre situatia de interviu. Interviurile au fost realizate in incinta spitalului Socola la data de 22 mai, intr-o zi normala de lucru, zi in care fiecare angajat iși facea meseria de parca toti erau de-ai locului, iar principala lor menire era sa se ingrijeasca de numarul mare de bolnavi internați la acel moment acolo.

Dupa ce am primit aprobarea managerului ne-a fost permis accesul in saloanele instituției. Aici am intrat in vorba cu o asistenta și unul dintre medicii rezidenți care erau de serviciu la acel moment.

Toata lumea era ocupata intrucat se pregatea mult controversata vizita a medicilor in timpul careia se verifica fișele bolnavilor și starea de sanatate a acestora. Tot acum medicul primar este cel care stabilește externarile și eventual mutarea pacinților de la etajul 1 (unde stau internați pacienții mai agitati indreptați nu de puține ori spre acte de violența) la parter unde sunt internate de regula cazurile cronice și mai puțin grave.

Am participat la vizita care ne-a frapat intr-o oarecare masura pe toate și asta pentru ca nu știam ce sentimente ne incearca (am realizat ulterior ca erau sentimente de compasiune, mila și uneori inutilitate caci nu puteam sa-i ajutam in nici un fel), dupa care ne-am intors in salon unde am reușit sa le surprindem pe interdievate in mediul lor.

Asistenta tocmai administra medicația unuia dintre bolnavi care o refuza cu vehemența. A durat o ora pana sa-l convinga cat de necesare ii sunt de fapt acele medicamente: a vorbit cu el foarte mult, i-a explicat, a avut o rabdare extraordinara pe care mulți dintre noi nu am fi avut-o.

Am tinut sa facem interviul atat cu o asistenta, cat si cu un cadru medical pentru a intelege cat mai bine care sunt problemele, situtiile cu care se confrunta cadrele medicale din cadrul serviciului de urgente medicale psihiatrice si pentru ca am putut observa ca asistentele sunt cele mai des solicitate atunci cand intervine o problema legata de medicatie sau de disconfortul pacinetilor.

Dupa cum se poate desprinde și din primul interviu, intervievata noastra este foarte pasionata de ceea ce face afimand la un moment dat: "vin la serviciu din placere, nu din obligație". Meseria te tine mai tot timpul deschisa spre nou, gata oricand sa asimilize informații care ar putea sa te ajute ulterior in activitate.

Daca ar fi sa facem o comparație intre cele doua intervievate am putea spune ca asistenta este mai pasionata de meseria sa avand in vedere faptul ca doamna medic rezident a ajuns acolo din pura intamplare impinsa mai mult de latura financiara (a fost medic de familie in prima instanța intr-o comuna din afara Iașului, iar carențele financiare au determinat-o sa aleaga meseria de medic psihiatru). Nu este de condamnat, mai ales datorita faptului ca ulterior a inceput sa manifeste un vadit interes spre pshihiatrie, fapt ce dovedește ca a facut o alegere buna și ca viața nu da omului niciodata ceva ce nu poate duce.

Situatia care a detrminat alegerea acestei meserii ne poate spune foarte multe despre persoana respectiva. Desi una dintre intervievate a recunoscut direct ca argumentul cel mai important pentru ea l-a reprezentat latura financiara (lucru poate contestat de unii dintre oameni) pe de alta parte am putea privi acest aspect ca pe o dovada de hotarare si motivatie. Astfel, doamna s-a perfectionat si s-a autodepasit pentru a putea ajunge sa ocupe un astfel de post, indiferent de motivatie. Desi nu daruirea a impins-o, trebuie sa fie intotdeauna pregatita si sa se ridice la standardele cerute. Pana la urma intervievata poate considera ca reuseste sa aiba de castigat pe ambele planuri si financiar si din punct de vedere ar continuei perfectionari profesionale. De asemenea si pacientii vor beneficia de efectele acestei perfectionari.

Si raspunsurile intervievatelor la intrebarea care vizeaza perceptia acestei ramuri a medicinei ni s-au parut relevate pentru conturarea profilului socio-profesional. Astfel, medicul rezident s-a confruntat cu dezaprobarea familiei in momentul in care si-a ales aceasta specializare. Ea spune ca mama sa nici nu a vrut sa auda si in nici un caz sa accepte alegerea ei. Cu toate acestea, ea a hotarat sa treaca peste stereotipurile si ideile preconcepute care stateau la baza dezaprobarii familiei si a celor din jur, si sa-si urmareasca obiectivul si alegerea.

In plan social perceptia acestei ramuri se bazeaza pe o serie de idei gresite dintre care cea mai uzitata este cea potrivit careia daca lucrezi la nebuni, trebuie sa fii si tu nebun intrucat boala este transmisibila. La auzul acestei afirmatii atat doamna rezident cat si asistenta au fost vadit amuzate de idee, consternate fiind de faptul ca oamenii pot avea astfel de conceptii. Oricum, daca ar fi sa gandim realist, toate aceste perceptii iau nastere datorita lipsei de informatii si de interes din partea oamenilor. In cazul in care s-ar documenta inainte de a emite astfel de afirmatii, in mod cert procentul ideilor neadevarate sau gresit intelese ar fi cu mult mai mic.

Destul de interesant ni s-a parut faptul ca cele doua cadre medicale au foarte bine trasata limita intre serviciu și familie. Reușesc sa se detașeze aproape total de evenimentele mai puțin placute de la serviciu și sa ajunga acasa la familiie lor mereu cu zambetul pe buze. Glumele care adesea se fac pe baza meseriei lor ("tre sa ai o doza de nebunie sa lucrezi acolo") sunt luate ca atare, nicidecum personal cum poate ar proceda unii dintre noi.

Mediul de lucu este unul destul de placut, nu sunt egoiști, nu se lasa purtați de interese meschine, ci mai mult decat atat se ajuta intre ei și chiar iși petrec concediile impreuna, lucru mai rar intalnit in lumea noastra atat de orbita de goana dupa proprietați.

Faptul ca la nivel colegial cadrele medicale intervievate ne-au declarat ca au relatii foarte stranse, petrecand timp impreuna chiar si in afara serviciului, ne poate determina sa credem ca aceasta relatie incearca cumva sa sudeze si mai mult legaturile inchegate in cadrul programului de lucru. Conditiile in care isi desfasoara activitatea ii obliga sa fie foarte uniti pentru a-si mentine autoritatea si, de ce nu, statutul in fata pacientilor.

Intr-un mediu atat de delicat, eventualele probleme in plus ( ca antipatiile, invidia ori concurenta intre medici si asistenti) nu fac altceva decat sa ingreuneze si mai mult lucrurile. Nu trebuie sa credem ca totul funtioneaza perfect, insa, comparativ cu alte medii aici chiar putem observa cooperare si relatii foarte bune de colegialitate si prietenie.

Instituția ni s-a parut bine organizata daca facem referire la personal insa din punctul de vederea al dotarilor dupa cum se despride și din interviu acestea sunt destul de rudimentare. Lipsa fondurilor este intarita și de faptul ca medicii trebuie sa-și plateasca singuri diferitele deplasari in scopul participarii la o serie de congrese și evenimente la nivel național. Acestea sunt si ideile de baza care reies din raspunsurile intervievatelor la intrebarea legata de serviciile de urgende urgenta psihiatrica de la noi si cele din afara. Ele considera ca stam destul de prost la capitolul dotare -aparatura, medicamente- dar ca reusim sa compensam prin profesionalismul cadrelor medicale, prin deschiderea lor fata de munca de cercetare si ca in Romania se lucreaza mult mai mult direct cu oamenii, sunt mult mai multe cazuri fata de numarul celor care trebuie sa le trateze.

Intervievatele, sunt amandoua in accepția noastra doua persoane puternice, potrivite pentru meseria pe care o au, iar faptul ca reușesc sa se detașeze de ceea ce se intampla la serviciu le asigura longevitatea meseriei.

Concluzii

Grupul socio-profesional pe care l-am supus analizei in acest proiect de cercetare, asa cum am stabilit si in ipoteze, poate fi caracterizat din prisma mai multor factori. In primul rand este vorba despre caracteristicile care il disting de alte grupuri socio-profesionale si chiar de aceleasi grupuri din alte spitale. Dupa cum se stie, in interactiunea grupurilor, frontierele sociale intervim atunci cand vine vorba de pregatirea profesionala, situatia materiala, ori statutul social al unui grup in raport cu celelalte.

