COMPOZITIE SI CULOARE

COMPOZITIE SI CULOARE

Despre arhitectura se poate afirma ca reprezinta descrierea in forme spatiale a habitatului uman. Astazi cand despre nici o forma a artei nu se mai poate spune ca este in intregime rupta de stiinta, arhitectura insumeaza rodul unor determinante de ordin material, tehnic, functional si in egala masura, estetic.

În arhitectura forma se exprima prin elementele constructive ale cladirilor, module, volume, ziduri, stalpi, coloane, arcade, balcoane, terase, logii, capiteluri, frize etc., precum si prin suprafete cromatice, texturi decorative care pot reliefa sau disimula volumele construite.

Evolutia spatiului de locuit este studiata de istoria arhitecturii, care consemneaza evolutia conceptiei constructive si estetice pe culturi, civilizatii si zone geografice in perioade diferite ale dezvoltarii sociale. Probabil si din acest motiv exista foarte mari arhitecti deveniti astfel prin analiza, datarea, explicitarea si sau defaimarea operelor celor care le-au gandit si construit, dupa cum contabilii, finantistii sau bancherii sunt mai bine remunerati decat producatorii de valori. Gandirea si efortul fizic cheltuit de omenire in acest scop, al evolutiei conceptiei constructive, s-a materializat intr-o mare diversitate de configuratii constructive, care marcheaza cautarile fiintei umane de a se adapta cat mai fidel, conditiilor naturale si socio-economice. Din acest dialog continuu cu mediul ambiant, latura functionala a avut prioritate ca preocupare teoretica si scop practic.

Pierre Curthion, in "Curente si tendinte in arta sec. XX", Ed. Meridiane 1973, clasifica observatiile sale cu privire la spatiul locuibil dupa doua criterii: unul fizic si altul psihologic. Primul se refera la conditiile pe care le ofera cladirea din punct de vedere al dimensiunilor, al deschiderilor spre lumina, al functionalitatii si confortului. Toti acesti parametri se pot prezenta intr-o mare diversitate de variante, care vor constitui tot atatia factori de influentare a " spatiului psihologic ". Nu este totuna sa ai o locuinta incapatoare sau una foarte redusa ca dimensiuni, la fel cum o cladire cu forme variabile pe orizontala sau verticala ofera mai multe variante si posibilitati de amenajare decat una fixa si nedecomandata. Nu ne este indiferenta cantitatea de lumina primita, ca si orientarea ferestrelor catre unul din cele patru puncte cardinale. Într-un fel ne simtim intr-o incapere luminoasa si primitoare si altfel intr-una intunecoasa si lipsita de confort, ca sa nu mai vorbim ca geometria camerelor influenteaza, intr-o mare masura, mentinerea unei anumite dispozitii psihice.

Se stie, de pilda, ca figura geometrica consacrata, in toate genurile de constructii, este paralelipipedul. Printre primii vizionari care au rupt firul acestei traditii a fost si marele arhitect francez Le Corbusier pentru care formele interioare, de o mare diversitate, au constituit nu numai obiectul studiilor ci si al proiectelor sale materializate. El a folosit pereti curbi si mobili pentru a crea o mai mare disponibilitate, cursivitate si expresivitate, in functie de anumite variante si situatii posibile si necesare, atat din punct de vedere al functionalitatii cat si al confortului interior.

Efortul pentru gasirea unor formule cat mai adecvate nevoilor de ordin spiritual este pe deplin justificat in cazul arhitecturii, deoarece psihologia habitatului reprezinta un capitol foarte insemnat in existenta umana. Locuinta este spatiul in care omul isi petrece cea mai mare parte a timpului sau liber, de odihna si de refacere a potentialului sau energetic, fizic si psihologic. Casa nu este numai un adapost ci si un refugiu moral, este locul unde omul se simte cel mai bine in libertate si intimitate, este spatiul familial si familiar al celulei sociale, locul regasirii propriei personalitati, locul de meditatie si de primire, spatiul rezervat autonomiei si independentei individuale. Armonia psiho-sociala de protectie si intimitate nu trebuie sa conduca la senzatii de claustrare. De asemenea, armonia si echilibrul volumelor in spatiul urban sau al locuintei trebuie sa-i transmita acele sentimente estetice corespunzatoare, care sa-i satisfaca acele valente care ti de bunul simt, de conturarea unui comportament adecvat din punct de vedere spiritual.

