Politici de ameliorare a ocuparii

Politici de ameliorare a ocuparii

Infaptuirea proceselor de ocupare rationala a fortei de munca presupune stapanirea lor atat la nivelul microeconomiei, cat si la cel al economiei nationale, printr-un management al resurselor umane eficient sub aspect economic si social- cultural. Aceasta implica imbunatatirea deciziilor privind resursele umane la nivelurile respective. Totodata, este utila si o anumita supraveghere guvernamentala insa nu ca o ingerinta in deciziile vanzatorilor si cumparatorilor de forta de munca

Rolul statului in gestionarea pietei muncii deriva din functiile lui economice si consta in diverse actiuni directe si indirecte, prin care stimuleaza crearea de noi locuri de munca, in cadrul economiei moderne. Aceasta decurge din faptul ca in economie majoritatea activitatilor se afla in proprietatea privata, nivelul si structura acestora sunt determinate de antreprenori in mod liber, iar guvernul participa intr-o anumita masura la aceste activitati, intreprinderile publice fiind conduse in acelasi mod ca cele private, pe baza acelorasi principii ale pietei libere.

In acest fel, economiile dezvoltate dispun de o traditie antreprenoriala bine stabilita, de o diversitate de calificari, de o structura economica, institutionala si financiara coerenta si deo capacitate de adaptare dinamica, ce permit solutionarea problemelor ocuparii in acord cu exigentele eficientei economice, sociale, ecologice si demografice. Intr-un asemenea context, politicile de ocupare a fortei de munca au un rol important si ii preocupa atat pe teoreticieni, cat si pe practicieni.

Politicile de ocupare reprezinta un ansamblu de masuri elaborate de stat pentru a interveni pe piata muncii, in scopul stimularii crearii de noi locuri de munca, al ameliorarii adaptarii resurselor de munca la nevoile economiei, al asigurarii unei fluiditati si flexibilitati eficiente pe piata muncii, diminuandu-se astfel dezechilibrele, disfunctionalitatile de pe piata muncii. Politicile de ocupare sunt: politici pasive si politici active.

Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocuparii considerat dat si urmaresc gasirea de solutii pentru angajarea excedentului de resurse de munca. Aceste politici tin seama de faptul ca nivelul ocuparii este determinat de conditiile generale din economie, reglate de piata, si pun accentul pe protectia somerilor, indeosebi prin indemnizatia (ajutorul) de somaj si pe convingerea unor persoane active sa se retraga de pe piata muncii. Masurile ce compun aceste politici au caracter defensiv si vizeaza o noua segmentare a pietei muncii si o diminuare relativa, pe mai departe, a persoanelor ocupate. Totodata, astfel de masuri se coreleaza cu marirea generala a productivitatii, ale carei efecte permit acoperirea, de catre unitatile economice, a costurilor privind ajutorul de somaj. Dar trebuie avut in vedere ca ridicarea productivitatii risca sa anuleze efectul crearii de noi locuri de munca, ca urmare a reducerii duratei saptamanii de lucru, in cadrul unor unitati economice.

Dintre masurile de politica pasiva de ocupare relevam pe cele mai semnificative, cum sunt: reducerea duratei muncii; diminuarea varstei de pensionare; cresterea perioadei de scolarizare obligatorie; sporirea numarului locurilor de munca cu program zilnic redus si atipic; descurajarea activitatilor salariale feminine; restrictionarea sau interzicerea imigrarilor etc.

Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de masuri, metode, procedee si instrumente cu ajutorul carora se urmareste sporirea nivelului ocuparii.

Acest ansamblu cuprinde masuri menite sa favorizeze accentuarea mobilitatii populatiei active, precum si crearea de noi locuri de munca pe baza de investitii.

Asemenea masuri au caracter ofensiv si favorizeaza adaptarea locurilor de munca la populatia activa disponibila

Dintre masurile de politica activa de ocupare cele mai relevante sunt: ameliorarea continutului invatamantului de toate gradele; imbunatatirea orientarii scolare si profesionale a tinerilor, aceasta corelandu-se si cu cerintele reconversiei fortei de munca; stimularea mobilitatii persoanelor active spre noile locuri de munca; incurajarea cercetarii stiintifice pentru extinderea activitatilor economico- sociale; extinderea masurilor ecologice; amplificarea investitiilor ca act economic fundamental, cu cea mai mare capacitate de a crea locuri de munca etc.

Principalele politici de ocupare, intelese ca politici de gestiune a cererii globale de forta de munca, pentru a face fata disfunctionalitatilor interne ale pietei, dovedesc ca asemenea politici sunt: politica monetara; politica bugetara; politica fiscala; politica de venituri s.a.

In genere, politicile de ocupare trebuie sa fie coroborate cu politicile structurale adecvate, vizand relansarea economica. In accord cu schimbarile structurale economice se impun a fi infaptuite formarea profesionala si flexibilitatea fortei de munca, prin promovarea unor programe anticipativ- prospective pe termen mediu si lung.

Pentru prevenirea socurilor depe piata muncii si atenuarea dezechilibrului dintre cererea si oferta de forta de munca se impune adoptarea unor politici proactive de ocupare. Aceste politici urmaresc sustinerea aparitiei de intreprinderi mici si mijlocii, acordarea de sprijin monetar-financiar somerilor pentru a si crea propriile locuri de munca, stimularea flexibilizarii si reglarii pietei muncii in conditii economice noi, tehnologico stiintifice, ecologice, manageriale, educationale etc.

Modelele economice ce se pot folosi trebuie sa fie fundamentate pe o cunoastere detaliata a realitatilor economiei si sa aiba obiective macroeconomice, cum ar fi: o societate echilibrata libera, in care ocuparea deplina, cuplata cu preturi stabile si cu o relatie satisfacatoare intre importuri si exporturi, sa fie apta sa duca la o rata de crestere economica rezonabila, ca baza pentru asigurarea celei mai ample prosperitati posibile, intr-un anumit orizont de timp.