Am incercat pe parcursul cercetarii noastre sa aratam ca cei care lucreaza in medicina de urgenta dedicata psihiatriei trebuie sa aiba o foarte buna pregatire profesionala, sa cerceteze incontinuu, sa se perfectioneze, sa accepte ca nici un diagnostic nu este stabil in psihiatrie, ca psihicul este cel mai greu de tratat in medicina. Munca de cercetare joaca si ea un rol esential in munca oamenilor care lucreaza in medicina de urgenta pe cazuri psihosomatice. Ei sunt diferiti fata de alti practicanti ai medicinei de urgenta atat prin dotare, cat si prin procedura.

Trebuie incluse printre factorii care determina caracteristicile cadrelor medicale din psihiatrie si relatiile pe care acestea le au cu pacientii si colegii. Am constatat, astfel ca mediul colegial are un impact pozitiv asupra activitatii zilnice din serviciul Urgente Medicale Psihosomatice si ca relatiile cu pacientii se bazeaza pe o foarte buna cunoastere a meseriei si pe incercarea de a acoperi lipsurile materiale cu profesionalismul. Desi de multe ori pacientii sunt nevoiti sa isi procure singuri tot ce este necesar pentru a se trata, sunt primiti in spital pentru a se gasi o rezolvare problemelor de sanatate pe care le au.

Si comunicarea la nivel de ierarhie joaca un rol important in conturarea specificului grupului socio-profesional pe care noi l-am ales dupa cum am putut observa. Daca exista comunicare de sus in jos, de la cel mai important om-managerul pana la ultimul brancardier, daca deciziile importante sunt luate cu cap si puse in aplicare asa cum trebuie, daca institutia isi construieste o imagine pozitiva in mediul social atunci lucrurile functioneaza, multe dintre stereotipurile pe care cei din exterior le utilizeaza pentru a-i caracteriza pe salariatii spitalului de psihiatrie pot fi usor - usor inlaturate.

Chiar noi am aplicat din prima o gandire pozitiva asupra institutiei in care urma sa ne facem ancheta de teren, desi aveam stereotipurile la indemana, intrucat managerul a stiut sa fie deschis si sa ne creeze o prima impresie buna.

In ceea ce ii priveste pe pacienti se poate spune ca din mometul in care intervine o boala psihica barierele sociale nu mai au nici o importanta acolo, in interiorul spitalului. Ei sunt persoane din toate categoriile sociale si cu meserii diverse. Alcoolismul, de exemplu, se manifesta la fel, chiar daca esti un foarte bun doctor, un prosefor universitar sau un jucator la ruleta care a pierdut tot ce avea si a ajuns sa cerseasca.

Gandirea stereotipa este, insa extrem de accentuata in ceea ce ii priveste. Cei din exterior traseaza clar o bariera intre lumea lor si lumea bolnavilor psihic zi frontierele sociale sunt vizibile. Cel mai des li se aplica un discurs de genul: " saracul e atat de destept, a studiat atat, pacat ca e dement, sau schizofrenic sau alcoolic, sau depresiv.."

Nu este de neglijat nici statutul material al celor care lucreaza in psihiatrie daca dorim sa ne facem o idee despre specificul grupului cadrelor medicale de la urgente psihosomatice. Si nici nu l-am neglijat in incercarea noastra de a le contura identitatea. Desi conditiile in care lucreaza nu sunt dintre cele mai bune, ei au un spor de 75% care ii motiveaza pe cei mai multi sa nu renunte, sa isi asume riscurile practicarii meseriei. Talentul, dedicarea, deschiderea contribuie si ele la inchegarea grupului socio-profesional si acopera macar partial, eventualele fisuri produse de lipsurile materiale. Desi se constata ca multi dintre cei care lucreaza in medicina de urgenta din Romania fac des apel la fraza: "Ei, dar in afara se lucreaza altfel." se ajunge la un soi de resemnare care duce la o practicare a meseriei in functie de conditiile date: "Asta e, trebuie sa ne descurcam cu resursele pe care le avem, pentru ca oamenii au nevoie de noi, au incredere in noi"

Inainte de a ajunge la Spitalul de Psihiatrie am incercat sa nu ne imaginam in nici un fel experienta ce urma sa o traim acolo. Cu toate acestea, privind retrospectiv consideram ca lucrurile s-au intamplat asa cum trebuiau sa se intample, si de ce nu, cum ne asteptam sa se intample.

Astfel, atat locul cat si personalul ori pacientii nu au deviat foarte mult de la impresiile generale ori stereotipurile obisnuite pentru toti cei din afara sistemului. In exterior o atmosfera linistita, plina de verdeata si liniste, in interior zeci de pacienti care mai calmi - resemnati fata de situatia in care se afla, ori din dorinta de a da impresia ca sunt mai bine, mai sanatosi, care mai agitati - satui de atata lupta cu boala, cu medicii, cu societatea care nu ii intelege.

Alegerea pentru observatia a Spitalului de Psihiatrie Socola s-a dovedit a fi una foarte inspirata, atat din punctul de vedere a informatiilor stranse pentru lucrarea de fata, cat si pentru noi, ca indivizi, invatandu-ne ca trebuie sa fim mai toleranti si poate sa ne implicam mai mult in ajutorarea persoanelor cu probleme. De asemenea, informatiile stranse credem ca vor completa imaginea generala a situatiei reprezentate de medicina de urgenta, respectiv medicii de la urgente, detaliind activitatea acestora, menirea si responsabilitatile lor atat fata de pacientii, cat si fata de celelalte sectoare ale medicinei.

Avand in vedere ca nu mai intrasem in contact cu un asemenea mediu inainte totul ni s-a parut bizar in prima instanța, erau cu totii agitați atat pacienții cat și personalul si asta poate pentru ca se apropia ora de vizita. Ulterior totul a intrat in normal, doar ca normalitatea lor nu coicidea cu a noastra, unii pacientii vorbeau cu personajele imaginare din mintea lor alții iși manifestau suferinta scoțand o serie de zgomote care ne-au rasunat mult timp dupa aceea in creier. Incercam sa luam totul ca atare era totuși un spital de psihiatrie. Personalul parea destul de detașat atitudine pe care au reușit ulterior sa ne-o transmita si noua. Fara umor nu reziști acolo, este dupa parerea noastra primul pas spre detașare - din nefericire viața din acest spital nu este una deloc vesela.

Parerea noastra e ca acel dicton potrivit caruia cine bea apa din Socola nu mai pleaca se aplica si in acest caz. Chiar spunea unul din medici ca bolnavii de acolo nu le apartin ci doctorii apartin pacientilor caci sunt personae care au trait decenii internați aici. Unii dintre ei au fost abandonați altii s-au trezit aici, au crescut copii aici.

Socola nu este doar o instituție care adaposteste bolnavi psihici ci și un loc in care aceștia isi elibereaza tensinea interioara uneori chiar și prin arta, caci nu de puține au fost internati aici artiști dupa spusele medicilor. De cele mai multe ori bolile psihice sunt asociate unor stari de frenezie propice creației tocmai de aceea acea limita intre arta patologica si cea normala nu este chiar atat de clar trasata.

Ar fi bine daca oamenii normali ar privi acest spital cu alți ochi. Este un loc al speranței, al ultimei speranțe uneori. Oamenii se grabesc in a numi pe cineva nebun. Normalitatea si nebunia sunt insa niște noțiuni cat se poate de interpretabile. Depinde cum privești si la ce te raportezi. Ficare dintre noi are un anumit dram de nebunie.

Bibliografie (.)

AL PATRULEA EXEMPLU

Spitalul Clinic C.I. P., Iasi. - extrase din Raportul de cercetare

Metodele cercetarii

Ancheta de teren realizata de noi are la baza metodele calitative a interviului si observatiei. Grupul studiat a fost observat la locul de munca, in doua randuri. Au fost realizate si trei interviuri semistructurate cu persoane de la trei nivele ierarhice diferite-directorul medical, un medic rezident in an terminal si o asistenta medicala. Aceste elemente ale anchetei au fost precedate de o etapa de documentare (din presa, de pe Internet in legatura cu specificul spitalului, specializarilor si clinicilor din interiorul acestora). ()

Observatie de teren 24 aprile 2009, ora 12.00

Primul contact pe care l-am avut cu Spitalul C.I.Parhon, a fost intr-o insorita zi de vineri. Stabilisem cu d-na dr. C.V., Director Medical al Spitalului sa venim la ora 12.00 la cabinetul dumneaei pentru interviu, dar am ajuns cu jumatate de ora mai devreme, din teama de a nu intarzia. Eu si colega mea ne-am intalnit in fata spitalului, usor timorate, dar totodata curioase de ceea ce urma sa fie.

