CONTRASTELE CROMATICE

Autorii care s-au ocupat de relatiile dintre culori (Goethe, Chevreul - "Contrastul simultan", 1860, Hölzel, care a fost premergatorul Scolii de la Bauhaus Klee, Kandinsky, Itten), au observat ca simturile noastre primesc senzatii si informatii numai prin comparatie.

Astfel, ochiul priveste si analizeaza culorile in ansamblu, deoarece culorile interactioneaza intre ele.

Efectele coloristice pot fi marite/amplificate ori slabite/diminuate prin relatiile existente intre culori.

Exista doua tipuri de relatii cromatice:

de contrast (de opozitie) intre valori, intre cald si rece, intre cantitati, intre calitati si, evident, intre complementare;

de asimilare (apropiere cromatica/analogie/inrudire), ca la dominanta cromatica vezi subiect 3.

Putem vorbi despre contrast doar atunci cand intre tonuri se manifesta deosebiri clare.

Cand diferentele cresc la maximum vorbim despre polaritati = contraste polarizate, supranumite si contraste arhitectonice.

Cand diferentele/distantele cromatice sunt reduse ca intensitate avem de-a face cu contraste de nuanta, carora li s-a mai spus si contraste muzicale.

Daca analizam ipostazele principale ale interactiunii dintre culori vom vedea ca cele 7 contraste de culoare (fiecare cu specificul lui, cu caracteristici proprii, cu efecte optice ireductibile, cu expresivitatea lui unica, cu sugestiile lui, de asemenea unice) se pot subimparti in urmatoarele grupe:

A.    Contrste omniprezente: cel simultan si cel de cantitate

B.    Contraste fundamentale: clar-obscur, al culorilor in sine, al complementarelor

C.    Contrste specifice picturii (sau altei arte a culorilor, in sensul ca nu se regasesc ca atare in mediul inconjurator): cald-rece si de calitate

Observatie:

O imagine artistica coerenta nu poate contine toate contrastele intr-o singura lucrare. Desi acestea se intrepatrund si coabiteaza, optiunea pentru unul sau cel mult doua dintre ele trebuie sa fie limpede, net detectabila.

Un contrast cromatic presupune un conflict, o lupta, o opozitie intre doua sau mai multe ipostaze cromatice. In afara de contrastul simultan, toate celelalte isi definesc zonele de conflict prin insusi numele lor. De aceea, definitia unui contrast va incepe cu: contrastul de este contrastul intre/dintre culorile x si y.

Dictionar de termeni:

Nuanta se refera la totalitatea culorilor si a combinatiilor dintre ele, pe cand tonul se refera la combinatiile dintre culori + alb si/sau negru.

2. a. CONTRASTUL CULORII IN SINE

Definire. Este cel mai simplu de realizat dintre contraste pentru ca foloseste culori pure sau cel mult rupte natural ("pamanturi" = ocru galben, ocru "auriu", siena arsa, siena naturala, umbra arsa, umbra naturala, rosu englez, rosu venetian, brun Van Dyck etc).

Vom recunoaste acest contrast doar in cazul in care putem distinge juxtapunerea/alaturarea a minimum 3 culori, la care sa se adauge, obligatoriu, albul si negrul cu rol de "pauze" cromatice, ceea ce determina ca acest contrast sa-si merite numele: in absenta acestor pauze cromatice culorile s-ar anula reciproc, iar puterea lor de expresie, de iradiere si stralucire, n-ar mai putea fi pusa in valoare, in asa fel incat sa avem de-a face cu forta bruta a culorilor "in sine".

Decurge ca evident faptul ca aceasta "forta" a culorilor in sine va fi cu atat mai mare cu cat se vor folosi cu precadere culori primare si secundare.

Efectul vizual este unul de claritate, transant, de maxima expresie cromatica, nicidecum de subtilitate, de muzicalitate, de lirism. Comparatia cu genul literar ne-ar putea duce, mai degraba, cu gandul la forta epicului.

Unde se regaseste. Acest contrast este caracteristic picturii infantile (unde este practicat instinctiv si neprogramatic), artei populare (de ex. pictura pe sticla, tesaturile - care folosesc si tonuri rupte natural, obtinute din coloranti vegetali), miniaturilor medievale, tehnicii vitraliului, picturii naive dar si, pe alocuri, tehnicii flamande initiate de fratii Van Eyck - antecesorii Renasterii. Mai recent, este intalnit in pictura fovistilor (din fr. fauve = salbatic) - Matisse, Derrain, Duffy, Vlaminck s.a. Acestora li se adauga reprezentanti ai altor curente artistice moderne: Mondrian, Legèr, Miró, Kandinsky, cateodata Klee sau Picasso. In pictura romaneasca il intalnim cel mai pregnant la Tuculescu.