Formele arhitecturale insa nu comunica numai prin continutul lor interior ci si prin aspectul exterior. Paul Valery, scria ca din edificiile cu care este populat un oras, unele sunt mute, altele vorbesc si, in sfarsit, altele - dar acestea sunt mai rare - canta.

P. A. Michelis, in " la forme en arhitecture: imitation et abstraction " consemna ca din punct de vedere morfologic, limbajul arhitecturii nu formeaza cuvinte cu ajutorul literelor, dar le reprezinta prin simboluri, ca in manuscrisele egiptene vechi. Fiecare simbol reprezinta un cuvant, fiecare cuvant reprezinta un simbol.

Încarcatura formelor arhitecturale, insa, nu se reduce numai la informatiile semantice si estetice. Ele, formele arhitecturale, comunica sau stimuleaza si anumite stari psihologice de natura afectiva. Interioarele cladirilor cu bolti si cupole, construite in stil romanic sau gotic, creeaza si sustin o anumita ambianta de ordin spiritual. Efectele psihologice sunt de natura emotionala si sunt stimulate de organizarea calma a spatiului interior si exterior - la stilul romanic - sau de inaltarea patetica, tensionala si ametitoare a liniilor organizate in stil gotic. În timp ce curbele specifice rococo-ului, in forma de C produc, prin combinarea lor efecte numeroase asupra spiritului, predispunandu-l la visare, la o anumita stare de elan si de euforie, incarcatura baroca, opusa stabilitatii clasice, provoaca un sentiment de agitatie si de neliniste.

Arhitectura moderna, strabatuta de agitatia unor transformari si cautari teoretice, de performantele tehnologiei materialelor de constructie si de finisaj, a fost nevoita sa raspunda, totodata, si imperativelor dictate de cea mai mare explozie demografica si urbanistica din istoria omenirii. Formele s-au simplificat, pentru a se raspunde atat procedeelor tehnice de constructie rapida, cat si unei mai fluente functionalitati in exploatare. De aici uniformitatea si monotonia, nediferentierea prin personalitate a constructiilor cu acelasi caracter sau chiar cu caracter diferit. Cartiere si orase intregi seamana intre ele, asa cum edificiile publice si locuintele sunt greu de deosebit intre ele. Estetica industriala, designul si arhitectura tinde sa apere, prin atitudine creatoare, pozitia pastrarii personalitatii obiectelor, a cladirilor precum si a cartierelor si oraselor.

Dan Mihailescu, autorul unui erudit studiu, in 1980, denumit " limbajul formelor si al culorilor " face observatia, privitor la abordarea proiectelor de arhitectura si de urbanism, ca arhitectii concep viitoarele constructii "proiectandu-le de sus sau din fata si nu dintr-un unghi de elevatie, adica din locul in care se desfasoara intreaga noastra perspectiva". De aceia, spune domnia sa, in spatiu o cladire poate sa arate cu totul altfel decat pe planseta, chiar pentru cel care a conceput-o. O statuie privita de sus in jos, din fata sau de jos in sus va arata astfel din fiecare ipostaza optica. De aceia, de regula, sculptorul tine seama de locul de unde este vazuta lucrarea, pentru ca schimbarea unghiului optic inseamna si schimbarea actului informativ. În cazul arhitecturii si al urbanismului lucrurile sunt asemanatoare, altfel sunt gandite, de sus in jos, formele in spatiu si chiar pe macheta, altfel le vede pietonul ratacind printre aceste forme, volume texturi si culori.

