PROCESE SI RELATII IN GRUP - Comportamentul individual al persoanelor

PROCESE SI RELATII IN GRUP

Comportamentul individual al persoanelor este produsul diferitelor grupuri carora le apartin, cu care au interactionat in diferite momente ale evolutiei psihosociale a acestor persoane. Efectele principale ale ale vietii de grup sunt dependentele pe care le manifesta individul in comportamentele sale, in grupurile in care se manifesta in momente diferite ale activitatii si vietii sociale.

Relatiile individului cu ceilalti oameni are la baza o trebuinta fundamentala pe scara de trebuinte umane (Masslow), trebuinta de afiliere, denumita si de atasament.

AFILIEREA

Premisele afilierii indivizilor rezida din nevoia de interactiune sociala resimtita si manifestata, dupa unii autori ca o proprietate generala a sistemelor vii, dupa altii ca o caracteristica naturala a omului care se dezvolta sub sub forma capacitatii de afiliere. Capacitattea de afiliere este un construct care se formeaza in procesul socializarii, sub influenta unor factori institutionali si de grup din colectivitatile in care individul traieste si de manifesta.

Afilierea consta in alaturarea sau asocierea unei persoane (sau grup) cu alta prsoana (sau grup). Afilierea se realizeaza prin acordul reciproc al indivizilor sau grupurilor cu privire la trebuinte sau motivatii ale afilierii. Acordul reciproc in afiliere poate avea caracter implicit, nemormat din punct de vedre formal, sau formalizat prin conventii care stabilesc explicit obligatiile si drepturile reciproce ale celor care se afiliaza si la care semnatarii adera si se obliga sa respecte relatiile contractuale de afiliere. Afilierea este recunoscuta ca fiind atat o proprietate procesuala individuala cat si a grupurilor, care sunt ele insele organisme vii, structuri complexe care au "nastere", dezvoltare, evolutie si dezmembrare, ca orice structura vie. Principala caracteristica psihosociala care sta la baza afilierii este este afinitatea.

Afinitatea este rezultatul unei relatii socioafective pozitive, caracterizata prin tendinta indivizilor (grupurilor) da a se apropia de alti indivizi sau de alte grupuri umane, prin atractie reciproca, care sunt intarite de evaluarea posibila sau probabila a obtine o situatie de atasament, sau de afiliere (Maisonneuve). Afinitatea dintre persoane sau grupuri este indispensabila in alcatuirea oricarui grup sau organizatie sociala si formeaza premisa necesara aderarii la scopuri sau obiective comune , implicite sau explicite, in activitatile comune.

Literatura psihosociala utilizeaza ca termen similar compatibilitate sociala (Simmel, Young, Mogey) prin care care se exprima raporturi pozitive de terminate de proximitatea spatiala a persoanelor, de corespondenta de varsta, de sex, status social, apartenenta nationala etc.

Motivele afilierii sunt diverse, fiecare autor incercand sa identifice motivele cu frecventa ridicata care stau la baza nevoii de afiliere a individului sau a grupului, ca fiind cele cu gereralitate ridicata si care pot fi comune majoritatii formatiunilor grupale. Astfel se constata ca ar exista cel putin patru motive cu grad ridicat de generalitate care stau la baza afilierii:

Reducerea anxietatii individuale si cresterea sigurantei individului in relatii in grup. Unii autori au identificat chiar o relatie semnificativa intre frecventa interactiunilor sociale si stres (Cutrona, 1986);

Nevoia de informatii care asigura claritatea cognitiva si controlul situatiilor. Cautarea de informatii este asociata adesea doar cu nevoia de afiliere pentru a elibera tensiuni psihice prin transmiterea de informatii altei persoane, care are calitati empatice (strategie de coping la stres sau aspect suportiv);

Nevoia de autoevaluare continua prin schimburi de informatii si emotii pe care le produce o relatie umana, ca sursa continua a stabilizarii imaginii de sine si a pozitiei pe care individul o ocupa in grupul dat, la momantul afilierii;

Cresterea gradului de certitudine si reducerea incertitudinii cu privire la functiile psihosociale ale individului, care exprima sanatatea psihica si sociala a acestuia ca raport intre nevoia de atasament si cea de autonomie, ca functii complementare ale unor raporturi sociale sanatoase in dezvoltarea individului si a relatiilor sale sociale.

Daca afilierea este un proces social normal si sanatos, excesul de afiliere genereaza disfunctii ale individului sau ale grupului ori de cate ori este aceasta este redusa sau suspendata. In aceste cazuri relatia care inlocuieste afilierea este satelizarea.

