Echilibrul economic pe piata muncii

Echilibrul economic pe piata muncii.

Echilibrul ocuparii fortei de munca este un segment al echilibrului general al economiei, de aceea, pentru a contura mai bine problematica echilibrului ocuparii fortei de munca in contextul actual al economiei romanesti, este necesara o scurta incursiune in teoria echilibrului economic.

Conceptul deechilibru semnifica starea a unui sistem care, in absenta unor perturbatii externe, isi poate mentine starea avuta initial, ca o rezultanta a corelarii unor factori care temporar nu se mai modifica.

Echilibrul economic este o problema foarte complexa, greu de masurat si cuantificat, definit drept acea stare a sistemului pe care nici un agent economic nu doreste sa o schimbe sau starea pe care fiecare agent economic o considera multumitoare, stare care sub actiunea factorilor interni si externi ramane invariabila. Dar economia de piata este un sistem adaptiv, in continua metamorfozare.

Primul model matematic al echilibrului economic general ii apartine lui Walras si a fost elaborat la sfarsitul secolului trecut; dupa acesta, preocuparile s-au accentuat si au intrat in sfera "economiei matematice" ai carei exponenti de frunte au fost, intre altii, si Arrow si Debreu.

Experienta economica a demonstrat ca teoria echilibrului general nu este decat o constructie logica ideala, fara o legatura imediata cu practica.

In continuare prezentam premisele de la care au pornit intemeietorii teoriei echilibrului economic general, premise care, de cele mai multe ori, sunt inoperante:

- toate variabilele economice sunt stationare, ele raman nemodificate, se refera la un moment dat, fara a considera antecedentele si consecintele ulterioare;

- sistemului economic are o structura organizationala constanta (numarul si compozitia organizatiilor nu se modifica in timp);

- sistemul economic se compune exclusiv din producatori si consumatori;

- numarul produselor nu se modifica in timp;

- cererea si oferta coincid atat la producator, cat si la consumator, iar preturile nu le influenteaza;

- randamentul factorilor este constant si deci nu se schimba nici ratele de substitutie;

- profitul producatorului si utilitatea consumatorului sunt maxime;

- preferintele nu se modifica;

- producatorului ii este indiferent unde ajung produsele, iar pe consumator nu-l intereseaza de unde isi procura cele necesare;

- preturile sunt mereu aceleasi.

Teoria echilibrului general vehiculeaza notiuni cum sunt: preferinte, utilitate, optim, cerere, oferta, pret, profit si evident, echilibru. Echilibrul devine o rezultants dependenta de miscarea unor forte ce actioneaza pro si contra unei anumite stari a fiecarei din categoriile mentionate.

Ceea ce trebuie sa nu pierdem din vedere este faptul ca notiunile folosite de teoria echilibrului sunt fiecare la randul lor veritabile procese si sisteme ce contin o increngatura de forte si variabile care actioneaza in sensuri convergente sau divergente, cu viteze si intensitati diferite. In cea mai mare parte acesti factori sunt defintti vag, iar economia nu are inca instrumente potrivite pentru a le masura. Efectele singulare si mai ales cele de interactiune sistemica sunt greu de cuantificat.

In cazul echilibrului, cei mai importanti factori sunt "cererea", "oferta","pretul" si notiunea de"optim". Un echilibru optim in sens paretian defineste o stare a economiei careia nu i se poate opune alta care sa satisfaca in aceeasi masura toti consumatorii. In conditiile optimului paretian orice incercare de a ameliora situatia unui agent economic fata de o stare anume de echilibru se face prin inrautatirea situatiei altuia sau altora (fapt cu atat mai valabil in conditiile penuriei de resurse).

Norbert Wiener afirma ca o stare de echilibru nu este neaparat optima tot astfel cum nu tot ce este optim ar fi si echilibrat. In economie echilibrul sau dezechilibrul se reduc la raportul cerere-oferta. Daca cererea este egala cu oferta sau daca cererea depaseste putin oferta, se spune ca exista echilibru.

Echilibrul ocuparii fortei de munca este o problema atat de interes social cat si de interes economic, de aceea trebuie dezvoltata problematica metodelor si a instrumentelor de echilibrare a pietei muncii.

Pentru aceasta trebuie definit conceptul de ocupare deplina a fortei de munca si conceptul de echilibru al ocuparii.

Notiunile de ocupare si ocupare deplina sunt mai noi in sfera categoriilor echilibrului economic. Pana la Keynes se utiliza mai ales termenul de "mana de lucru", acest factor nefacand obiectul unor abordari in contextul echilibrului macrosocial.