CULOAREAÎN ARHITECTURA

Ca si in plastica sau design, culoarea isi asuma un rol deosebit de important, atat in promovarea produsului din punct de vedere estetic, cat si in ameliorarea sau sublinierea unor forme si texturi componente ale cadrului ambiental.

Primele consideratii asupra culorii incepand cu Aristotel in Parva Naturalia si explodand in epoca Renasterii, odata cu dezvoltarea fara precedent a picturii, sculpturii si arhitecturii. Tratatul despre pictura al lui Leonardo da Vinci si numeroasele reflectii ale lui Durer referitor la culori marcheaza preocupari teoretice in domeniu.

Newton, Broglie, Fresnel, au cautat explicatii stiintifice asupra cauzelor fizice si efectele psihofiziologice ale culorii.

Goethe s-a remarcat prin studierea efectelor emotionale "senzorial morale" ale culorilor, ale contrastului fiziologic precum si prin teoria sa asupra armoniei cromatice din cunoscuta sa lucrare Farbenlehre - Teoria culorilor.

Pictorul Filipp Otto Runge a elaborat o teorie a sa in legatura cu cercul cromatic, completata de J.Itten cu o teorie a armoniei ce se bazeaza pe legile contrastului fiziologic simultan si succesiv.

Delacroix, Van Gogh, Chevreul, Seurat, Delaunay, se consacra, in ordine, acestor probleme, le abordeaza sub aspectul asezarii si constituirii culorilor intru-n sistem rational, a alcatuirii perechilor complementare, a efectelor determinante de legile opticii fiziologice, a experientelor artistice proprii, a nivelelor armonice.

Sub aspectul sau obiectiv culoarea este o functie a luminii, prezentandu-se din punct de vedere fizic ca energie radianta a undelor electromagnetice, cuprinsa intre anumite limite masurabile.

Spectrul electromagnetic este foarte larg si include razele X, ultravioletele, infrarosiile, undele radar, undele herziene s.a.; culorile pe care le vedem noi, reprezinta dupa cum se stie, foarte putin din dimensiunile acestui spectru, cuprinzand numai lungimile de unda cuprinse intre violet si infrarosu. Daca aceste culori sunt undele reflectate ale unor substante fizico-chimice, efectele cromatice se pot obtine pe doua cai: prin suprapunerea unor filtre sau lumini colorate, ceea ce reprezinta amestecul sumativ si prin combinarea pigmentilor, sau amestecul substractiv.

Proprietatile fizice ale culorilor se definesc prin tonalitate cromatica, saturatie si luminozitate, iar culorile acromatice se deosebesc printr-o singura insusire - stralucirea.

Conform tonalitatii culorile sunt clasificate in primare: rosu, galben si albastru si secundare sau derivate: violet, oranj, verde. Din amestecul substractiv corespunzator al complementarelor rosu - verde, albastru - oranj, violet - galben, se obtine anularea lor reciproca si realizarea unei nuante neutre, acromatice, alb - cenusiu. Din combinarea a doua culori vecine se obtin culorile tertiare, culori care nu-si pierd din intensitatea cromatica si din luminozitatea celor initiale, imprumutand caracteristicile amandurora. Rosu cu oranj, oranj cu galben, galben cu verde, verde cu albastru, albastru cu violet, violet cu rosu.

Amestecul a trei sau mai multe culori urmeaza aceleasi legi de vecinatate si complementaritate, la care se mai adauga si efectele determinate de proportiile calitative si cantitative ale pigmentilor intrati in combinatia cromatica. De exemplu amestecul a trei culori primare egale ca proportii dau un gri perfect, la fel este si amestecul substractiv a trei culori secundare egale cantitativ, iar din doua culori principale si una secundara va rezulta un gri colorat.

Expuse unui numar mare de lucsi, tonurile apar mai deschise, in vreme ce la o luminozitate mai scazuta, culorile au reflexe mai inchise tinzand spre culoarea vecina, dar in sensuri diferite:

A - cand intensitatea luminii creste - galbenul tinde spre galben verzui, oranj tinde spre galben, rosul tinde spre oranj, verdele tinde spre galben verzui, albastru tinde spre verde, violetul tinde spre albastru.