Prima noastra privire s-a indreptat catre intrare.de o parte si de alta a portii erau doua banci verzi, cam subrede, dar pe care isi gasisera loc de odihna doi studenti care probabil aveau de urcat Copoul. Mai spre dreapta, langa gardul unitatii sanitare era instalata o toneta alba cu portocaliu unde se vindeau delicioasele fornetti care tin de foame nu numai studentilor, dar cu siguranta si pacientilor, vizitatorilor si de ce nu, cadrelor medicale (aceasta ultima presupozitie avea sa ne fie infirmata mai tarziu). Tot la intrarea in curtea spitalului se afla un spatiu de adapost pentru paznici, care la inaugurare cu siguranta a fost alb, dar trecerea timpului si probabil a masinilor au lasat urme cenusii pe peretii sai. Impresia noastra nu a fost una tocmai buna, deoarece praful si starea de degradare a cladirii faceau nota discordanta cu albul imaculat pe care ne imaginam ca o sa-l gasim inca de la intrarea in institutia sanitara.

Cu pasi ezitanti ne-am indreptat spre poarta intredeschisa, numai ca inaintea noastra a aparut un gardian care pe un ton autoritar ne-a intrebat unde mergem. I-am spus ca ne asteapta Doamna C.V., dar asta nu ne-a scutit de taxa de intrare in valoare de 2.5 lei/persoana. Colega mea apucase sa scoata 3 lei si sa-i inmaneze, iar el cu bunavointa ne-a spus ca sunt suficienti si ca putem intra. Bineinteles ca bilete nu am primit.

O data ajunse in curtea spitalului, undeva mai in spate ne-a atras atentia o frumoasa fantana arteziana dar si cinci masini luxoase parcate acolo, care parca nu se potriveau cadrului usor dezolant: banci rupte si murdare, moloz si praf, scanduri aruncate. Tot atunci am constat ca Spitalul C.I. Parhon este alcatuit din doua corpuri de cladire. Unul cu intrarea prin stanga, aflat in renovare, fapt care explica dezordinea din curte, și un corp situat mai in spate, care lasa o buna impresie privitorilor, avand o prestanța deosebita. Prin urmare, pentru ca nu știam exact unde o puteam gasi pe d-na doctor, a trebuit sa alegem intre cele doua corpuri de cladire: cea cu pereții scorojiți și murdari, dar cu geamuri noi de termopan, sau cea cu aspect impunator - Corpul A - reprezentand o parte din clinica de nefrologie si birorurile administrative. Și am ales.

Intrand in aceasta cladire, aveam impresia ca suntem in vizita intr-un muzeu. Interiorul era facut din marmura bej cu gri, iar pe pereți erau trei placi comemorative pentru diverși specialiști din domeniu. Insa impresia de muzeu a disparut imediat ce am putut cuprinde cu privirea intreg spațiul: in partea dreapta, langa perete la ușa cabinetului de ecografie. opt pacienți iși așteptau randul la consultație. pareau mai degraba triști, abatuți, decat liniștiți. Eu și colega mea, am facut un tur al holului, sub privirile curioase ale acestora, dupa care ne-am așezat langa o masa și am așteptat sa se faca ora 12.00. Intre timp am mai putut observa cate aspecte ale activitații medicale. Pe hol mai trecea cate o asistenta grabita spre o ținta numai de ea știuta, intr-un colț, un medic vorbea cu o tanara despre perioada aglomerata prin care trece, povestind și despre o conferința ce urma sa aiba loc la București, o batrana se plimba pe hol cu o sacoșa in mana și intreba de Doamna Doctor C., ii adusese laptele, dar pentru ca nu a gasit-o s-a așezat pe banca sa o aștepte.

Intre timp se facuse ora 12.00 și am sunat-o pe doamna doctor sa o anunțam ca am ajuns, dar nu ne-a raspuns (de undeva dintr-un cabinet auzeam un telefon mobil sunand) prin urmare ne-am hotarat sa ieșim din cladire, sa mai așteptam cateva minute. Astfel, am remarcat ca o parte din celalalt corp de cladire care apucase sa fie renovat, fusese afectat de un incendiu. Acest lucru era evident deoarece pereții erau afumați, trei instalații de aer condiționat fusesera afectate, iar geamurile de termopan pareau topite.

Dupa 10 minute, am sunat-o din nou pe dna. doctor, iar de data aceasta ne-a raspuns. Ne-a explicat cum sa ajungem la dumneaei in cabinet.

5 mai 2009, ora 17.00

Am preferat sa venim și in aceasta zi pentru observație din doua motive: in primul rand deoarece dupa interviu, dna. doctor nu a avut timp sa ne insoțeasca intr-o vizita prin spital, iar in al doilea rand, deoarece nu apucasem sa vedem absolut deloc corpul B, cel aflat in renovare.

De aceasta data nu am mai solicitat sprijinul doamnei doctor, deoarece inca din timpul interviului ne-am dat seama ca dispune de un timp liber limitat, dar am avut sprijinul unui doctor rezident, de la Centrul de Boli Cardiovasculare din cadrul aceleași unitați sanitare.

Știind ca la acest spital se poate intra cu bilet de intrare in afara orelor de vizita, nici nu i-am mai lasat posibilitatea gardianului de la poarta sa ne intrebe unde mergem, ci am cerut direct doua bilete - pe care de data aceasta le-am și primit. Așadar, in aceasta zi, am luat-o spre corpul B al carui intrare ne-a marcat profund: ușile erau din tabla de culoare verde, geamurile erau prafuite, dar pline de afișe (promovare de evenimente in domeniu, programul de vizita), iar o ușa nu mai avea geamuri deloc. Prin interior, doua uși ce odata pareau sa fi fost principale, erau blocate cu o scandura, de asemenea, in același spațiu de intrare era o rampa de urcare pentru targa și scaune cu rotile, iar in partea dreapta, in fața unor scari era o targa. Nu putem sa nu menționam și de mirosul izbitor de mancare, dar care nu era deloc placut, ci mai degraba ne-a creat o senzație puternica de dezgust (ne-a fost destul de greu sa ne acomodam cu mirosul). Am intrat apoi in holul principal al clinicii, care era predominant alb și de asemenea cu doua placi comemorative pe pereți. In stanga, era biroul de informații, la care nu se afla nimeni, un lift deschis care trebuia folosit de catre pacienți numai cu insoțitor de lift, spunea un anunț, dar din pacate nu era nici un insoțitor prin zona. In stanga mai erau niște trepte care duceau spre celelalte secții, dar noi am ales ca mai intai sa vizitam secția de nefrologie care se afla la parter.

Am intrat pe un hol lung cu 4 cabinete pe stanga și unul pe dreapta, cu multe banci și pe o parte și pe alta, cu cate un automat de cafea in capete și cu doua televizoare cu plasma prinse de perete Unul era deschis, iar un pacient se uita pe Animal Planet. parea o secție modernizata-gresie, termopane, tamplarie de pvc, scaune noi. Tot pe stanga, mai era un ghișeu de informații, la care de asemenea nu era nimeni și o toaleta. Pe pereți erau afișe impotriva fumatului, dar și reclame la diverse cabinete particulare, fapt care vine sa confirme spusele doamnei doctor ca cele doua sisteme, public și privat, se intrepatrund. Exact la primul cabinet, vreo 10 pacienți stateau la rand, la consultații, iar o voce puternica de femeie, o asistenta medicala, tot repeta sa intre cate doi. In contrast cu pacienții pe care-i vazusem in prima zi, aceștia ne-au impresionat, majoritatea dintre ei fiind imbracați in pijamale și aveau sonde pe care le purtau in mana, de asemenea, unii dintre ei mai aveau in mana și cate o fotografie de la ecograf. Prezența noastra acolo nu le-a fost indiferenta, deoarece multa vreme au avut privirile ațintite catre noi, masurand fiecare mișcare a noastra pana s-au obișnuit cu noi acolo. Ne-a impresionat foarte tare un batran aflat in scaun cu rotile, de asemenea cu sonda, care a ieșit din cabinet impins de o asistenta doar pana la ieșirea din incapere, de acolo fiind nevoit sa se descurce singur și in loc sa se ajute de maini și de rotile, din cauza neputinței, a lipsei de forța, se chinuia sa puna picioarele jos și sa se ajute de ele ca sa faca scaunul sa se miște. La un moment dat s-a oprit și a inceput sa se legene.nu am ințeles ce se intampla cu el. A venit apoi un alt barbat și l-a ajutat sa urce in salon.

Pe același hol, au aparut apoi trei asistente galagioase, radeau și vorbeau de bani, una dintre ele a trecut pe la ghișeul de informații, dar a ieșit repede, urmandu-le pe celelalte. Au trecut pe langa noi, dar nu și-au dat seama de prezența noastra. Dupa cinci minute dintr-o camera, ce parea sa fie a angajaților spitalului a ieșit un barbat de vreo 30 de ani in uniforma vișinie, care am banuit ca este brancardier. Dupa inca 5 minute a mai trecut pe hol un domn mai in varsta cu o servieta in mana, acesta parea a fi medic.