Satelizarea este o relatie de dependenta dare se stabileste intre doi indivizi sau doua grupuri ca expresie a incapacitatii de satisfacerii a trebuintelor   unuia prin intermediul altuia, care ii ofera ajutor (fizic, gestual, verbal sau toate la un loc.) Termanul a fost preluat din stiintele naturii de catre D.P. Ausubel in lucrarea sa Ego development and the Personality Disorders (1952) in care se analizeaza avolutia comportamentului de satelizare si pozitiile ierarhice de subordonat vs. supraordonat care stau la baza dezvoltarii satelizarii si amentinerii acestui tip de afiliere care are la baza contrarii, nevoia unuia de celalalt, care poare determina dezvoltari nesanatoase ale individului si grupurilor carora ii apartine. Relatia de satelizare se distinge printr-un proces accentuat de identificare a persoanei dependente cu persoana cu care satelizeaza. Astfel ca persoana dependenta imprumuta de la persoana dominanta sistemul de steptari, de valori ale celei de care depinde. In procesul de "satelizare" procesul de imprumut poate lua specte de copiere necritica fata de persoana cu care se face satelizarea (parinti, prieteni, colegi etc).

Desatelizarea este un proces normal de dezvoltare sanatoasa a copilului fata de parintii sai, sau este un proces terapeutic in care individul care se afla in situatia de satelizare doreste sa-si modifice starea, comportamentul si relatiile. Prin obtinerea unui echilibru intre dependenta si autonomie.

Modele de afiliere

Modelele de afiliere au la baza structuri sistemice de legaturi sau relatii sociale , care se organizeaza in retele sociale , cu actori care se afla in grade diferite de afiliere intr-un moment dat si in anumite structuri actionale.Retelele sociale ale individului sau grupului au caracter dinamic, cel mai frecvent se poate constata aceast fenomen in timpul deplasarii obismuite a individului spre sarcini diferite, unii actori ai relatiei ies din retea, altii intra la momente diferite si in contexte diferite social exprimate prin locuri, sarcini, actiuni. Deplasarea in retea nu are numai caracter fizic(miscare) ci poate avea un determinant psihologic ca substrat al deplasarii, uneori constient alteori inconstient, dar care mereu va fi in legatura cu satisfacerea unor trebuinte cu grade diferite de semnificatie pentru individ sau pentru grupul din care acesta face parte.

Cele mai frecvente studii de psihologie sociala identifica doua modele de afiliere:

atractie prin similaritate;

atractie prin complementaritate (sau prin contrar).

Factori principali in alegerea relatiei

Cele mai frecvente preocupari ale psihologiei sociale si ale psihologiei individuale au la baza preocuparea stiintifica de a cerceta, descoperi si ameliora factorii cate stau la baza alegerii unei relatii, care poate fi utila individului sau grupului sau care devine inutila sau chiar periculoasa intr-un anume moment al existentei sau evolutiei individului sau grupului. Identificarea factorilor principali care stau la baza alegerii unei relatii au fost obiectul de cercetare frecvent invocat si cercetat in psihologia sociala si individuala. Cei mai frecventi si verificati factori care influenteaza alegerea ar fi (dupa Deaux si colab., 1983):

Proximitatea (factorul de apropiere);

Atactivitatea fizica;

Reciprocitatea atractiei;

Agreabilitatea si simpatia;

Similaritate in credinte, valori, atitudini;

Complementaritatea trebuintelor.

ATASAMENTUL

Interesul aratat teoriei lui Bowlby (www.psych.uiuc.edu/~rcfraley /attachment. htm) asupra atasamentului (1969/1982,1973,1980) dateaza de scurt timp. Investigatiile sale au inceput prin observarea bebelusilor ce se aflau in camine, separati de familie pentru o lunga perioada de timp. Copiii protestau adesea vehement, plangeau si aruncau cu obiecte in cautarea protectorilor. De cele mai multe ori, protestele intense aduceau inapoi persoana la copil. Daca insa protestul vehement nu reusea sa aduca inapoi persoana dorita, copiii intrau in al doilea stadiu - disperarea - si deveneau tacuti. Daca, in final, copiii nu erau reuniti cu protectorii lor, acestia intrau in cel din urma stadiu: detasarea. In acest stadiu copilul isi reia activitatea normala, in absenta protectorilor, capatand adeseori independenta.

In aceeasi perioada scriitorii psihanalitici sustineau ca aceste expresii erau manifestari ale unor mecanisme de aparare imatura, care intrau in functiune pentru a reprima durerea emotionala, dar Bowlby a observat ca acest fel de expresii sunt comune unei mari varietati de specii mamifere si a speculat ca aceste comportamente ar putea avea o functie evolutionista.