B - cand intensitatea luminii scade - galbenul tinde spre oranj, oranjul tinde spre rosu, rosul tinde spre garanta, verdele tinde spre albastru, albastrul tinde spre violet, violetul tinde spre carmin.

Culorile au un comportament al lor, manifestandu-se diferit in functie de caracterul concret al situatiei sintactice si de ambianta. Ele isi modifica aspectul nu numai in cazul amestecului si in prezenta luminii mai mult sau mai putin intense, ci si prin alaturarea culorilor - juxtapunerea. Din juxtapunere decurge o serie de legi cu importanta deosebita pentru concluziile sintactice ce se impun in structura limbajului cromatic. Matisse afirma ca "cine are o conceptie justa, isi da seama ca la pictatul unui tablou, nu se procedeaza mai putin logic decat la construirea unei case". Este foarte important de stiut ca prin alaturarea a doua culori vecine pe cercul cromatic, rosu - oranj, oranj - galben, galben - verde....acestea tind sa se indeparteze nuantandu-se spre colaterala si din aceasta cauza contrastul este domolit de asemanari calde sau reci. Atat juxtapunerea culorilor primare cat si a celor secundare, separate in primul caz de o secundara, in al doilea caz de o primara, (rosu - oranj - galben, galben - verde - albastru) si respectiv (oranj - galben - verde, verde - albastru - violet) se resping prin indepartare cromatica. Se atrag, in schimb, desi se exalta partial, culorile opuse din punct de vedre caloric: rosu - albastru, oranj - violet, albastru - oranj.

Foarte numerosi cercetatori au legat, cu justificat temei, culorile de starile afective ale subiectului uman dar si al altor categorii de subiecti, de pilda ale plantelor. S-au atribuit culorilor capacitati de stimuli sau inhibitii in directii afective de la dorinta, erotism, sinceritate, prietenie la persistenta, indrazneala, abstinenta, speranta, forta, optimism si la nefiinta, angoasa.

Relatia dintre om si mediul ambiental este o conexiune determinata de legi ale fizicii, biologiei, psihologiei etc.

Din cadrul inseparabilei ambiante nu poate lipsi culoarea. Tot ce este viu, asa cum a intuit Goethe, tinde si aspira spre ea. Culoarea s-a dovedit a fi tot atat de necesara ca si stimulii sonori, olfactivi, tactili si gustativi.

Spectrul cromatic regleaza intr-un mod specific conduita umana. Altfel se simte subiectul uman intr-o ambianta cromatica adecvata si altfel intr-un cadru mohorat, tensionant. Acest fapt poate si este folosit si in scopuri ergonomice dar si terapeutice, iar in cazul unor vietati stimuleaza cresterea sau rutul perpetuarii, iar cercetari mai recente au demonstrat ca si plantele beneficiaza de o crestere mai rapida si mai bogata in vitamine sub influenta unor lumini colorate.

Natura a creat, in lupta ei permanenta cu inertia statica, anotimpurile, gasind solutii splendide pentru evitarea uniformitatii, dand fiecaruia o culoare dominanta, atat prin modificarea intensitatii luminii, cat si prin metamorfoza vegetatiei, prin varietatea peisajului geografic, chiar si in tara zapezilor permanente cristalele de gheata arunca reflexe multicolore, iar cerul ofera prin aurorele boreale si australe cel mai grandios spectacol de lumina si culoare.

La toata aceasta prezenta naturala a spectacolului cromatic, omul a adaugat fantezia sa creatoare, utilizand culoarea la imbogatirea spirituala a spatiului sau ambiental prin arta.

Pentru Lucian Blaga "cele sapte minuni ale lumii sunt cele sapte culori".

În arhitectura culoarea joaca un rol primordial si trebuie integrata in structura functionala a cladirilor printr-o colaborare directa intre arhitecti si plasticieni si am adauga noi, medici si psihologi.