La rand mai erau un domn și o doamna cam la 65 de ani, iar domnul avea rezultatul unor analize in mana, el era pacientul. La un moment dat a batut la ușa unui cabinet de langa cel la care statea la rand și a vorbit in șoapta cu o asistenta care statea pe un scaun. Dupa ce a vorbit cu aceasta s-a intors langa doamna care il insoțea și i-a facut un semn discret mișcand ușor capul aprobativ. Dupa inca 5 minute in jurul lor numai era nimeni, numai ca domnul nu indraznea sa intre in cabinet deoarece nu fusese strigat, vazand astfel, doamna i-a sugerat sa intre, ca doar nu-i trebuie invitație ca la nunta.

Am decis apoi sa mergem și in restul spitalului, la toate cele 4 etaje, prin urmare am luat-o pe scari.

La fiecare etaj, accesul in secții este restricționat printr-un perete de termopan alb, care delimiteaza holul de clinica propriu-zisa. Ceea ce ne-a uimit insa a fost sistemul bine securizat pe baza de cartela de care dispuneau pentru accesul in clinica, in ciuda ușurinței cu care se intra in incinta spitalului, pe poarta principala. Era pustiu, pe scari ne-am intalnit doar cu doua persoane, care cu siguranța nu erau cadre medicale. De asemenea, pe pereții prafuiți mai era lipit cate un afiș impotriva fumatului sau afișe de promovare a evenimentelor din domeniul medical: conferințe, simpozioane ș.a.

Intrarile in clinici semanau intre ele foarte mult, pe fiecare etaj existand cate o intrare in lift și peretele imens din termopan pe care era afișat programul de vizita, programul medicilor, regulamentul vizitatorilor. Excepție facea insa clinica de cardiologie care parea mult mai primitoare și mai.colorata. Bannerul clinicii avea desenata o inima roșie, care ne-a facut sa zambim, iar pe pervazul ferestrei și pe jos langa perete erau așezate, plante inalte, flori de ghiveci. Langa ușa de la intrare era situat un tonomat de cafea, lucru care iar ne-a amuzat deoarece ne-am gandit la justificarea acestui lucru, in ciuda faptului ca totodata ni se parut oarecum ciudat și nepotrivit sa așeze acel aparat chiar la intrarea in clinica de cardiologie. Aici ne-am intalnit cu domnul doctor rezident și ne-a insoțit intr-o scurta vizita prin centru. Am vizitat un salon pentru femei cu șase paturi, care toate erau ocupate. O asistenta schimba perfuzia unei paciente de 30 de ani, iar aceasta ii povestea ca nu a dormit deloc bine cu o noapte in urma din cauza caldurii pe care a resimțit-o. O alta pacienta l-a intrebat pe domnul doctor cand se intoarce domnul profesor doctor B, de la Cluj, pentru ca fusese operata și nu a apucat sa vorbeasca cu dumnealui despre tratament. Celelalte persoane din salon erau liniștite, doua dintre ele citeau cate o revista mondena, iar o doamna dormea.

Cand am ieșit pe hol, un pacient, barbat cam la vreo 55 de ani vorbea la telefon.avea lacrimi in ochi, iar cand ne-a vazut pe noi s-a intors cu spatele. Medicul ne-a povestit ca acest pacient avusese o intervenție pentru montarea unui by-pass și ca este foarte afectat de acest lucru. Pe o alta banca, un alt pacient semna și ștampila niște acte unei doamne.in rest nu mai era nimeni.

L-am rugat pe domnul doctor sa ne lase sa vizitam și sala de operație, insa ne-a explicat ca acest lucru nu este posibil datorita normelor stricte de igiena, ne-a dus in schimb sa vizitam un cabinet de consultație a pacienților cu boli cardio-vasculare, care ne-a impresionat intr-un mod placut, mai ales albul pur. Incaperea era cam de 5/3 m, in stanga era un pat, in dreapta o chiuveta și un cuier, in care era agațat un halat și in fața biroul medicului care parea ușor dezordonat. Totul era nou și modern.

Am mai intrat apoi intr-un cabinet al medicilor, care nu ne-a mai lasat aceeași buna impresie ca mai devreme. Acesta avea patru birouri din lemn, ușor deformate, cu teancuri de dosare pe ele. In incapere mai erau și doua dulapuri mari tot din lemn și care de asemenea erau burdușite cu dosare și 5 scaune șubrede. Intre timp intrasera in cabinet și doua doamne, o doctorița și o asistenta care vorbeau despre o fusta frumoasa pe care și-o luase din Paris doamna doctor. Acestea au fost amabile cu noi pe tot parcursul șederii noastre acolo.

La final am mulțumit pentru timpul acordat.

INTERVIU CU DR. C. V., director medical al Spitalului Iasi, 23 mai 2009, Realizat de ()

Inainte de a va adresa intrebarile care urmeaza, va voi pune in tema cu scopul si ipotezele acestui studiu. Incercand o comparatie intre sistemul francez si cel romanesc de sanatate, studiul vizeaza efectul schimbarilor organizationale asupra relatiilor profesionale in cadrul spitalului ca institutie si in campul medical. Asadar, urmarim sa vedem doua tipuri de schimbari, atat in domeniul socio-economic, cat si pe acelea din aria medicala. Liberalizarea, diminuarea controlului statului si lipsa unei pregatiri adecvate a managerilor de spital cat si a guvernantilor a dus la o proasta derulare a reformelor. Discursul critic al presei, tot mai intens in ultima perioada, a dus la o decredibilizare a institutiei medicale si a actorilor sai. Proasta articulare a reformelor si masurilor de implementare, cuplata cu atacurile aduse la statutul profesional al medicului au consecinte posibile si asupra relatiilor din interiorul spitalului, intre medici si pacienti, asistente, furnizori de aparatura si echipamente, medicamente. Prin rolul sau, spitalul si sistemul de sanatate in ansamblul sau pot oferi semnele diagnosticarii unei intregi societati.

I: Inainte de toate, am dori sa stim care este pozitia dvs. vizavi de starea sistemului de sanatate din Romania. Care considerati ca au fost schimbarile majore-de ordin politic sau economic care au condus la situatia actuala a sanatatii romanesti? Puteti descrie aceste schimbari intr-o ierarhie personala

CV: Legat de ce ati spus in introducere si ca sa va raspund la intrebarea dvs., primul lucru care imi vine in minte este modul in care este reflectat in presa ceea ce se intampla in sistem. Din pacate, deschizand ziarele, este evident ca eforturile sunt angajate mai ales in directia semnalarii aspectelor negative. Acest aspect este deosebit de frustrant, mai ales intr-o meserie in care faci tot posibilul sa salvezi zeci de vieti. Nu vezi stiri care sa descrie daca au fost aplicate bine anumite proceduri, cum s-a ajuns la un diagnostic dificil sau daca un anumit tratament a fost de succes si lipsit de complicatii.Toate aceste lucruri nu sunt reflectate in mass-media, dar le stiu beneficiarii si de aici si satisfactia noastra.

"Cred ca este mai degraba vorba de o combinatie dintre exagerarile presei intr-un singur sens, cel negativ, si opinia publica, afectata si ea de interactiunile nu intamplator regretabile intre pacienti si personalul medical".

I: Credeti ca decredibilizarea sistemului si campania presei de a vana coruptia si actele de neglijenta in actul de ingrijire au la baza fenomene reale? Daca da, care credeti ca sunt deficientele din sistem care alimenteaza aceasta atitudine?

CV: Cred ca este mai degraba vorba de o combinatie dintre exagerarile presei intr-un singur sens, cel negativ, si opinia publica, afectata de ea de interactiunile nu intamplator regretabile intre pacienti si personalul medical. Resursele financiare si de timp reduse fac ca serviciile sa nu fie furnizat atat de prompt si nici investigatiile nu pot fi atat de complexe, mai ales pentru toti pacientii. Dar se poate opta oricand pentru mediul privat. Revenind la aspectul descris anterior, dupa incidentul recent de la Slatina, mi-au fost raportate si descrise mai multe situatii tensionate in clinica. In salile de asteptare, pacientii deveneau foarte agresivi, plangandu-se de faptul ca sunt pusi in situatia sa astepte atat de mult timp pentru a fi consultati. In ciuda explicatiilor, cei mai agresivi dintre ei recurgeau la tot felul de amenintari, unii pretinzand ca vor chema presa. Dupa parerea mea, s-a ajuns aici datorita felului in care au fost mediatizate cazurile de neglijenta. As putea spune chiar ca presa a incitat opinia publica, ajungandu-se la denaturarea relatiei dintre medic si pacient. Ar trebui sa existe o comunicare directa, o relatie bazata pe inredere.