Contrar teoriei etiologice, Bowlby a postulat ca aceste comportamente de atasament, precum plansul si cautarea, reprezentau raspunsuri adaptative de separare de o figura primara de atasament - cineva care ofera sprijin, protectie si purtare de grija. Deoarece copii, ca si puii altor mamifere, nu se pot hrani sau proteja singuri ei sunt dependenti de grija si protectia adultilor "mai in varsta si mai intelepti". Bowlby a folosit argumentul ca de-a lungul istoriei evolutioniste, puii care aveau posibilitatea sa mentina apropierea fata de o figura primara de atasament (mimand fete dulci sau exprimandu-se prin comportamente de atasament) aveau mai multe sanse sa supravietuiasca pana la varsta reproducerii. Conform opiniei lui Bowlby, in mod gradat a fost schitat un sistem de control motivational, pe care el l-a denumit sistemul de atasament comportamental.

Sistemul de atasament comportamental este un concept important in teoria atasamentului deoarece ofera legatura conceptuala intre modelele etiologice ale dezvoltarii umane si teoriile moderne asupra reglarii emotionale si personalitate. Conform lui Bowlby, sistemul de atasament pune esential urmatoarea intrebare fundamentala: Este figura de atasament in apropiere, accesibila si atenta? Daca copilul percepe raspunsul la aceasta intrebare ca fiind pozitiv, el se simte iubit, in siguranta, increzator si din punctul de vedere al comportamentului e mai probabil sa exploreze mediul sau sa se joace cu altii si sa fie sociabil. Totusi, daca copilul percepe raspunsul la aceasta intrebare ca fiind negativ, el experimenteaza anxietate si comportamental este probabil ca va manifesta comportamente de atasament de la simpla cautare vizuala, la una extrema, pana la urmarirea activa si semnalizarea catre celalalt, cu comportamente la cealalta extrema.

Aceste comportamente continua pana cand fie copilul devine capabil sa restabileasca un nivel dezirabil de apropiere/proximitate fizica sau psihologica fata de figura de atasament, sau pana cand copilul "oboseste", lucru posibil in contextul unei separari prelungite sau a unei pierderi. In astfel de cazuri sau in caz de neajutorare, Bowlby credea ca, copilul experimenteaza disperare si depresie.

Diferente individuale si modele de atasament la copii

Cu toate ca Bowlby credea ca dinamica de baza descrisa mai sus a cuprins dinamica normativa a sistemului de atasament comportamental, el a recunoscut ca exista diferente individuale in modul in care copii evalueaza accesibilitatea figurii de atasament ca raspuns la o amenintare. Totusi, nu s-a articulat o intelegere formala asupra acestor diferente individuale pana cand colega lui, Mary Ainsworth impreuna cu studentii ei au dezvoltat o tehnica numita "Situatia Ciudata", o paradigma de laborator pentru studierea atasamentului copil-parinte. In situatia ciudata, copii in varsta de 12 luni si parintii lor sunt adusi in laborator si sunt in mod sistematic despartiti si reuniti. In situatia ciudata, majoritatea copiilor (aproximativ 60%) se comportau in modul descris de teoria "normativa" a lui Bowlby. Ei devin nelinistiti atunci cand parintele paraseste camera, sar cand el se reintoarce si cauta parintele in mod activ si sunt usor alinati de el. Copiii care manifesta acest model de comportament sunt adesea denumiti ca fiind "siguri" sau folosesc un model de atasament securizant.

Ceilalti copii (20% sau mai putini) sunt mai putin nelinistiti la inceput, dar in timpul separarii devin extrem de nelinistiti. Important este ca atunci cand acesti copii sunt reuniti cu parintii lor este dificil pentru ei sa fie alinati si adesea manifesta comportamente conflictuale care sugereaza ca ei doresc sa fie alinati, dar vor, in acelasi timp, sa-l "pedepseasca" pe parinte pentru ca a plecat. Acesti copii sunt adesea denumiti anxios-ambivalenti .

Al treilea model de atasament pe care Ainsworth si colegii ei l-au gasit se numeste evitant. Copii evitanti (20%) nu par prea nelinistiti de separare iar cand parintele se intoarce in camera, copiii evita activ stabilirea contactului cu parintele, uneori indreptandu-si atentia asupra jucariilor de pe podeaua laboratorului.

Munca lui Ainsworth e importanta pentru cel putin trei motive. Primul, ea a oferit una dintre primele demonstratii empirice legate de modul in care comportamentul de atasament este modelat atat in contexte sigure cat si in contexte nesigure. Al doilea, ea a oferit prima taxonomie empirica despre diferentele in modelele de atasament la copii. Conform cercetarilor ei exista cel putin trei tipuri de copii:cei care sunt siguri in relatia cu parintii lor, cei care sunt anxios-ambivalenti si cei care sunt anxios-evitanti. in sfarsit, ea a demonstrat ca aceste diferente individuale sunt corelate cu interactiunile copil-parinte acasa in timpul primului an de viata. De exemplu, copiii care se simt siguri tind sa aiba parinti care raspund nevoilor lor. Copii care se simt nesiguri in situatia ciudata (adica anxios-ambivalenti sau evitanti) adesea au parinti care sunt insensibili la nevoile lor, inconsecventi sau care ii resping in grija pe care le-o ofera.