Walter Gropius in manifestul Bauhausului din 1919 opta ca orasele viitorului sa reuneasca toate artele plastice, intr-un ansamblu unic, ce se cerea caracterizat cromatic printr-un aspect placut din perspectiva urbanistica.

Culoarea in arhitectura moderna, este chemata sa satisfaca functional si estetic mediul urbanistic, iar din punctul de vedere subiectiv, ambianta psihologica.

Daca pentru aspectul arhitectural exterior culoarea este importanta, pentru interior este esentiala, deoarece pe acest fond cromatic se desfasoara cea mai mare parte a activitatii si existentei umane. Din aceasta perspectiva culoarea ambientala la locul de munca si in locuinta fiecaruia are o insemnatate majora, daca tinem seama ca aceasta reprezinta unul din factorii ce dispune sau indispune, odihneste sau oboseste, pe scurt, influenteaza activ sau pasiv comportamentul uman.

Ergonomia, ca stiinta multidisciplinara si interdisciplinara, folosind cu preponderenta datele psihologiei experimentale, a stabilit ca pentru organizarea mai eficienta si cu efort mai putin a muncii, este necesar sa se studieze totalitatea factorilor care concura la formarea cadrului ambiental. În acest sens se impune cunoasterea actiunii zgomotelor, a sunetelor, a culorilor si a ambiantei climatice, precum si actiunea acestora asupra organismului uman.

Alegerea culorilor este o chestiune de gust si de educatie estetica, dar si de psihologie. Se recomanda scheme monocromatice luminoase, pastelate sau chiar acromatice, evitandu-se extremele: culorile inchise si reci, deschise si calde care sunt sau tind spre nuante astrale. Se pot utiliza si formule bicromatice sau, cel mult, tricromatice, utilizandu-se culori armonice, consonante sau complementare, ce dau o ambianta placuta, relaxanta.

CULOAREA ÎN GRAFICA DE PREZENTARE

Voi adauga cateva recomandari privitor la tehnica aplicarii culorilor in grafica de prezentare. Materialele ce se pot intrebuinta sunt: creioanele colorate, pastelurile, acuarelele, guasele, culorile tempera, tusurile colorate, cernelurile.

- creioanele colorate se aplica, in mod obisnuit, pe hartie alba, rugoasa; ele pot fi folosite singure sau in combinatie cu creionul grafit sau cu tusul negru. Succesul prezentarii cu creioane colorate consta, in primul rand, in modul de aplicare a culorii: se aplica in mai multe straturi, de obicei in hasuri fine, in asa fel incat sa se poata reveni de mai multe ori asupra aceleiasi suprafete, se aplica primele culorile deschise facand posibila suprapunerea cu cele din ce in ce mai inchise. Nu se folosesc niciodata mai mult de trei culori, nuantele intermediare obtinandu-se prin suprapunerea acestora. De exemplu culoarea maro, pe care toata lumea o foloseste la redarea lemnului, poate fi obtinuta prin suprapuneri gradate de galben, rosu si albastru ca nuantator sau negru grafit.

- pastelurile se aplica pe hartie speciala, de culori diferite, pentru fixarea lor initiala se foloseste o estompa (un fel de creion ascutit, format din hartie sugativa), dupa terminarea desenului, uneori si pe parcurs, acesta se fixeaza cu un lac fixativ. Graficienii, din comoditate, folosesc fixativ de par - mai scump.

- pentru aplicarea culorilor de apa, acuarele, guase, tempera, tusuri, hartia este bine sa fie lipita pe planseta (se lipesc numai marginile de 1 - 2 cm. de jur imprejur) sau caserata pe sasiu de carton. Acuarela se aplica pe hartie, cu o pensula moale, care formeaza varf. Se folosesc tehnici ca laviu, acuarela pe ud sau pe uscat. Sa le explic: Laviul presupune potentarea cromatica a unui desen executat in creion negru sau tus prin aplicarea, pe anumite suprafete a unor tente, mai mult sau mai putin, plate. Poate fi aplicat un laviu monocrom sau policrom dar expresivitatea desenului este asigurata din calitatea schitei in alb - negru, laviul avand un rol secundar.