I: Mergand mai departe de aceste aspecte, la care vom reveni mai tarziu, ca manager, vreau sa va intreb cum percepeti modul in care se deruleaza reforma sistemului.

CV: Personal consider ca reforma exista si ea s-a facut chiar la standarde europene. Exista presiunea alinierii la standarde Comisiei Europene si se doreste eficientizarea sistemului de sanatate, cresterea standardelor, pornind de la dotare si ajungand pana la stabilirea de standarde de procedura medicala, de diagnostic cat si de tratament. Exista scheme si protocoale specifice, spre care se tinde, pentru a optimiza actul medical. Un alt aspect pozitiv al modului in care este realizata reforma este promptitudinea distribuitorilor de medicamente. Pe piata romaneasca exista aceleasi molecule noi, gasite si in uniunea europeana. Inainte nu aveam aceasta situatie, acum in schimb beneficiem si de aparatura si de medicatie care ne permit sa oferim servicii medicale la standarde europene.

"Scoala romaneasca de medicina are multe valori, din pacate nu se fac prea multe pentru a evita situatia actuala, cand multe cadre foarte competente, bine pregatite pleaca in afara"

I: Cum vedeti ritmul in care se deruleaza aceaste schimbari?

CV:Ritmul reformelor este incetinit, fapt datorat, desigur fondurilor limitate, care trebuie administrate cat mai eficient. Din pacate, de multe ori nu se intampla acest lucru, birocratia, masurile intarziate fac sa apara intarzieri. Pe de alta parte, resursa umana este reprezentata de adevarati specialisti. Scoala romaneasca de medicina are multe valori, din pacate nu se fac prea multe pentru a evita situatia actuala, cand multe cadre foarte competente, bine pregatite pleaca in afara.

I: Cum vedeti gradul de pregatire a noilor generatii fata de specialistii despre care vorbiti?

CV: Absolventii de astazi nu sunt la fel de motivati ca generatiile anterioare. Rezidentiatul pe post creeaza in randul medicilor tineri impresia de inechitate si sentimentul nesigurantei vizavi de hotararea de a investi timp si efort ca rezident in lipsa certitudinii ca la un moment dat vor ocupa un loc de munca acolo unde isi doresc. De aceea, multi dintre ei prefera sa plece direct in strainatate, pentru posturi si conditii mai bune. Acolo, in afara de salarii corespunzatoare pregatirii gasesc si siguranta, stabilitate. Mai mult, modul in care este tratat medicul este crucial. Asa cum am spus anterior, aici medicii nu dispun de acelasi incredere, respect si rabdare din partea pacientlor.

"Sistemul public nu satisface, datorita faptului ca este supraaglomerat exigentele tuturor pacientilor, mai ales a acelora cu posibilitati, care ar prefera sa investeasca atat cat este nevoie pentru a beneficia de cel mai bun tratament , conditii si chiar interactiuni"

I: Privind problema la modul general, credeti ca liberalizarea sistemului si ascensiunea sectorului privat va duce la flexibilizarea sectorului public sau dimpotriva, va induce noi deficiente?

CV: Sunt adepta existentei ambelor sisteme. Sistemul privat trebuie sa se dezvolte mai mult si in ritm mai intens decat o face in prezent. Sistemul public nu satisface, datorita faptului ca este supraaglomerat exigentele tuturor pacientilor, mai ales a acelora cu posibilitati, care ar prefera sa investeasca atat cat este nevoie pentru a beneficia de cel mai bun tratament , conditii si chiar interactiuni. Cunosc multe persoane care declara ca ar fi dispusi sa faca anumite interventii in clinici private, dar acestea inca nu exista la noi. Sistemul de stat este supraaglomerat si spitalele sustin cu greu cererea mare; este imposibil sa fie satisfacute toate cerintele, acestea sunt intotdeauan limitate de posibilitati, de bugetele fixate. Acest lucru se resimte mult mai puternic in clinici cum sunt cele pentru care este recunoscut spitalul nostru, care se adreseaza diagnosticarii si tratarii bolilor renale si cardiovasculare, cu incidenta din ce in ce mai mare in randul populatiei.

I: Credeti ca exista o rivalitate intre medicii din sistemul public si cel privat?

CV: Eu vad o relatie de complementaritate intre sistemul de stat si cel privat. Nu ma gandesc la rivalitate, cand pun problema raportului dintre medicii din clinicile private si cele de stat. Acest lucru tine si de persoana si de felul in care vede fiecare munca sa. Daca un medic, daca este bun si nu isi doreste sa mai lucreze in sistem public poate oricand renunta pentru a lucra in privat, cum poate foarte bine sa le faca pe amandoua. Aici intervine desigur motivatia diferita data de salariul dintr-o clinica privata fata de grilele salariale din spitale. Fiecare are dreptul sa isi constuiasca asa cum doreste cariera profesionala.

"Relatiile exceleaza atunci cand serviciile sunt eficiente, cand pacientul vede schimbarea si stabilesti o relatie de incredere si comunicare cu pacientul."

I: Ati vorbit la inceput despre incidentele neplacute care au inceput sa se repete dupa mediatizarea in presa a acelor cazuri de malpraxis. Puteti sa imi descrieti si aspecte pozitive ale relatiei medic pacient?

CV: Relatiile exceleaza atunci cand serviciile sunt eficiente, cand pacientul vede schimbarea si stabilesti o relatie de incredere si comunicare cu pacientul. Simpla injectie, simpla consultatie pot creea prilejul stabilirii unei astfel de relatii de incredere si atunci ambele parti sunt multumite. Cand un pacient pleaca intr-o stare ameliorata, vindecat, esti foarte multumit. O problema cu adevarat deranjanta pentru personalul medical este faptul ca populatia in general nu este educata. Adesea nu accepta sa fie reprogramati si nu inteleg ca daca nu sunt o urgenta nu pot fi tratati ca atare. Cum avem peste 100 de consultatii pe zi, nici noi nu mai facem fata, nu ne permitem sa fim mai rapizi si acest lucru este normal, si in strainatate exista liste de asteptare. Pentru o investigatie simpla poti astepta o luna, doua, trei. E firesc ca oamenii sa astepte.

I: Intrun sistem aflat inca intro etapa de reorganizare, care este rolul asistentilor medicali si cum decurge relatia medic-asistent in aceasta institutie?

CV: Relatia dintre medic si asistent este una corecta, bazata pe incredere si profesionalism. Atat medicii cat si cadrele medii sunt persoane competente. Avand in vedere nivelul inalt de competente cerut de interventiile si aparatura utilizate in spital, personalul de calitate se selecteaza. Atat medicii cat si asistentii urmeaza programe de formare contiuna - se fac evaluari periodice, sunt nevoiti sa isi continue pregatirea. Si in randul medicilor, si a asistentilor exista persoane care au un comportament inadecvat in relatiile interumane. Insa indiferent de situatie, de cate ori cunoastem persoana in cauza, aceasta este atentionatasi traim cu speranta ca se schimba.

I: Spuneti-mi va rog de unde provin resursele financiare intr-o unitate medicala si daca acestea sunt distribuite in mod echitabil de catre autoritatile abilitate?

CV: Pai totul depinde de felul in care un spital isi administreaza fondurile. La stat, finantarea majoritara vine din contractul anual cu Casa de Asigurari de Sanatate. Acesti bani vin in functie de numarul de paturi, de pacienti tratati. Alte fonduri provin din programe speciale de la Ministerul Sanatatii, si aici intra aparatura performanta (cum ar fi aparatele de dializa). Ministerul finanteaza programele nationale, cele din clinica noastra fiind foarte costisitoare. Fiecare sedinta de dializa costa aproximativ 110 euro, pacientii beneficiind de trei sedinte pe saptamana. O situatie similara se intalneste si in oncologie, unde tratamentele cu citostatice pot ajunge pana la 100 de milioane de pacient. Cand este vorba de astfel de aparatura, repartitia fondurilor se face in functie de zone, de prioritati, de nivelul spitalului. Veniturile mai provin de la Consiliul Local si de la cel Judetean. In acest caz, fondurile sunt utilizate pentru reparatii capitale, diverse imbunatatiri si consolidari. In ce priveste alocarea unor astfel de fonduri nu ne-am lovit de repartitii discriminatorii. Exista o comisie care evalueaza cum trebuie acordate aceste fonduri, care cred ca functioneaza corect. Au existat insa situatii in care nu am mai primit aparatele comandate, dar pe motivul ca nu a mai avut loc licitatia.