Specificul contrastului: optimism, tonicitate, veselie, uneori chiar asprimea data de un anume fel de agresare a retinei datorata policromiei (atunci cand culorile sunt prea multe, prea pure, iar pauzele cromatice sunt reduse la minimum).

Exemplificarea lui Itten in "Arta culorii": "Incoronarea Fecioarei" - Enguerand Charonton sec XV, "Compozitie" - Piet Mondrian, 1928

Varianta de reprezentare in plansa cromatologica:

culori primare (la alegere din cele 3)

I,II,III culori secundare (la alegere din cele 3)

culori tertiare (la alegere din cele 6)

. . culori rupte natural

alb

X negru

Dictionar de termeni:

Diferenta colorant - pigment. Colorantul este o pulbere extrem de fina, folosita la colorarea fibrelor textile; nu are corp molecular propriu si este solubil in liant/aglutinant. Colorantii pot fi de natura vegetala (ex: sofranul), animala (ex: sepia) sau produsi chimic (ex: anilina). Anumite culori pentru pictura folosesc colorantii ca o completare a pigmentilor: lac de garanta, carmin, galben indian, acestea fiind atractive cromatic dar cu slaba putere de acoperire. Colorantul dintr-o culoare de ulei se depisteaza astfel: o picatura pe hartie lasa un halou uleios; daca acesta vireaza cromatic, inseamna ca fabricantul a introdus anilina in exces, ceea ce inseamna ca este o culoare falsificata.

2.b. Contrastul de clar-obscur

Definire: Are la baza valoratia, distantele mari intre inchis si deschis.

Este prezent in orice imagine perceputa de om.

Clasificare: Exista doua tipuri: acromatic (A) si cromatic (B)

A.    Se regaseste in arta grafica (desene in creion, carbune, tus, tehnicile gravurii), in pictura grizaiului din tehnica flamanda sau la unii unii artisti ai secolului XX: Soulages, Hartung, Picasso in "Guernica". Despre un renascentist mai putin cunoscut - Sebastian del Piombo - s-a afirmat ca are intr-un tablou intre 5 si 6 feluri de negru.

Caracteristici ale non-culorilor: negrul juxatapus unei culori o lumineaza si ii sporeste stralucirea; cu albul se intampla invers. Negrul amestecat in culoare ii scade saturatia si luminozitatea, dar nu o raceste; albul o raceste, dar ii sporeste luminozitatea. Griurile (nu cele colorate, ci cele acromatice, intre care griul neutru se situeaza la jumatatea degradeului dintre alb si negru) puse langa o culoare puternica par a vira spre complementara ei, afectandu-i acesteia puritatea; efectul e cu atat mai pregnant cu cit cele doua (griul si culoarea) sunt mai apropiate valoric.

Un contrast clar-obscur ramane in zona acromatica daca se foloseste de o

singura culoare = monocromie (fotografii in sepia, baitul, carbunele colorat - sangvina, camaieul flamanzilor vezi Dictionar de termeni)

B.    Caracteristici

Plecand de la studii ale lui Goethe, Itten propune o scala a culorilor

judecate atat dupa luminozitate, cat si dupa saturatie, situate ca pe niste trepte:

Alb 10

Galben 9

Oranj  8

Rosu 6

Verde 6

Albastru 4

Violet 3

Negru 1

Clar-obscurul colorat este caracteristic picturilor realiste. Studierea lui

este fundamentala in perceptia volumelor si a profunzimii spatiului.

Spatiul real este una din formele de existenta ale materiei; cele trei

dimensiuni sunt percepute de toti oamenii.

Spatiul posibil este o interpretare a spatiului real creat cu mijloacele de

expresie specifice artelor vizuale . In aceasta situatie, creatorul renunta la folosirea conventiilor plastice.

Exemplele lui Itten:

- pentru (A) - Scrierea chineza cu pensula, "Figura feminina" de Georges

Seurat, carbune presat, tehnica frotiului;

- pentru (B) - "Lamai, mere si trandafir" de Francisco Zurbaran,

"Barbatul cu casca de aur" de Rembrandt, "Chitara si partitura" de

Picasso.

Alte exemple

Leonardo, tenebrosistii, Caravaggio, Ribera, Georges de la

Tour etc, Goya, Rouault, Pollock, Kokoschka, asta ca sa nu-i amintim decit pe cei mai cunoscuti. La noi, Petrascu, Stefan Dimitrescu, Corneliu Baba. La acesti artisti, valoratia predomina culoarea.