Într-un desen executat in penita si laviu, penita traseaza elementele lineare, cu sensibilitatea caracteristica fiecarui artist, laviul trebuie sa faca diferentierile de planuri conferind schitei un plus de finete, bineinteles ca doar atunci cand mariajul celor doua tehnici este fericit. Rembrandt este autorul unor magnifice desene, in penita si laviu, expresivitatea personajelor sale castigand mult prin spatialitatea rezultata din aplicarea laviului. Pentru schitarea peisajelor, marele peisagist englez John Constable a utilizat aceasta tehnica utilizabila prin excelenta la schitele rapide pe teren.

Si aceasta tehnica poate fi particularizata prin folosirea hartiei umede, care confera o vibratie aparte atat schitelor in tus cat si nuantarilor in acuarela.

Acuarela, ca lucrare cu valente picturale, are insa forta ei de expresie fara a avea nevoie de suportul grafic. Ceea ce captiveaza la pictura in acuarela este spontaneitatea tehnicii, transparenta si luminozitatea culorilor, surpriza pe care o poate rezerva orice tusa exploatata pozitiv de catre acuarelistii experimentati. Dar, inainte de a se ajunge la maiestrie, exista cateva tehnici de baza care trebuie cunoscute si prin exercitii repetate, stapanite.

Ud pe ud. Se umezeste, mai intai, hartia cu ajutorul unui burete sau a unei carpe. Cu ajutorul unei pensule groase se poate umezi doar zona unde culorile urmeaza sa se intrepatrunda. Am amintit, la inceputul prezentului capitol, ca hartia trebuie sa fie bine intinsa, altfel, daca foaia este prea umeda, pot aparea baltiri in care culorile ar putea sa se amestece, sau sa se usuce, in pete nedorite.

Pe hartia umeda se aplica numai culoare imbibata cu apa, care se va imprastia difuz. Daca se revine si cu alte culori, acestea se vor imprastia, de asemenea, rezultand noi tonalitati. Efecte placute ochiului pot fi reusite suprapunand sau alaturand culori invecinate pe cercul cromatic.

Ud pe uscat. În aceste cazuri se desprind doua posibilitati: 1) nu se umezeste hartia, se picteaza cu culoarea uda direct pe hartia uscata, raman contururi clare in acele locuri in care vopseaua se usuca, 2) vopseaua aplicata in prealabil, se lasa sa se usuce si se revine deasupra; evident aceste culori, proaspat aplicate, pot fi lasate sa se intrepatrunda, dar trebuie cu atentie, sa nu se dizolve culoarea de dedesubt.

Aceasta tehnica este folosita adesea ca stadiu final al unei imagini, pentru a accentua primplanuri sau pentru a prelucra detalii.

Glazur. Înseamna aplicarea unor straturi atat de subtiri incat fundalul sau culoarea de dedesubt sa transpara prin ea. În cazul acuarelei, aceasta se realizeaza fara prea mare efort culoarea fiind transparenta prin natura ei. Totusi o aplicare consecventa a acestei tehnici asociata cu o dozare sensibila a transparentei cromatice, poate conduce la lucrari de un rafinament aparte.

Stropire. Este un procedeu mai rar utilizat si se aplica atunci cand stropi de culoare mai concentrata se aplica, de obicei pe o culoare deja umeda, in scopul accentuarii caracterului dinamic al expresiei zonelor stropite in contrast cu suprafetele linistite. Deja acest procedeu scade valoarea picturala a lucrarii, impingand-o spre decorativ, spre tehnici mixte.

Albul hartiei, lasat cu abilitate exact in locurile unde contrastul de culoare trebuie accentuat sau in zonele cu suprafete albe din plin luminate, pune accentele dorite in oricare dintre tehnicile de acuarela aplicate. Fiind destul de dificil de revenit cu alb, acele accente cautate, trebuie lasate chiar de la primele tuse. Acest lucru, controlat, nu reuseste decat celor experimentati, altfel petele de alb nu fac decat sa aplatizeze imaginea anuland profunzimile.