"Clar nu acceptam, rejectam aceasta practica, este total in afara moralei si a bunului simt. Si in strainatate exista plati informale si este privita ca normala situatia in care pacientul ofera flori, o ciocolata, un pix Vreau sa va spun ca de multe ori refuzam si pacientul sufera »

I: Credeti ca dezvoltarea sistemului privat complementar, prin spiritul antreprenorial al unor medici si stimularea investitorilor in servicii medicale ar putea contribui la rezolvarea problemei practicarii platilor informale?

CV: Inainte sa raspund, vreau sa facem o distinctie intre doua tipuri de practici. Neindoielnic, platile informale exista, dar trebuie sa diferentiem situatia in care pacientii le ofera in semn de multumire si conditionarea actului medical functie de prezenta lor. Clar nu acceptam, rejectam aceasta practica, este total in afara moralei si a bunului simt. Si in strainatate exista plati informale si este privita ca normala situatia in care pacientul ofera flori, o ciocolata, un pix Vreau sa va spun ca de multe ori refuzam si pacientul sufera. Acolo unde conditionarea exista, consider ca aceasta este datorata faptului ca nu exista o salarizare decenta. In multe cazuri, medicii nu s-ar descurca daca nu ar avea posibilitatea sa lucreze si la un cabinet particular. In aceasta privinta, politica trebuie schimbata de sus, pentru modificarea modului in care este realizata salarizarea. Medicii ar trebui platiti confrom pregatirii si performantelor. Daca se facea din start chestia asta, si nu se mergea pe ideea "lasa ca oricum exista plati informale", nu se ajungea la astfel de practici. Incercari au existat din trecut, dar au fost amanate, iar acum, din cauza crizei, s-au abandonat de tot astfel de initiative.

"abia in ultimul timp Colegiul a inceput sa reprezinte o forta si sa lupte pentru schimbari"

I : Cat de bine credeti ca sunt reprezentati medicii in sistem ?Are Colegiul Medicilor credibilitate, influenta suficienta asupra factorilor de decizie?

CV: Da, intr-adevar, noroc de colegiu.care mai recent a inceput sa se faca auzit. Spre deosebire de medici, cadrele medicale medii s-au organizat mai bine, aveau sindicateabia in ultimul timp Colegiul a inceput sa reprezinte o forta si sa lupte pentru schimbari. La ora actuala, medicii de familie sunt mai bine organizati ca forta decat specialistii. Rolul Colegiului este foarte important, fiind entitatea care ne apara interesele, dar si cea care ne trage de urechi.

I: In final, va rog sa imi vorbiti despre traiectoria dvs profesionala - pregatire, traseu in cariera, dificultati intampinate in cadrul acestui parcurs.

CV: Am absolvit facultatea de medicina in 1985. Am prins o perioada in care nu se dadea examen de Rezidentiat, dar trebuiau indepliniti trei ani de stagiatura in cadrul unor diverse specialitati medicale si chirurgicale, din care un an am fost la tara, fiind obligatoriu in acea perioada. Dupa aceasta perioada, in urma unui concurs pe tara am ocupat unul dintre cele doua posturi scoase la Parhon. Deoarece pe atunci la noi inca nu exista specialitatea nefrologia, numirea a fost pe medicina interna. Am dat treptele, intai specialist, apoi medic primar, dupa care am facut si a doua specializare, nefrologia, cu stagiu in strainatate, in Belgiaiar incepand cu 2003 ocup functia de director medical al spitalului.

I: Imi puteti descrie pe scurt trei experiente cruciale din parcursul profesional (legate ce practica profesionala, cooperare, incidente-conflicte, violenta etc.)?

CV: Incidente neplacute exista intotdeauna in viata unui medic. Eu personal nu am avut parte de conflicte directe cu pacientii. Orice moment in care stiu ca i-am daruit sanatatea unui pacient este unul important si nepretuit. Recent, am avut un caz de tratat unui pacient de 25 de ani de la Spitalul Militar. Tanarul era deosebit de grav, fiind paralizat si intubat si avand nevoie de o procedura deosebita de tratament, o tehnica transfuzionala numita plasmafereza. Noi avem singurul aparat din Moldova si specialisti cu pregatire speciala pentru a aplica tehnica transfuzionala. Am fost chemata pentru a face aceasta tehnica. Dupa trei sedinte, fenomenele s-au ameliorat iar dupa 5 luni a revenit la mine cu o colica renalaera un om perfect normal. In general nu am avut conflicte sau incidente. Prin pozitia pe care o ocup am incercat intotdeauna sa calmez spiritele, am vut multi pacienti care veneau cu reclamatii. Oameni nerabdatori, nemultumiti ca asteapta pentru o investigatie. Fiecare are impresia ca asteapta cel mai mult, desi urgentele au prioritate. Sunt pacienti care nu te lasa sa rezolvi nici urgentele. Dincolo de aceste aspecte, cred ca cel mai greu moment din viata unui medic sunt acelea in care asista la moartea unor pacienti. De obicei primul deces la care asisti este si cel care te marcheaza cel mai tare. In cazul meu, acest lucru s-a intamplat cand eram in garda, ca stagiar, eram tanara si lipsita de experienta Pacienta in cauza fusese operata de colecistomie si suferise o serie de complicatii. Decesul a survenit in urma unei embolii pulmonare. Tin minte ca atunci am plans toata noaptea, pana a doua zi dimineata.

Va multumim foarte mult pentru timpul acordat!

Rezumatul interviului

Inceputul interviului a fost intrerupt de un medic care nu știa in ce sala sa duca rezidenții pentru o scurta intalnire - 2 min.

Interviul a debutat cu o scurta prezentare din partea noastra a scopului și ipotezele acestui studiu, menționand faptul ca dorim sa surprindem efectul schimbarilor organizaționale asupra relațiilor profesionale, atat in domeniul socio-economic, cat și in domeniul medical. Am mentionat si faptul cai intenționam sa vedem daca liberalizarea sistemului, cat și noile reglementari de numire a managerilor de spital duc la o implementare ineficienta a reformelor și in ce masura campania negativa dusa de presa in ultima vreme a dus la deteriorarea imaginii instituțiilor medicale și la scaderea increderii pacientului in actul medical.

Interviul poate fi rezumat pe cateva idei fundamentale.

Astfel, prima tema abordata a fost cea a campaniei de presa care a pornit in urma unor cazuri restranse de malpraxis. Doamna Dr. percepe reflectarea in presa a actului medical deficitar ca fiind una dintre schimbarile majore care au adus sistemul romanesc de sanatate in starea actuala. De asemenea, a scrie numai despre aspectele negative ale practicii medicale, lipsa recunoștinței fața de acte medicale realizate in premiera, sau orice alt act medical realizat cu succes induce apariția unei stari generale de frustrare in randul medicilor, acești specialiști care zilnic incearca sa salveze zeci de vieți. Tot in acest sens, interlocutoarea afirma cu certitudine ca presa exagereaza și alimenteaza tensiunile opiniei publice, afectata și ea de interacțiunile nu intamplator regretabile intre pacienți și cadrele medicale, dar felul in care mass-media a incitat cetațenii a dus la o creștere de agresiune a acestora din urma fața de personalul medical, ajungandu-se pana la amenințari deloc placute de tipul chem presa. Prin urmare, derularea campaniilor mediatice a dus la crearea unui cerc vicios, care presupune ca la orice nemulțumire oricat de justificata sau nejustificata a pacienților legata de calitatea actului medical, vine presa, iar presa transmite aceste mesaje intr-un mod exagerat mai departe care duc tot la creșterea nemulțumirilor pacienților. In viziunea sa, acest cerc vicios creat a dus la denaturarea relației medic-pacient.

O alta idee fundamentala care se desprinde in urma parcurgerii interviului ține de problematica reformei derulate in sistemul medical fața de care Doamna Director considera ca aceasta exista, urmand chiar standarde europene. Intervievata a punctat necesitatea eficientizarii sistemului de sanatate, pornind de la dotare medicala pana la stabilirea de standarde de procedura medicala, de diagnostic și de tratament. Toate acestea ca urmare a presiunii alinierii la standarde europene. Un alt aspect evidențiat in discursul sau, ca reprezentand un element important de reforma este promptitudinea distribuirii medicamentelor, aspect care nu exista inainte de 89. Intrebata fiind cum vede imparțirea fondurilor de catre Ministerul Sanatații, interlocutoarea raspunde ca acestea sunt alocate in mod echitabil, considerand ca persoanele abilitate cu alocarea acestor fonduri acționeaza corect, fara practici discriminatorii.

