Interviul

Interviul

Defintie.

Se considera ca, daca observatia este anatomia, scheletul cognitiv al cunoasterii cotidiene, discutiile si convorbirile reprezinta fiziologia ei, sangele si hormonii. Abordarea calitativist-fenomenologica are in analiza dialogurilor cotidiene un obiect preferat de studiu.

Termenul "intrevedere" pare a desemna, in romaneste, traducerea literala a anglo-saxonului "interview".El are o nuanta utilitara, un element de aranjament (dupa cum indica expresia "a organiza un interviu"-"manage an interview").

Termenul "conversatie"("intretinere") corespunde mai bine notiunii englezesti de "interview". Interviul, in limbaj curent, acopera un aspect jurnalistic, adesea spectaculos, in timp ce conversatia contine sau conserva caracterul serios si confidential. Elementul comun care ne intereseaza este ca, in ambele cazuri avem de a face cu un tête-à-tête, si cu un raport oral intre doua persoane, dintre care una transmite celeilalte informatiile. Rigurozitatea tehnicii distinge conversatia("interview") de sensul utilizat in mod curent.

In sens tehnic, se da interviului urmatoarea defintie: procedeul de investigatie stiintifica, utilizand un proces de comunicare verbala, pentru culegerea de informatii, in functie de un scop determinat.

Clasificarea interviurilor

Nu putem considera tehnica interviului in abstracto, ci in functie de tipul de comunicare, de informatia vizata si de cercetarea in care se insereaza aceasta. Utilizarea a cutare sau cutare tip de interviu va depinde asadar:

-fie de momentul cercetarii respective (debutul anchetei, faza exploratorie cer o tehnica diferita de cea a unei cercetari asupra unor variabile deja determinate).

-fie de tipul de cercetare si de scopul urmarit (anchetele prin sondaj asupra faptelor, opiniilor, permitand o distributie cantitativa in mijlocul populatie date, necesita un tip de interviu diferit de anchetele de motivatie a compararii sau a celor ale atitudini mai aprofundate).

Interviurile ce vizeaza o cercetare sau o aplicare imediata (selectia sau angajarea lucratorilor intr-o intreprindere difera de interviurile terapeutice de interventie si de interviurile pur si simplu de informare.

Putem oare, printre aceste interviuri situate in contexte atat de variate (uzina, spital, strada, domiciliu etc.), avand finalitati diferite (terapie, informare), care in realitate nu se exclud (orice interviu trebuie sa informeze), a gasi o clasificare ce evidentiaza diferentele fundamentale care ar permite, chiar arbitrar, recunoasterea macar a tipurilor de interviu?

Aceste diferente esentiale exista. Ele depind de doi factori ce modifica elementul fundamental al interviului: comunicarea. Acestia sunt gradul de libertate, si nivelul profunzimii si ei confera comunicarii continutul sau deosebit, particular si permit distingerea diverselor tipuri de interviuri.

Gradul de libertate acordat interlocutorilor se traduce prin prezenta si forma intrebarilor. Nivelul informatiei primite se exprima in bogatia si complexitatea raspunsurilor. Obiectivul urmarit este cel ce va determina libertatea acordata anchetatorului si anchetatului, precum si profunzimea informatiilor culese, adica tipul de interviu de preconizat. Libertatea si profunzimea determina si alte caracteristici: durata, numar de interviuri, numarul anchetatilor, elemente analizabile etc. Nu se realizeaza un interviu psiho-terapeutic pe baza unor intrebari scurte si prevazute dinainte, expediate rapid dupa cum nu putem organiza o ancheta de opinie, bazata pe doua mii de interviuri, lasandu-i pe anchetatori liberi sa intervieveze dupa bunul plac, existand riscul de a ne gasi in fata unor rezultate imposibil de comparat.

Putem clasifica interviurile pe o axa avand la cele doua extremitati tipurile cele mai distincte: polul maxim-libertatea, polul minim-profunzimea.

Intre acesti doi poli se situeaza gradul tipurilor intermediare. Avem atfel urmatore clsificare:

-Interviul clinic ( psihoanaliza, psihoterapie);

-Interviul in profunzime (studiul de motivatie);

-Interviul cu raspunsuri libere;

-Interviul centrat sau "focused interview";

-Interviul cu intrebari deschise;

-Interviul cu intrebari inchise.

Sunt detectabile, ca la observatie, trei tipuri majore ale interviului, in functie de scopul si gradul lor de elaborare:

Interviurile spontane, prezente in derularea vietii de zi cu zi, neorganizate si fara intentia de a obtine informatii speciale;

2. Interviurile deliberate, semiorganizate, dar fara scop stiintific;

3. Interviul ca metoda in disciplinele socioumane, organizat si efectuat dupa anumite rigori, cu scopul de a obtine informatii cat mai autentice, destinate cunoasterii sistemice, deci interviul stiintific (sistematic).

Categoria de mijloc este foarte diversificata, incepand de la practica cotidiana, unde se spune: "voi avea o discutie cu el (sau ea) pe aceasta tema" sau "il voi intreba in legatura cu acest lucru", trecand prin interviurile organizate pentru ocuparea unui post sau castigarea unui concurs, si pana la interviurile publice - reportericesti - efectuate de mass-media.