Shaver si Hazan (1987) au studiat ulterior posibilitatea existentei unei legaturi intre atasamentul format in cadrul relatiei copil-parinte si atasamentul in cadrul relatiilor de cuplu. Din acest studiu a reiesit faptul ca exista o astfel de legatura, iar in cadrul relatiilor de cuplu 56% dintre subiecti sunt securizanti, 24% evitanti si 20% anxios-ambivalenti. 

Brennan, Clark si Shaver (1998) au gasit doua dimensiuni optime ce puteau masura diferentele individuale si ce permiteau a fi evaluate: anxietatea si evitarea. Astfel, in concordanta cu cele doua dimensiuni: securizantul (poseda un nivel scazut al anxietatii si al evitarii) se simte confortabil in relatii, cauta apropierea celorlalti si nu este preocupat de gandul ca ar putea fi parasit; preocupatul (prezinta un nivel al anxietatii crescut, pe cand cel al evitarii este scazut) doreste apropierea de ceilalti, dar se teme ca va fi respins; cel ce se indeparteaza (poseda un nivel al evitarii crescut, iar al anxietatii scazut), nu se teme de faptul ca ar putea fi respins si nu doreste apropierea de ceilalti; tematorul (detine un nivel crescut al anxietatii si al evitarii) si  este caracterizat de o imbinare a celorlalte doua tipuri de atasament nesecurizant ("cel ce indeparteaza" si "preocupatul"): nu se simte confortabil in apropierea celorlalti si se teme totodata ca aceasta apropiere nu va dura. 

Atasamentul in cadrul abordarii sistemice conceptuale

Bowlby a explorat teoria sistemelor si controlul selectiv al sistemelor ca fiind cele mai relevante in intelegerea raspunsurilor de care au nevoie parintii si copii pentru a ajunge la scopul comun de a fi impreuna in circumstantele posibil amenintatoare si pentru a mentine legatura (Bowlby,69/1982).

Patricia Minuchin (1985) considera ca teoria atasamentului a fost cea mai buna teorie a dezvoltarii pentru terapeutii familiali, pentru ca descrie procesele care au loc intre parinti si copii, iar mai tarziu intre adultii care intra in relatii diferite, de la cupluri la organizatii, unde ei reproduc in forme diferite stilul de atasament dominant pe care si l-au format in urma experientelor lor familiale.

Wynne(1984) a incadrat atasamentul ca fiind primul pas in epigeneza sistemelor relationale si chiar centrala pentru dezvoltarea familiei. Bowlby a fost de acord in general dar a considerat ca si ceilalti pasi implicati-comunicarea, rezolvarea de probleme si acordul nonverbal, aveau loc in acelasi timp in anumite limite, mai degraba decat in secvente cum spunea conceptual epigenezei.(Bowlby,Comunicarea personala, 1985).

Modelul in care teoria sistemelor are legatura cu teoria atasamentului a fost explorat de Marvin si Steward (1990), Stevenson-Hinde(1990), Byng-Hall si Stevenson-Hinde(1991) si de Byng-Hall(1999). Au fost sugerate conceptele care extind atasamentul de la diada la sistemul familial. Teoria atasamentului spune ca reprezentarea mentala a atasamentului este conceptualizata ca un model de munca interna care poate fi revizuita prin (cu) experienta (Bowlby, 1973).

Bretherton (1985) a considerat ca scenariile: cine, ce, cum si de ce face, in diferite situatii, poate asigura un aspect al modelelor de munca interna. Byng si Hall (1985,1995) a propus conceptul unui scenariu al familiei. Acestea reprezinta faptul ca familia stie cate roluri familiale pot fi luate in diferite contexte, incluzandu-le si pe acelea de cerere de ajutor sau de ingrijire. Fiecare membru al familiei stie toate rolurile din familie cat si rolul alocat lui.

Totusi, familia ar avea nevoie de un scenariu de planificare, ca rolul de parinte sa poata fi preluat de un copil din familie. Scenariul se bazeaza pe impartasirea modelelor de lucru interne de a avea grija de cineva si de a fi ajutat. Acest scenariu poate indica un anumit parinte sau caz, sau se poate generaliza .Astfel incat atunci cand un copil parentificat se muta din casa un frate ii ia locul. Un scenariu de parentificare poate fi impartit in scenarii replicative, in care rolurile familiale similare, ca si parentificarea sunt de asteptat in urmatoarele generatii.