O alta problema abordata in timpul interviului a cautat identificarea poziției interlocutoarei fața sectorul public și privat in sistemul medical. D-na C.V. se plaseaza pe o poziție de acceptare a ambelor sisteme, cu precizarea ca sistemul privat ar trebuie sa se dezvolte intr-un ritm mai alert decat in prezent, in timp ce sistemul public nu satisface nevoile tuturor pacienților, datorita supraaglomerarii și a bugetelor limitate de care dispun instituțiile medicale publice. Mai mult decat atat interlocutoarea considera ca intre cele doua sisteme exista o complementaritate și nu o rivalitate.

O tema sensibila avuta in vedere a fost aceea a practicarii plaților informale. Intervievata se poziționeaza clar impotriva acestor tipuri de venituri, facand totuși o diferențiere intre doua tipuri de practici: plați informale oferite in semn de mulțumire de catre pacienți vazute ca fiind prezente și in sistemele medicale din Europa de Vest, invocand suferința pacienților in caz de refuz și plațile informale care condiționeaza actul medical, fiind și forma cea mai grava. Tot partenera de dialog a oferit justificarea acelor plați informale care condiționeaza actul medical și anume: salarizarea indecenta, care a fost practicata pornind de la premisa lasa ca oricum exista plați informale.

Un alt subiect atins in cadrul interviului este cel legat de relațiile profesionale din cadrul unitaților medicale. Avem aici in vedere relația medic-pacient și medic-asistent medical. Vorbind despre relația medic-pacient, doamna director subliniaza starea de mulțumire a medicului atunci cand starea unui pacient este ameliorata sau vindecata, cu alte cuvinte atunci cand serviciile medicale sunt eficiente. Pe de alta parte, ceea ce pare a fi greu de gestionat in astfel de relații ține de educația pacienților, in ideea in care ei nu ințeleg accesul in cabinetele medicale, programarile, dincolo de cazurile care reprezinta urgențe. Cat privește relația medic - asistent, interlocutoarea aduce in discuție increderea, profesionalismul și competențele cerute de intervențiile și aparatura utilizata in spitale.

Ultimul subiect abordat a fost cel al traiectoriei profesionale. Doamna C.V. ne-a spus ca a absolvit Facultatea de Medicina in 1985, dupa care a facut trei ani de stagiatura in diverse specialitați medicale și chirurgicale. Ulterior, spunand cu mandrie ca in urma unui concurs pe țara a ocupat unul dintre cele doua posturi scoase la Parhon. In anii urmatori a facut a doua specializare nefrologia, cu stagiul in Belgia, iar din 2003 ocupa funcția de Director Medical al Spitalului C.I. Parhon.

Analiza raspunsurilor obtinute in cadrul interviului

La fel ca majoritatea parerilor exprimate in cele sase interviuri care au servit drept criteriu de comparatie asupra opiniei privind sensul si efectele reformei din sistemul sanitar, cele punctate de interlocutoarea noastra au vizat deteriorarea raporturilor dintre pacienti si personalul medical, cresterea gradului de insatisfactie a pacientilor in legatura cu accesul si calitatea ingrijirii medicale, inechitatile ce tin de accesul la medicatie adecvata, tratamente de ultima generatie si aparatura performanta, perpetuarea credintelor legate de platile informale si factorii care mentin aceasta "piata secundara", limitele in libertatea pacientilor de a alege medicii; pe de alta parte, sunt mentionate si alte aspecte precum nemultumirile celor din sistem legate de nivelul salarizarii, statutul social modest si o putere relativ redusa in stabilirea politicilor de sanatate (cu exceptia mentionarii eforturilor recente ale Colegiului medicilor de a remedia aceasta situatie). Ca manager, nemultumirile vizeaza subfinantarile, accentuate in contextul crizei, dificultatile legate de achizitii datorate practicilor birocratice care adesea actioneaza ca impediment in contractari. Nu in ultimul rand, sunt mentionate si problemele legate de slaba informare a pacientilor in privinta puterii de decizie in stabilirea momentului investigatiei clinice, asupra schemei de tratament dar si a raporturilor cu personalul medical. Per ansamblu, situatia este privita cu optimism, mai ales in calitate de manager al unuia dintre spitalele cu cea mai intensa activitate din regiune (deservind o arie geografica destul de extinsa-marea parte a judetelor limitrofe si considerat "perla" unitatilor sanitare din Moldova), dar si furnizor al unor servicii medicale de inalta performanta, aliniate la standarde occidentale.

Cariera in domeniul medical. Amenintari si perspective

Analizand discursul medicului intervievat de noi, detinator si al functiei de director medical al spitalului de care apartine sugereaza perceperea instabilitatii si resimtirea unui sentiment de nesiguranta legat de posibilitatea construirii si dezvoltarii unei cariere satisfacatoare in Romania. Cazul domniei sale este unul fericit in masura in care vorbeste in numele unei institutii considerate printre cele mai performante din regiune si, din punct de vedere al dotarii si performantelor unora dintre clinici, chiar din tara, specialistii fiind selectati pe baza pregatrii si competentei lor.

Problema carierei in domeniul medical este abordata din perspectiva rezidentilor, a caror libertate de miscare este limitata de decizia examenelor de reizdentat pe post. Limitand posibilitatea de a alege si promovand o inegalitate intre candidati, rezidentiatul pe post complica sarcina sistemului de atragere a fortei de munca educate si active, la aceasta adaugandu-se intens dezbatuta situatie a salariilor, situate sub nivelul salariului mediu din alte industrii. Aceste aspecte duc la o slaba motivare a angajatilor, care cuplate cu subfinantarea din domeniul dotarilor, scade satisfactia pacientilor, fapt ce intretine cercul vicios al cererii de servicii calitativ superioare "pe sub mana". Intervievatul nostru manifesta o ingrijorare si in ceea ce priveste pregatirea necorespunzatoare a generatiilor actuale de absolventi de scoala medicala, din ce in ce mai superficial pregatiti si motivati pentru cariera de practician. Invatamantul de masa conduce la o insuficienta pregatire individuala, mai ales la nivel practic, pregatire individuala in formarea unui profesionist. Referitor la relatiile din cadrul corpului medical, interlocutoarea noastra vorbeste de relatii functionale, bazate pe profesionalism si demonstrarea competentei din partea tuturor celor implicati- medici, asistente, infirmiere, considerandu-se exceptii cazurile in care au aparut si mentinut situatii tensionate legate de modul de indeplinire a sarcinilor sau legat de statut in ierarhia medicala.

Raportul dintre public si privat

In ceea ce priveste raportul dintre sectoarele de sanatate de stat si privat, directorul clinicii unde am desfasurat ancheta manifesta optimism si deschidere, in sensul semnalarii unei tendinte catre orientarea dubla a clinicienilor, in primul rand pentru a-si spori veniturile personale, dar si ca o sansa acordata sistemului de stat, supraincarcat de a orienta beneficiarii (cel putin pe aceea cu resursele necesare) spre servicii de calitate si prompte in schimbul oferirii unei sume de bani suficiente. Dat fiind costul serviciilor oferite de clinica (dializa, transplant), nu se poate vorbi de co concurenta cu un sistem privat, majoritatea costurilor si tratamentelor de acest tip fiind sustinute din bugetele de asigurari si programe nationale, ele depasind capacitatea de plata a oricarui pacient.

Presupunem ca stagiile de specialitate intr-un sistem european occidental au contribuit la aceasta deschidere a doamnei director, resimtita de noi ca opusa orientarii autohtone generale, orientare resimtita in discursul public si chiar a unor medici, afectata inca de urmele ideologiei socialiste, in care initiativa personala in acest sistem era privita cu retinere, slab stimulata, ba chiar inhibata de o legislatie limitativa, eforturile concentrandu-se asupra serviciilor de stat. Totusi, si ea sugereaza o serie de dificultati, in acest moment, de exemplu- facilitatile fiscale sunt foarte putin atractive, iar oferta bancilor (in privinta acordarii de credite pentru cabinete particulare) inca insuficient de motivanta in sustinerea acestor initiative. Problema raportului dintre sistemul de stat si cel privat nu este privita ca manifestare a unei competitii, ci mai degraba ca oportunitate de dezvoltare a unei piete, de stimulare a initiativei si de promovare a calitatii prin concurenta dintre ofertanti si nu dintre activitatea in spitalele publice si clinicile private (ca un compromis in favoarea celor din urma).