Un gen aparte de interviuri il constituie cele clinice, de mare profunzime, utilizate in psihodiagnostic si psihoterapie, care pretind, din partea celui care le realizeaza, un inalt grad de pregatire teoretico-metodologica si o experienta bogata in domeniu. Interviurile de mare intensitate, profunzime si durata - desi numite clinice - s-au extins si in afara practicii medicale si a psihologiei aplicate, fiind utilizate si in cercetari fundamentale.

Interviul (sistematic) a fost asumat de disciplinele socioumane ca metoda principala, din doua motive esentiale: prin el se accede direct si interactiv la subiectivitatea umana, ceea ce nici una din celelalte metode - cu deosebire cand e vorba de un aspect cu totul relevant al acestei subiectivitati, si anume intentiile de viitor - nu o fac; interviul, si chestionarul standardizat, desigur, permit strangerea de informatii despre conduite umane foarte greu si costisitor de obtinut altfel (sa ne gandim numai la consumul alimentar sau comportamentul sexual).

Clasificarea interviurilor se face potrivit mai multor criterii, obtinandu-se mai multe tipuri, asa cum se poate vedea pe larg in lucrarea lui S. Chelcea (1996), dintre care mai importante sunt urmatoarele: interviurile fata in fata (dupa genul convorbirii); interviuri structurate, semistructurate si nestructurate (dupa gradul de libertate in formularea intrebarilor de catre cercetator in cursul convorbirii); individual si de grup (dupa numarul de participanti). Combinand cele trei criterii de mai sus, se poate obtine teoretic mai multe tipuri mixte de interviu, nu toate avand insa o viabilitate practica.

Interviul structurat sau de tip cantitativ inseamna ca intrebarile si ordinea lor sunt dinainte stabilite, de obicei sunt date si alernativele de raspunsuri, subiectul avand sarcina de a alege varianta sau variantele de raspuns ce i se par potrivite. Intr-o forma drastica, in anumite anchete si sondaje, pretentia este ca nu doar protocolul de interviu sa fie total standardizat, ci si comportamentul celui ce adreseaza intrebarile sa fie la fel; sa nu puna intrebari suplimentare, sa nu raspunda la intrebarile subiectilor, sa pastreze acelasi ton .

Daca in cazul interviului structurat, al anchetei orale, intrebarile si ordinea lor sunt dinainte stabilite, in interviul semistructurat prestabilite sunt doar temele in jurul carora se va purta discutia. Asa se face ca operatorul va pleca pe teren cu un ghid de interviu si nu cu un instrument elaborat in detaliu (chestionar). Aceasta nu inseamna, desigur, ca sarcina intervievatorului va fi mai usoara decat cea a operatorului de ancheta, ci, dimpotriva, nu este deloc simplu sa obtii raspunsuri consistente la intrebarile deschise si, cu atat mai mult, doar la punerea unor teme in discutie. E nevoie de multa iscusinta (inteligenta, abilitati empatice, experienta) din partea celui ce conduce un interviu pentru a ajunge la date relevante. Ghidurile de interviu cunosc o mare varietate de forme, incepand de la unele ce cuprind doar cateva teme mai generale, pana la altele cu o lista lunga de subiecte si intrebari specifice. Forma ghidului depinde si de cat de familiara ii este cercetatorului problema si populatia de investigat; daca ele sunt mai putin cunoscute, se porneste cu un ghid mai sumar, dar nu superficial. fiindca, indiferent daca interviul semistructurat se utilizeaza in studiul pilot, paralel cu ancheta sau postancheta, ghidul de interviu trebuie si el pregatit.

Din cauza ca interviurile structurate sunt integral construite de la inceput, elaborarea chestionarului este o munca foarte pretentioasa, contand continutul intrebarilor, forma lor de expresie, ordinea, cum sunt aranjate in pagina si multe alte elemente. In insasi constructia chestionarului zac latente surse de distorsiune a raspunsurilor, care se pot manifesta si implementa in procesul interactiunii instrument (chestionar) - operator - respondent. In toate lucrarile despre anchete si sondaje, figureaza un spatiu destinat erorilor ce pot surveni, erori tratate in functie de cele trei entitati (chestionar, operator, subiect), dar care, de fapt, se nasc la intersectia lor.

Pentru multi calitativisti problema erorilor de care sunt ingrijorati cantitativistii nici nu se pune, intrucat ea se refera la corespondenta dintre faptele existente real si ceea ce declara oamenii despre aceste fapte. (Faptele, in acceptiunea larga de aici, inseamna si faptele de constiinta, motivatii, trairi, perceptii etc.). Pentru ei, realitatea relevata prin interviu este una construita prin interactiunea intervievator - intervievat. In viziunea lor, marea eroare a cantitativistilor este aceea de a obliga mintea subiectilor sa raspunda la intrebarile prestabilite, prin variante fixe si, pe deasupra, de a mai si acuza, uneori exclusiv sau preponderent, tot subiectii ca nu raspund sau ca raspund incorect.