Scenariile corective reprezinta intentia de a face opusul a ceea ce a fost experimentat ca neplacut sau gresit in modul in care parintele a preluat-o. Chiar daca scenariile corective sunt utile cateodata acestea sunt de multe ori disfunctionale, pentru ca sunt aduse din trecut si nu sunt adaptate la ceea ce se intampla in prezent. De obicei exista o tensiune intre promisiunea de a fi diferit cu proprii tai copii si atractia puternica fata de repetare, asa incat copilul parentificat sa creasca determinat, sa nu faca aceste lucruri cu proprii copii. Dar cand se ajunge la aceasta etapa asteapta sa li se poarte de grija cand au probleme.

PARTICULARITATI ALE STILULUI DE ATASAMENT.

Atasamentul sigur si nesigur. O perspectiva didactica

Atasamentul si sistemul de ingrijire sunt reciproce; o persoana atasata cauta ingrijire de la figurile ei de atasament care ii furnizeaza grija. Atasamentul copilului fata de ambii parinti a fost clasificat ca sigur sau nesigur, depinzand de modul lor comportamental, in special comportamentul de reuniune dupa o scurta separare intr-o "Situatie Ciudata". (Ainsworth, Blehar, Waters&Wall,1978).

Majoritatea atasamentelor sunt sigure intr-o populatie normativa. Comportamentul de atasament al copilului este trezit in situatii cu potential amenintator, care apropie parintele si copilul pana ce amenintarea trece. Astfel, copilul poate explora in continuare ramanand increzator ca parintele este acolo sa-l protejeze oricand este nevoie.  Totusi, parintele este o baza sigura din care copilul se simte destul de sigur exploreze, daca comportamentul parintelui permite increderea.

Atasamentele sigure sustin autonomia si sunt asociate cu mai putine dificultati decat cele nesigure. Copii care prezinta un atasament nesigur nu au incredere ca parintele va fi disponibil cand el are nevoie asa ca dezvolta mai multe strategii ca sa stea aproape de parinte.

Main, Kaplan, Cassidy (1985) au descoperit ca parintii copiilor cu atasament sigur cand au fost intrebati despre propria copilarie si forma de atasament in "Interviul atasamentului la adulti"(IAA) au fost coerenti in povestirea lor despre acele atasamente.

IAA indica parerea personala actuala in legatura cu atasamentul. Parintii care sunt clasificati ca incoerenti in IAA sunt predispusi sa aiba diferite forme de incoerenta care se potrivesc cu cele trei tipuri de atasament la copil: nesigur-evitant, nesigur-ambivalent si nesigur-dezorganizat.

Atasamentele nesigure-ambivalente: memoriile a trei generatii.

Acestea sunt revizualizate de Cassidy si Merlin(1994). Un copil care este clasificat ca fiind nesigur-ambivalent intr-o "Situatie Ciudata" (Strange Situation-SS) s-ar putea sa aiba un parinte care este clasificat ca preocupat in IAA. Copilul descopera ca parintele este disponibil emotional doar pentru ca el este preocupat cu problemele nerezolvate din trecut dar incearca sa fie un parinte bun. Copilul invata ca daca cere ceva foarte insistent sau daca se poarta foarte copilareste va atrage atentia dorita care reintroduce comportamentul de cerere.

Comportamentul de atasament al copilului este activat pentru foarte mult timp, iar copilul este vigilent in locul parintelui, cautand semnele departarii si se agata de parinte pentru a evita separarea. Cateodata propriul comportament de atasament al parintelui se accentueaza cand are probleme sau este stresat. Apropierea fata de copil ii ofera parintelui posibilitatea sa apeleze la el pentru sprijin si protectie. Copilul invata ca daca devine indispensabil parintelui exista posiblitatea sa-l tina aproape chiar daca disponibilitatea emotionala a parintelui este imprevizibila. Terapeutii de familie pot observa adolescentii care nu sunt congruenti cu varsta lor: copilarosi si pretentiosi cateodata si alta data sunt barbari sau femei in miniatura.

Copiii parentificati sunt, printre altele, proprii lor bunici cand au grija de parintii lor. Copilul creste fiind preocupat de faptul ca educatia lui a fost nedreapta si sunt mai predispusi ca la randul lor sa aiba un copil nesigur/ambivalent.

Terapeutii care lucreaza cu impacarea intre generatii pot observa ca adultii si parintii lor pot avea amintiri diferite despre ce s-a intamplat in copilarie. Parintii isi aduc aminte de momentele in care copilul ii atragea atentia prin faptul ca cerea atentie, dar nu isi aduc aminte de momentele in care copilul era preocupat cu altceva sau cand era suparat. Ei sunt, totusi, mai putin constienti de clipele cand copilul le-a fost suport emotional.