Statutul social al medicilor

Statutul social al medicului este vazut ca fiind amenintat din mai multe surse, cea mai evidenta fiind campania de denigrare a presei, care a hiperbolizat defectele sistemului sanitar si al medicilor, cuplabilizandu-i pe acestia din urma pentru serviciile proaste, starea de sanatate a populatiei, deteriorata de factori independenti de vointa si controlul sistemului sanitar.

Tot in aceasta privinta este mentionata redefinirea recenta a scopului si modalitatilor de influenta a organizatiei profesionale a Colegiului Medicilor din Romania, care detinea pana recent un rol foarte vag definit, cu un ecou foarte redus la nivelul hotaririlor strategice la nivel mezo- si macro- in sistem. Colegiul este vazut ca un organism cu identitate noua, care a inceput sa isi faca auzita vocea, devenind o organizatie care isi propune sa se concentreze pe activitatea medicilor, ca aparatoare a demnitatii si promovand interesele medicilor. Simultan, se resimte nevoia ca aceasta sa devina cat mai autonoma de administratia de stat, culoare politica, ca organism de reglare si monitorizare a activitatii profesionale a medicilor in concordanta cu standardele de calitate si etice declarate.

In privinta aspectului controversat al platilor informale, tonul este acelasi ca al celorlalti interlocutori, indreptat spre disculparea medicilor, pe de o parte indreptatiti sa primeasca atentii din partea pacientilor satisfacuti de serviciile de care au beneficiat, subliind confuzia existenta la nivelul opiniei publice intre plata informala sub forma de cadou si cea realizata anticipat, ca forma de conditionare a actului medical. Neintelegerile si frustrarile care apar sunt consecinta directa a lipsei de reglementari clare in ceea ce priveste modul in care acestea sunt oferite, dar si a faptului ca rearzinta venituri neimpozabile. Incercarile de a rezolva pana acum acest inconvenient s-au soldat cu esecul, din dificultati administrative, dar si pentru ca a existat o conditionare reciproca in ce priveste modul de perpetuare a acestor practici, pana in punctul in care au ajuns sa fie considerate social acceptabile (acel "folclorul" referitor la coplata, asa cum este denumit plastic de dl Astarastoae). Mai mult, asa cum subliniaza si ceilalti interlocutori, in cazul in care intampina refuzul medicului, multi pacienti considera ca sunt fie cazuri disperate, fie ca medicii nu isi fac suficiente sperante in privinta sa, fapt ce poate afecta eficienta tratamentului si comunicarea dintre el si medic.

Statutul medicilor este profund afectat de goana dupa rating a celor din presa, care au ajuns sa se coalizeze cu pacientii pentru a intimida medicii cu intentia declarata, dar ratata de moralizare a practicilor medicale sau fluidizarea procesului de preluare si pregatire pentru interventie a pacientilor.

Raportul medic pacient

Un alt factor mentionat ce duce la deteriorarea relatiei dintre medic si pacient este unul de ordin structural, ce tine de capacitatea sistemului de acorda servicii adecvate. Asadar, pe de o parte medicii de familie nu pot oferi o ingrijire cuprinzatoare tuturor pacientilor inscrisi la acestia, atat in ceea ce priveste preventia, cat si orientarea spre un demers terapeutic corect si prompt. Acest lucru contribuie la slaba informare a pacientilor si adesea la apelul abuziv a medicilor din ambulatorii. La fel ca Dr Vlad Cepoi, prof Astatastoae si Ungureanu, interlocutoarea noastra mentioneaza faptul ca, datorita lipsei unui sistem de medicina generala de familie eficient, clinicile de stat se tranforma in servicii de urgenta, preluand multe din aributiile generalistilor, fapt ce duce la congestionarea sistemului, incarcandu-l dincolo de capacitatile sale reale de acoperire a serviciilor. In aceeasi linie de idei, directorul cilnicii interogat de noi considera ca nu se poate vorbi de rivalitati intre sistemul public si cel privat, ci poate doar daca este vorba de gestionarea raporturilor slab definite dintre medicii de familie si specialistii din spitale. Specialistii sunt in acest fel solicitati nejustificat de multe cazuri care ar putea fi abordate si tratate la nivel primar (de catre generalisti), acest lucru contribuind la reducerea timpului acordat abordarii afectiunilor grave acute sau urgente. Aceasta lipsa a unui sistem eficient de filtrare a cazurilor de catre generalisti conduce la inflatia din ambulatoriile de specialitate, pacientii ajungand adesea sa se considere neglijati, agasand si adesea amenintand personalul in cazul in care considera ca nu au beneficiat de schema diagnostica sau de tratament cea mai potrivita. Frustrarea pacientilor se manifesta prin ignorarea necesitatii respectarii unor practici bine definite de catre medici si protocoale.

Un subiect cu un raspuns oscilant in cadrul interviului a fost legat de practica platilor pe sub mana. Daca initial ideea prezentei acestui tip de practica este respinsa categoric, pe parcursul expunerii, aceasta raportare pare sa se nuanteze, ajungand ca in cele din urma sa se mentioneze posibilitatea aparitiei ei si faptul ca, daca este depistata, se iau masuri urgente. Consideram ca acest fapt reflecta de fapt o viziune generalizata ambivalenta, atat la medici, cat si la pacienti vizavi de practica platilor informale. Daca in mod oficial, primii tind sa renege apelul la astfel de conditionari in decizia de a trata un pacient in institutiile conduse de ei sau in care activeaza, majoritatea recunoscand concomitent (ca si intervievatul nostru) existenta si popularitatea unor astfel de practici, cei din urma le considera ca o modalitate de cumpara profesionalismul si disponibilitatea unui specialist, dar si o modalitate socialmente acceptabila de a contribui la compensarea veniturilor insuficiente din profesiunea medicala. Aceste ambivalente si disonante sunt probabil resimtite si mai acut intr-un spital precum cel in care a fost efectuata aceasta analiza, unde exista mai multe clinici care ofera servicii costisitoare, bazate pe echipamente care necesita costuri pentru achizitie si mentenanta foarte ridicate, dar si un personal foarte bine pregatit- serviciul de dializa, chirurgie cardio vasculara, transplant renal si de cord etc.

Concluzii

Interviul realizat atat cu medicii cat si cu asistenta medicala sugereaza ca modul de realizare a reformei, prin proasta dirijare si sincronizare a schimbarilor de la diverse nivele a condus la agravarea unor probleme de ordin socio-insitutional sau chiar la aparitia altora noi, cum sunt cele provocate de tendintele pietei spre liberalizare. Asteptarile populatiei sunt din ce in ce mai crescute, iar satisfactia in legatura cu sistemul sanitar tot mai scazuta. In lipsa unor reforme coerente, cu masuri eficiente, nerevizuite la fiecare schimbare de mandat, nu se poate merge in directia dezvoltarii unui sistem privat sanatos, a accesului echitabil la servicii si, nu mai putin important, la servicii care sa respecte asteptarile pacientilor si norme de calitate. Relatiile din interiorul institutiei spitalicesti sunt evaluate pozitiv, probabil datorita faptului ca, asa cum a mentionat directorul spitalului in care am desfasurat ancheta, echipele sunt constituite de oameni cu experienta, formati impreuna si fidelizati in institutie tocmai prin standardele ridicate de profesionalism si care deci se cunosc si colaboreaza cu usurinta, fara a se lasa influentati de tensiuni cronice si orgolii personale. Pacientul este perceptul ca slab informat, nerabdator, usor agresiv si cu asteptari foarte ridicate. Medicii simt ca nu beneficiaza de respectul care li s-ar cuveni din partea pacientilor pentru semnificatia si dificultatea muncii depuse, fapt care se adauga ca o frustrare in plus celor legate de subfinantarea sistemului, slaba dotare si motivare financiara a personalului, ba chiar sunt haituiti pentru cele mai mici erori. Informarea defectuoasa a oamenilor, instruirea indoielnica a medicilor generalisti contribuie la dificultati in trierea si managementul corect si exhaustiv al fiecarui caz in parte. Statutul medicilor este afectat, reputatia profesiei in declin, cu toate ca exista si echipe de medici si economisti competenti, cum este cea de la spitalul Parhon care lupta pentru atragerea de fonduri pentru aparaturi performante de diagnostic, tratament, investind in egala masura in practica din clinica, dar si in cercetare.

Coeziunea psiho-sociala se observa in mobilizarea pentru sarcinile profesionale, dar si cu ocazia intrunilor colective, in organizarea cotidiana a vietii institutiei.

Politica de confidentialitate

.com	Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate. Toate documentele au caracter informativ cu scop educational.

EXEMPLE DE APLICARE A METODEI OBSERVATIEI SI A METODEI INTERVIULUI

Comentarii literare

Personaje din literatura

Tehnica si mecanica

Economie

Geografie