Conceptul de ocupare deplina a fost introdus de Beveridge in conditiile specifice ultimului razboi mondial, continutul acestuia este discutabil. Atunci cand abordeaza ocuparea, unii autorii fac referiri numai la cei ce cauta un loc de munca si lasa la o parte problemele adaptarii la cerintele locurilor de munca existente. Intr-o economie se vor gasi permanent persoane intr-una din situatiile urmatoare:

- cei care doresc o activitate remunerata si pot sa o indeplineasca avand capacitatea fizica si intelectuala necesara;

- cei care doresc un loc de munca remunerat dar nu au fie capacitatea fizica, fie intelectuala, necesare sa raspunda unor nevoi ale societatii sau dorintelor acestora;

- cei ce poseda capacitati dar nu doresc (inca) sa gaseasca un loc de munca;

- cei care consuma dar nu au inca venituri proprii si care se pregatesc pentru viata.

Echilibrul dintre munca necesara in societate si venituri nu se face numai prin preturile de consum, prin cresterea sau micsorarea acestora, intrucat in acest caz consumul fizic nu ar evolua sensibil. Este necesara mai ales cresterea permanenta a cantitatii si calitatii muncii si respectiv productiei, in termeni fizici, ca veritabile parghii de echilibru. O societate care ar urmari numai echilibrul prin valori (preturi si salarii), probabil ca s-ar confrunta permanent cu dezechilibre, cu presiuni si penurie, chiar daca numarul locurilor de munca ale societatii depinde de marimea veniturilor si modul in care se utilizeaza acestea. Ajustarea care intervine prin valori este imperfecta. Ar fi necesar un hazard extraordinar pentru a se asigura o coincidenta generala intre cererea si oferta fizica si valorica de munca si produse, dar si o cautare permanenta a unui loc mai bine remunerat si cu o activitate mai usor de exercitat.

Marfurile si preturile sunt supuse legilor pietei, comparativ cu munca si salariile, iar rezultatul neajustarilor ii afecteaza direct mai ales pe cei ce cauta anumite ocupatii.

In concluzie, ocuparea deplina este de fapt o situatie de echilibru precar.

Starea de echilibru sau raportul intre cerere si oferta impune urmatoarele cerinte:

- toti oamenii doresc si au posibilitatea de a muncii si castiga din ce in ce mai mult;

- toti oamenii desfasoara munca pe care o doresc atat cat le este necesar;

- cei ce au capacitate de munca dar nu participa la munca si consuma din venitul oferit de sistemele de asistenta sociala (someri), asteptand un loc de munca;

- cei ce consuma un venit rezultat in urma muncii anterioare (pensionari).

In general, cu totii doresc sa consume produse pe care societatea nu le poate obtine decat prin munca. Pentru a consuma permanent sunt necesare venituri permanente. Echilibrul dintre masa de munca, masa de bunuri si venituri, privite ca fluxuri in timp si spatiu si evident in structura, este o cheie a economiei ce trebuie permanent ajustata la variate efecte de inchidere sau blocaj.

- toti oamenii efectueaza munca pe care le-o cere societatea, in masura in care o cer interesele acesteia (respectiv ale pietei);

- timpul individual afectat muncii se micsoreaza si creste timpul liber;

- veniturile pentru timpul de munca prestat sunt din ce in ce mai mari sau, nu scad in termeni reali;

- timpul unitar pentru un produs oarecare se reduce mai rapid decat creste costul salarial;

- nimeni nu are posibilitatea obtinerii de venituri fara munca (cu exceptia titlurilor de proprietate si a veniturilor provenite din mostenire);

- in permanenta cei ce ies din activitate trebuie inlocuiti cu indivizi pregatiti care sa dea acelasi randament in munca. Piata muncii este cea mai imperfecta dintre piete, cumuland toate defectiunile sistemului economic, toate distorsiunile celorlalte piete. De aceea, echilibrul ocuparii nu poate fi judecat numai prin teoriile clasice, prin marginalism, prin keynesism, prin behaviorism, ci acestea se cer analizate in contextul evolutiilor actuale.

Daca cererea nu s-ar misca continuu, daca toti oamenii unei tari ar ajunge la un moment dat sa fie pe deplin satisfacuti in cele mai inimaginabile dintre dorintele lor incat sa nu mai simti nici o nevoie, s-ar ajunge la un echilibru perfect si chiar la ceea ce ar insemna practic stagnarea. In asemenea situatie 'ideala' nu ar mai avea nici un sens sa se mai vorbeasca de cresterea economica. O astfel de ipoteza ar presupune intre altele ca nimeni nu se mai naste, nimeni nu imbatraneste, nimeni nu moare; cu alte cuvinte, mediul natural si economic, factorul demografic, spatiul si timpul s-ar opri in loc.

Totodata, resursele necesare productiei bunurilor ar fi in cantitati ce nu se modifica sub nici o forma iar toate conditiile de desfasurare a muncii si a consumului nu sunt supuse la nici o schimbare. O astfel de stagnare a cererii este imposibila. Tot astfel se poate argumenta si imposibilitatea unei oferte rigide, mereu aceeasi.

In realitate, dezechilibrele permanente intre cerere si oferta, intre nevoi si resurse, intre dorinte si posibilitatile de indeplinire, constituie motorul cresterii economice, sensul logic si pragmatic al acestui concept si de altfel singurul suport al vietii si al muncii.

In permanenta oamenii incearca sa depuna un efort in munca din ce in ce mai mic pentru a realiza produse din ce in ce mai multe si mai bune.