Copilul, pe de alta parte, isi aminteste mai mult de clipele in care parintele era preocupat cu altceva sau a fost foarte suparat, dar isi aduc mai putin aminte de comportamentul lor pretentios care le atragea atentia parintiilor. Copilul isi poate aminti,de asemenea, de clipele in care era preocupat fata de parinte sau se simtea impovarat de responsabilitati. Rezultatul final este un parinte care isi aminteste de un copil dificil si pretentios si un copil care isi aminteste de nedreptatea de a avea un parinte care de cele mai multe ori nu era disponibil cand avea nevoie de el, dar totusi asteapta sa aiba grija de el. Aceasta este o situatie discutata de Bosomenyi-Nagy si Sparky (1973) in care parintii se simt indreptatiti sa foloseasca anumite stiluri de parentificare pe care nu le-au avut cand au fost copii. Este o datorie pe care ei vor incerca sa o "ia" de la copiii lor, care cresc cu sentimentul ca parintii lor au fost nedrepti si, atunci si ei se simt indreptatiti sa transmita sentimentul de nedreptate la generatiile urmatoare.

Atasamentele nesigure-dezorganizate se dezvolta in atasamentele verificatoare

Copiii ingroziti de parintii care ii maltratau sunt pusi intr-un conflict de apropiere/evitare cand comportamentul de atasament este activat. Ei raman fara o strategie organizata fiind speriati pentru ca nu pot fugi la parintii lor pentru protectie din cauza ca ei sunt sursa fricii lor. Ei sunt clasificati ca fiind nesiguri/dezorganizati in stima lor de sine. Acesta este un grup important de copii vulnerabili a caror natura este inca in proces de elucidare (Solomon&George,1999).

Parintii care sunt clasificati ca fiind "unresolved narrative"in chestionarul AAI sunt mai predispusi la a avea copii cu atasamente nesigure/dezorganizate. Coerenta narativitatii se pierde cand motivul se naste dintr-o pierdere traumatica a unei figuri de atasament, sau in cazul unui eveniment traumatic. Copilul percepe fata parintelui care il traumatizeaza ca fiind infricosatoare In timpul anilor prescolari, si in copilarie, cativa dintre acesti copii dezvolta strategii de supravietuire care iau controlul grijii, de ex:impingand parintele sa ofere lucruri care pot alina. Le permite de asemenea sa ramana in apropierea parintelui.

Mamele copiilor dezorganizati si verificatori sunt mai predispuse sa inceteze sa aiba grija de copii. Ele cred ca nu pot face nimic pentru a-i proteja pe copiii lor de amenintari si pericol si recunosc ca au pierdut controlul sau spun ca se simt disperate in incercarea de a detine controlul asupra lor, a copiilor sau circumstantelor. Ele ii sperie pe copiii lor si ii pun sa faca lucruri dificile pentru a-i putea controla.

Comportamentul de verificare poate sa-l faca pe parinte sa fie plin de grija intr-un mod exagerat sau sa devina punitiv si rejectant. Strategia de verificare a unui copil poate sustine un parinte care poate oferi grija instrumentala minima. Stilul controlator-punitiv poate fi conceptualizat ca si o forma de parentificare in timp ce copilul este cel care are grija de parinte; dar poate fi asemanat si cu un parinte care foloseste pedeapsa si dezacordul ca o incercare esuata pentru a convinge copilul "scapat de sub control" sa se poarte cum vrea el.

Jacobvitz si Hazen (1999) vorbesc despre traseul dezvoltarii de la bebelus la grupul de prietenii din copilarie dintr-o perspectiva diadica. O ipoteza clinica a terapiei sistemice familiale poate fi ca rolurile dintr-o relatie parentala, fie apartinand stilului afectuos de ingrijire sau celui punitv, pot fi folosite ca modele pentru tipul de control care este dezvoltat de catre copil. O alta ipoteza ar putea fi aceea ca recrutarea copilului intr-o coalitie intergenerationala poate exprima furia unui parinte fata de celalalt. Trebuie facute alte cercetari pentru a elucida dimensiunile familiale a controlului atasamentului.

Adolescenta este o perioada de schimbari dramatice in relatiile de atasament. Aceste schimbari fac posibil ca, copiii atasati sa devina figurile de atasament pentru partenerii si copii lor si sa traiasca in siguranta intr-o lume caracterizata si de pericol si pe siguranta. Mai mult, adolescenta culmineaza cu un proces de dezvoltare in care interactiunea cu parintii s-a mai slefuit in mintea si in comportamentul copilului intr-un mod in care poate sa-l pregateasca sau nu pentru o viata proprie inafara familiei.

Cand membrii familiei au fost predispusi pericolelor, in mod particular la un pericol recurent sau imaginar, copiii au putut invata strategii interpersonale dure, care le vor face viata inafara familiei de origine, mai dificila. Pe de alta parte, dezvoltarea neurologica care are loc in adolescenta creeaza prima oportunitate pentru tineri de a lua in considerare si de a schimba, independent de parintii lor, mostenirea pe care o iau de la familiile copilariei lor.