Exista metode de evitare a acestui procedeu prin aplicarea pe suprafetele care ar trebui sa ramana albe a unei paste cerate sau a unor solutii cauciucate, care dupa uscare se vor razui. Poate fi aplicat un strat sau mici tuse de pastel peste acuarela uscata, ameliorand astfel unele inabilitati sau se mai poate spala cu o pensula curata si multa apa cate un element care nu a izbutit chiar cum doream. Am intalnit chiar si colaje din propria paleta sau din materiale acoperitoare.

Asa cum am mai spus, gusa si placatul nu sunt la fel de pretentioase ca tehnici. Dificultatea folosirii lor este de alta natura. În primul rand, mai ales la tempera sau placat, culoarea nu poate fi degradata decat prin trepte de suprafete, in al doilea rand, prin uscare, acestea isi schimba tonalitatile, din acest motiv este bine ca fiecare pata de culoare sa fie probata prin uscare.

Pentru tempera se folosesc pensule cu par moale si retezat la varf pentru a se asigura aplicarea uniforma a pastei. Si din acest motiv, dar mai ales pentru rigoarea desenului se cere ca, mai intai, fiecare suprafata de colorat sa fie conturata, cu tragatorul, cu pasta din tenta respectiva.

Nu voi incerca sa descriu in amanunt toate tehnicile desenului, in special pentru ca desenul se face nu se povesteste, dar nu pot sa trec la alt subiect fara a cita descrierea lucrarilor proprii facuta de arhitectul Michael Auth in volumul Picturi in acuarela Ed Aquila 1993: "ca arhitect ma fascineaza, evident, cladirile. Italia, cu siguranta si datorita sederii mele acolo, m-a fermecat in mod deosebit. Simpla pictare de lucruri nu este foarte multumitoare pentru mine. Consider mult mai important sa cuprind atmosfera unei piete sau a unei strazi. Fara indoiala libera rearanjare presupune o anume cunoastere - nu este posibil sa simti ceva care nu se cunoaste. Venetia a fost deja cu adevarat pictata din toate partile - de aceea m-am decis pentru o vedere de sus, initial se schiteaza numai structurile importante, apoi definesc fragmentul de imagine si perspectiva. Încerc aici sa o scot la capat cu cat mai putine linii posibil, pentru ca ulterior sa nu fiu prea restrans prin liniile de creion. Încep acum cu primele culori. Cu tonalitati de gri stabilesc locurile intunecoase cele mai marcante, ca de exemplu, sirurile de ferestre sau arcadele portilor. Aceasta este foarte important pentru efectul spatial al imaginii si ma obliga sa ma concentrez la ceea ce este important si sa nu ma las pierdut in detalii inutile. Evident griul nu este intotdeauna numai gri; in functie de lumina este amestecat cu galben sau cu albastru..acum sunt extinse culorile. Stabilesc toate suprafetele colorate determinante, aici fiind turnul si ceea ce il inconjoara. Deoarece am fondul deja desenat, nu trebuie sa ma ocup acum de multe detalii si ma pot concentra pe deplin asupra suprafetelor colorate. Pentru a se obtine culori care transpar, fiecare culoare de fond trebuie sa fie pe deplin uscata, inainte de a picta pe ea.. În centrul imaginii pictez cu culoare putin diluata, in exterior cu multa apa, pentru ca acolo sa se mentina transparenta. Important este albul, care este lasat. Chiar daca aceste suprafete albe nu exista in realitate, ele nu formeaza gauri in imagine; ochiul completeaza imaginea mai bine chiar decat daca ar fi redata explicit"

În continuare, redau cateva probe de concurs din anii 2000-2002 si exemple de rezolvare, realizate in cadrul concursurilor de admitere sau in cadrul cursului de pregatire.

Mentionam ca temele care au facut subiectul concursurilor de admitere din anii 1990-2002 pot fi accesate pe situl universitatii la adresa: www.iaim.ro, admitere, retrospectiva foto.