Daca egalitatea intre cerere si oferta este exclusa, nu inseamna ca o societate poate sa accepte timp indelungat mari presiuni ale cererii asupra ofertei.

De regula, daca cererea de consum este mare si exista resurse de munca si materiale corespunzatoare, oferta de forta de munca are tendinta de a depasi solicitarile. O asemenea economie tinde ca prin productivitate tot mai inalta sa duca la diminuarea cererii de munca si la aparitia somajului. Daca societatea nu poate satisface in totalitate cererea de bunuri, creste cererea de munca si se reduce somajul. Astfel, intre piata bunurilor de consum, a bunurilor de capital, piata monetar-financiara si piata fortei de munca regulile jocului au adeseori sensuri inverse si determinari invers proportionale. Logica economica impune ca pentru o unitate de cerere din bunurile primelor doua piete sa se foloseasca o parte tot mai mica dintr-o unitate a ofertei de munca. Actualmente in Romania se manifesta concomitent urmatoarele fenomene:

a) oferta de forta de munca depaseste cererea cu cifre care oscileaza de la cca. 120000 la aproximativ un milion persoane; chiar daca maximul este poate supraevaluat;

b) cererea de produse inregistreaza la anumite bunuri cote insemnate, fapt ce ar solicita inainte de orice o cantitate de munca suplimentara. Desi exista o asemenea cerere, munca depusa la nivelul intregii natiuni, ca volum total in ore s-a diminuat sensibil, cu cca. o cincime;

c) desi investitiile sunt un factor esential al cresterii economice si al ocuparii, ele au scazut. Scaderea este pusa pe seama lipsei de fonduri si pe imposibilitatea existentei unei orientari rapide in raport cu cererea.

Piata muncii, in comparatie cu celelalte piete, contine mai putine elemente stabile, de echilibru. La toate acestea se adauga dorinta, motivatia si psihologia oamenilor ca subiecti ai pietei ce reactioneaza de cele mai multe ori divergent in raport cu teoria, cu legislatia sau cu programele de guvernare.

Echilibrul ocuparii fortei de munca este acea stare ideala sau dorita prin care cererea corespunde cu oferta, judecata la diferite nivele.

Adaptarea factorului uman la cererea sectorului productiv sau neproductiv este dependenta de un complex de factori ce tin de calitatea sistemului educational, ca si de sistemele de recrutare-orientare si selectie profesionala.

Daca populatia creste, in conditiile in care productivitatea si consumul per capital raman neschimbate, numarul celor ocupati va spori. In cazul in care populatia cunoaste accentuate procese de imbatranire sau de feminizare, in anumite activitati se manifesta deficit de forta de munca, se cer investitii si crestere de productivitate.

Fiecare dintre acestea inseamna un anume gen de munca, de alta calitate si calificare. Daca populatia creste si creste si consumul iar productivitatea ramane constanta sau chiar scade, in mod necesar cantitatea de munca va creste.

Asemenea alternative de miscare spre echilibru a cererii de forta de munca se leaga strans si de factorii ofertei. In conditiile amintite, apare ca o certitudine faptul ca toate variantele se lovesc de limite tehnice, economice, biologice si ecologice de sustinere la un moment dat si previzibile pe un termen relativ scurt sau mediu. Tranzitia tehnica, economica, ecologica si demografica se afla intr-un anume echilibru sau dezechilibru in fiecare spatiu geografic si temporal.

Echilibrul ocuparii fortei de munca, acoperirea, acceptarea si valorificarea ofertei de catre posibilitatile de ocupare ale sistemului economic si chiar cresterea cererii, este in plan general o conditie a echilibrului social-politic. Daca o societate nu este capabila sa raspunda permanent cu o cerere de forta de munca, in conditiile in care exista si o masa de tineri (rezultat al unei politici demografice), acestia au la indemana trei posibilitati: sa migreze - ceea ce este o pierdere pentru tara sa isi iroseasca timpul in activitati inutile sau chiar daunatoare (consum de droguri si alcool, prostitutie si coruptie, furturi, comert la negru); sa ceara - ca o alternativa limita ce nu solutioneaza problemele. Cresterea demografica in sine apare primordial ca un factor al ofertei. In fapt, prin inertie si prin nevoi este si un factor al cererii de forta de munca. Daca aceasta depaseste ritmul "natural" de miscare a tehnicii, a resurselor, a productivitatii si a posibilitatilor de retentie si absorbtie a sistemului economic, se vor crea presiuni asupra sistemului de invatamant, al alocatiilor ce fac obiectul politicii sociale pe piata muncii.

Daca cerintele unei societati cresc mai rapid decat capacitatea de sustinere a sistemelor sale, respectiva entitate este sortita prabusirii. Cererea de forta de munca reflecta vitalitatea si viabilitatea unei economii, corectitudinea functionarii mecanismelor sale.

Cresterea economica privita ca factor al ocuparii functioneaza in corelatie cu tehnica, ecologia si demografia.