Atasamentul ca un construct de dezvoltare: un model dinamic

In preadolescenta, atasamentul se refera doar la strategiile de auto-defensa pe care le folosesc copii, prima data cu parintii lor, cand se simt amenintati sau simt un disconfort. Dupa pubertate, atasamentul include, de asemenea, relatiile sexuale si strategiile folosite in cuplu. Totusi, toate relatiile de atasament pot fi descrise in termini de modele de (a)relatii, (b) procesarea informatiilor, si (c) strategii de auto-defensa. Toate cele trei perspective vorbesc despre modul cum schimbarile psihice si fizice asociate cu adolescenta afecteaza relatiile de atasament. Aceste notiuni se aplica in tratamentul psihologic al adolescentului care are probleme in aceasta tranzitie.

Relatiile de atasament sunt rezultatele interactiunii dintre baza genetica, trasaturile innascute si experienta. Pentru ca amandoua se schimba in timp, se schimba si modelele de atasament. Relatiile pe care le dezvolta, modelele de procesare a informatiei folosite, precum si strategiile de auto-defensa ale oamenilor mai in varsta sunt mai complexe decat cele ale copiilor.

Adolescenta si in mod particular adolescenta tarzie pana la 20 de ani, este perioada finala in care creierul si maturizarea psihica afecteaza modelele de atasament.. Intre 15-25 de ani, inaintea invatarii despre altii, se pregateste de o noua competitie fizica si psihica pentru a prelua modelele adulte de auto-defensa si reproducere. Noua competitie include gandirea abstracta, trezirea sexualitatii, si comportamentul de reproducere.

De la nastere oamenii apeleaza la alti oameni pentru grija si confort. La varsta de 9 luni, majoritatea copiilor au identificat unul sau doi ingrijitori, de obicei parintii lor, de care se apropie cand sunt in pericol sau se simt inconfortabil (Bowlby, 1969/1982). Acesti oameni sunt figurile lor de atasament si rolul lor este de a proteja copilul de orice pericol si de a fi alaturi de el la nevoie. In interactiune cu figurile lor de atasament, copii cresc si invata sa faca fata acestor aspecte de unii singuri. Totusi, legatura intre competenta personala si relatia interpersonala este in continua schimbare, iar figurile de atasament protective sunt dorite pe parcursul intregii vieti. Cu alte cuvinte, figurile de atasament functioneaza in zona noastra mereu schimbatoare de dezvoltare proximala (Crittenden, 1995). 

In copilarie, relatia intre persoana atasata si figura de atasament nu este simetrica si nici reciproca. Asa stau lucrurile caci copiii si parintii au puteri diferite si copiii nu au grija de parinti (doar daca este un copil parentificat). Copiii exploreaza lumea departe de figurile lor de atasament cand se simt in siguranta si se intorc la ele cand se simt amenintati de vreun pericol. In anii prescolari, copiii incep sa puna la incercare statusul parental si, in anii scolaritatii cauta figuri de atasament alternative, care sunt similare cu ale lor in ceea ce priveste statusul. Acestia sunt "cei mai buni prieteni", cu care exploreaza lumea fizica si sociala si la care apeleaza pentru protectie si confort in situatii cu pericol mediu pana la moderat. Acest lucru creeaza complexitate in relatii si succes in abordarea mai multor tipuri de relatii care au functii de suprapunere si sunt predictoare ale succesului in relatiile romantice din adolescenta (Collins & Sroufe, 1999).

Relatia cu cel mai bun prieten este simetrica, dar nu este reciproca, pentru ca fiecare copil cauta grija din partea altuia, dar nici unul nu se gandesc la ei insisi ca la unii care au grija de altii. In adolescenta, aceste relatii cu cel mai bun prieten sunt transformate in trei moduri.

Primul, intre adolescenta mijlocie pana in cea tarzie, cel mai bun prieten devine o persoana de sex opus, un partener romantic, cu care adolescentii experimenteaza dorintele sexuale (Savin-Willians & Berndt, 1990). Dorinta sexuala, cu rezultatul predictibil al reproducerii, este distinctia centrala in adolescenta, in special in adolescenta tarzie. Aceasta creeaza o noua modalitate de exprimare a intimitatii si exprimarea afectivitatii si ofera noi stimulente pentru mentinerea relatiei in perioadele stresante. Mai mult, dorinta sexuala ofera o noua modalitate de a obtine confortul. Oricand motivatiile multiple converg spre o singura forma de exprimare, ea va fi decretata preferential. Mai mult, fiind asa de motivata si foarte reflexiva, la nivelul cel mai de baza, relatia sexuala nu are nevoie aproape nici o indemanare sociala, sau verbala, sau reciprocitate interpersonala pentru a fi consumata. Activitatea sexuala este atat de popularizata incat fiecare om se va implica in ea. Administrarea ei in moduri in care sa promoveze intimitatea si sa protejeze viitorii descendenti este o problema centrala in adolescenta.