Totodata, se va urmari asigurarea unei distribuiri echitabile a veniturilor, in cadrul unei economii echilibrate prin politici fiscale, de salarii si de preturi. Astfel, rolul guvernului se poate manifesta prin masuri pentru cresterea ponderii resurselor alocate investitiilor, pentru ameliorarea calificarii prin educatie, formare si cercetare, pentru popularizarea tehnologiilor celor mai practice si pentru a oferi agentilor economici previziuni economice pe termen lung.

Un aspect important al politicilor de ocupare consta in felul in care acestea urmaresc rezolvarea dilemei salarii-ocupare. Pe de o parte, o politica monetara si fiscala, menita sa struneasca marirea preturilor, poate sa conduca la o rata a somajului inacceptabila. Pe de alta parte, o politica monetara si fiscala, menita sa satisfaca expansiunea economica, pentru a asigura un nivel redus al somajului, poate conduce la o crestere inacceptabila a nivelului preturilor.

Pentru a solutiona aceasta dilema s-a renuntat la realizarea unui schimb intre un somaj redus si un minim de inflatie, agreandu-se ideea unui schimb intre aceste doua fenomene si libertatea sindicatelor si managementului de a fixa salariile si libertatea firmelor de a fixa preturile. In acest context s a trecut treptat, in tarile dezvoltate, la o politica de venituri.

Politica veniturilor are ca scop imbunatatirea relatiei dintre somaj si inflatie, astfel ca, daca sporirea salariilor este redusa, guvernul poate sa infaptuiasca o politica fiscala si monetara de stimulare a expansiunii economice pentru a reduce somajul.

Politica monetara si fiscala este utilizata pentru reglementarea ciclurilor economice, politica fortei de munca este utilizata pentru a solutiona aspectele structurale ale somajului, iar asigurarile sociale au ca scop transferul de venituri la lucratorii aflati in imposibilitatea de a obtine venituri.

In timp, in aproape toate tarile dezvoltate au fost aplicate diferite forme ale politicii veniturilor, obtinandu-se unele succese, dar s-a ajuns si la concluzia potrivit careia politica de venituri trebuie sa fie mai mult un supliment decat un inlocuitor pentru alte reforme, menite sa restranga rata de crestere a preturilor.Existatemerea ca politica publica orientata spre diminuarea inflatiei, concomitant cu asigurarea unei ocupari mai mari, va duce la o mai accentuata concentrare a problemelor economice.

Unii specialisti sustin ca salariile minime trebuie sa fie marite, intrucat, sporind salariile minime, se va reduce nivelul saraciei. Atunci cand lucratorii sunt platiti foarte prost, practicarea unui salariu minim mai inalt poate ameliora standardul lor de viata la punctul unde ei pot sa-si mareasca productivitatea muncii si deci valoarea produsului marginal la nivelul salariului minim. Atat timp cat salariul minim oficial reface egalitatea dintre valoarea produsului marginal al muncii si salariu, nu se va produce nici o diminuare a ocuparii.

Un aspect important al politicii de ocupare il reprezinta promovarea ocuparii in sectorul de servicii si reducerea duratei muncii. In acest sens trebuie sa se stabileasca stiintific relatiile intre productivitatea muncii si ocupare in fiecare domeniu.

In ansamblu, se poate aprecia ca un element determinant pentru infaptuirea unei cresteri economice, insotite de marirea nivelului ocuparii, este rata investitiilor, indeosebi a investitiilor in capital fix. Aceasta depinde, la randul ei, de asigurarea unui climat adecvat prin legislatia referitoare la dreptul de proprietate, la functionarea pietei de capital, la infaptuirea reformelor etc.

De asemenea, evolutia ocuparii reflecta specificitatea recrutarii, formarii si integrarii fortei de munca, in contextul in care sindicatele s-au organizat pe intreprinderi, fara deosebire de calificari si in functie de specificul industriilor.

Intelegerea profunda a importantei politicilor de ameliorare a ocuparii este impusa si de mutatiile ce se petrec in piata muncii sub incidenta integrarii internationale si globalizarii. Salariatii sunt primii care iau contact cu acele mutatii, care se concretizeaza in doua aspecte majore:unul tinteste volumul si diversitatea exigentelor specifice muncii referitoare la ritmicitate, termene calitate, complexitate etc.; al doilea priveste aspiratiile unor salariati de a li se acorda o mai mare autonomie, in timp ce altii vor mai putina. Combinarile posibile intre aceste doua aspecte complexe permit intelegerea corecta a complicarii raporturilor in cadrul muncii.

Mai mult, se impune luarea in calcul, in cazul diferitelor decizii de politici de ocupare, a gruparii salariatilor in mai multe categorii dupa specificul relatiilor de munca actuale pe plan mondial, astfel:

- o categorie cuprinde salariatii satisfacuti de activitatea pe care o realizeaza;

- a doua categorie include salariatii sub stres pentru ca firma asteapta mai mult de la ei, dar nu le acorda autonomia necesara si nici resurse suficiente;

- a treia categorie cuprinde salariatii care nu permit firmei sa astepte mai mult de la ei, dar carora li se poate cere rutina, oferindu-le resursele corespunzatoare si, prin urmare, locuri de munca;

- a patra categorie cuprinde salariatii care reclama conditiile de munca precare, investitiile insuficiente si, in consecinta, nu se cere mare lucru de la ei.

Asemenea aspecte se coreleaza cu trebuintele tot mai accentuate de delocalizari, relocalizari si multinationalizari, care complica mult regulile jocului pe piata muncii.