In al doilea rand, relatiile romantice au mai multe functii. in societatile moderne, iar pentru aceia care si-au rezolvat in mare parte problemele legate de supravietuire, relatiile romantice sunt premergatoare relatiilor maritale. Se asteapta ca ambele sa implineasca o paleta de functii psihologice, emotionale si sociale in completarea functiilor de supravietuire si reproducere. Acest lucru pune o presiune mare pe alegerea partenerului si managementul relatiei care a fost experimentata in societatile traditionale, cu casatorii aranjate, in care protejarea si reproducerea erau singurele functii, iar dragostea nu a fost aproape niciodata luata in considerare.

In al treilea rand, relatiile romantice ale adolescentilor devin progresiv mai reciproce pe masura ce fiecare dintre cei doi parteneri isi recunosc importanta in fata celuilalt si accepta responsabilitatea de a avea grija de celalalt (Burhmester, 1996; Windle, 1994).

Intr-o relatie matura de atasament la adulti, fiecare persoana implineste ambele roluri: de atasat si de figura de atasament pentru partener. Cand au loc aceste schimbari, tinerii adulti incheie transferul relatiei primare de atasament de la parinti la partener, in mod obisnuit la sot sau sotie. In timpul adolescentei, tinerii invata cum sa aleaga un asemenea partener, o persoana cu care se pot simti in siguranta, confortabil, si cu care sa poata sa-si creasca proprii copii. Totusi, alegerea partenerului nu este o sarcina usoara: jumatate dintre adulti spun ca au ales persoana nepotrivita (Bumpass & Raley, 1995), iar altii afirma chiar ca au ales o persoana groaznica si ca vor sa divorteze de acea persoana, in ciuda consecintelor fizice, emotionale si sociale.

Invatarea administrarii relatiilor de atasament reciproce si simetrice este un scop central, pentru fiecare persoana in particular cat si pentru societate. Culminarea procesului integrativ, care promoveaza acest rezultat, are loc de obicei in adolescenta tarzie. Pentru cei mai multi adolescenti aceasta tranzitie genereaza o stima de sine crescuta cu eficacitatea sinelui si suportului social (Schulenberg, O'Malley, Bachman, & Johnston, 2000). Pentru altii, totusi, acest proces subliniaza lipsa lor de adaptare la schimbare. Problema poate aparea daca tranzitia la figura de atasament a partenerului are loc prea devreme, prea brusc, fata de un partener nepotrivit, sau incomplet maturat.

Se spune ca acest rezultat central al adolescentei, alegerea unui partener de viata, nu prea este recunoscuta de adolescenti si este o incercare importanta si imediata, nu in ultimul rand, cea mai de valoare fundamentala pentru fericirea viitoare, dar si ca mecanism eficient sanogen, in situatii cu inalt caracter stresor (Arnett, 2000).

Cercetari izolate au incercat sa configureze evolutia stilului de atasament de la etapa copilariei la maturitate. Investigatiile orizontale au identificat prototipuri aproximativ egale la copii si parintii lor adulti. Aceste rezultate pot sugera ca exista o continuitate a stilului de atasament de-a lungul vietii, daca mediile sociale in care persoanele evolueaza raman relativ stabile (Roberts, 1996).

Cele mai frecvente cercetari se refera la implicatiile stilului de atasament in relatiile de prietenie, drgoste, de formare a cuplurilor si a satisfactiei maritale directii in care relatiile in grupul de familial capata valente formative, dar si o dinamica particulara cu privire la valori ca acceptare, toleranta, grija, siguranta, confort.

Relatiile interpersonale se stabilesc si in alte tipuri de grupuri iar dinamica grupurilor, coeziunea si dezvolarea acestora este an legatura si cu stilul de atasament al membrilor grupului si al raporturilor dintre afiliere si autonomie ca dimensiuni cerute de homeostazia grupului si de buna lui functionare pentru indeplinirea functiilor asumate din dinamica interna a grupului sau obiective externe care devin motive interne ale actiunii acestor grupuri cu grade diferite de adeziune.

Exista studii mai reduse numeric, dar extrem de valoroase cu privire la functiile stilului de atasament, ca pattern individual, in tipul de procesare a cognitiilor individuale cu caracter depresogen. Aceste studii indica functia protectiva astilului de atasament securizant in reducerea procesarii depresive a situatiilor sau experientelor cu grad ridicat de risc (Dumbrava& Hendres,1997, Anghel, 2003).

Este posibil ca la baza tipurilor de stiluri de atasament pe care adultul le manifesta in comportamentele sale interpersonale sa se identifice toata istoria personala a modurilor interactiunilor cu grupurile sociale care au intarit comportamentele sau le-au reprimat, asa ca stilul actual evaluat este expresia unei componente a sinelui, ca rezultanta interpersonala.