Specificul contrastului: atmosfera de mister, dramatism, efecte scenografice; se potriveste firilor introvertite, tulburate interior.

Observatie: Nu trebuie sa confundam contrastul cu stilul/curentul artistic numit clar-obscur al "tenebrosistilor" deoarece, dupa cum am vazut, contrastul este omniprezent in istoria artelor.

Propunere de plansa:

galben citron

● ● ocru

● ● ● verde mediu

X gri neutru

negru

Pune in evidenta apropierea si departarea planurilor.

Dictionar de termeni

Procedeul flamand numit si "pictura transparenta" si supranumit "etalonul de aur" al tehnicii in pictura are doua etape : prima se executa in tempera, redandu-se volumele, in a doua se suprapun glasiurile colorate (contin verniu de retus, putin ulei de in fiert si putina culoare de ulei). In acest scop, prin aceasta metoda initiata de fratii Van Eyck, prima etapa se folosea de albul grundului, ca la acuarela sau la studiul in carbune de desen pentru a obtine o cat mai mare luminozitate, intrucat glasiul coloreaza, dar in acelasi timp scade usor luminozitatea tonurilor. Prima etapa s-a numit grisai (fr. grisaille), cind folosea negrul si camaieu (fr. camailleux) atunci cand folosea o siena sau o umbra arsa.

2.c. Contrastul complementarelor

Definire: Este nu numai fundamental, dar si omniprezent, prin constructia anatomica a ochiului care, pentru echilibrare, isi produce singur complementara in registrul cromatic si in registrul acromatic, opusul valoric.

Se pune in evidenta prin experiente simple: privind un disc rosu proiectat pe un ecran alb, acesta se aureoleaza in verzui; privind acelasi disc timp de 1-2 minute si mutand repede privirea pe un ecran alb, vom vedea pentru citeva secunde un disc verzui. Exemplul este valabil si pentru celelalte perechi de complementare.

Daca, de exemplu, la televizor/monitor apar niste siluete negre pe fond alb si inchidem aparatul, vom observa aceleasi siluete in negativ.

Fenomenul se explica fiziologic datorita nevoii de energizare simtita de organul raspunzator cu vederea: privind o culoare mai mult timp, ochiul se impresioneaza in exces si oboseste, incepand sa caute complementara.

Clasificare: Avem trei perechi de complementare primare si alte trei perechi de complementare secundare

Primare: rosu - verde, galben - violet, albastru - oranj

Secundare: rosu + violet - galben + verde

galben + oranj - albastru + violet

albastru + verde (albastru mangan) - rosu + oranj (rosu vermion)

Acestea din urma coincid, dupa cum vom vedea la cap. 2.d. polilor termici din punct de vedere cromatic.

Relatia dintre perechile de complementare este relevata de un exemplu spectaculos: o suprafata decorata cu dungi egale de rosu si verde se percepe diferit:

de la mare distanta ne apare un gri colorat;

de la distanta medie dungile ne apar imprecis delimitate, iar ochiul suprasolicitat confunda nuantele;

de aproape, culorile se disting bine si se exalta reciproc.

Particularitati:

galben - violet contine cel mai puternic clar-obscur cromatic

rosu vermion - albastru mangan contine cel mai accentuat contrast de cald-rece

rosu - verde - au luminozitati egale

Elemente comune perechilor de complementare:

fiecare contine implicit relatia cald-rece

prin juxtapunere se exalta, iar prin amestec/melanj fizic in parti egale, se anihileaza si rezulta nuante indecise, "murdare", griuri inchise si tulburi

prin amestecul fizic determinat conform luminozitatii (referitor la cele diferite valoric, respectiv oranj 1/3 cu albastru 2/3 sau galben 1/4 cu violet 3/4) rezulta griuri care tind spre neutralitate cromatica

prin amestec fizic in care predomina procentual culoarea mai inchisa, aceasta devine o culoare "rupta" din punct de vedere cromatic

prin alaturare, daca se respecta proportiile de luminozitate, rezulta un echilibru static

tot prin alaturare, daca nu se respecta proportiile de luminozitate, rezulta un echilibru incert, confuz care insa poate dinamiza efectul expresiv si perceptia optica/vizuala

Pentru a anihila sau macar a "imblanzi" efectul vizual relativ dur al

folosirii exclusive a complementarelor intr-o lucrare de arta putem recurge la doua rezolvari:

una din complementare fiind prezenta in stare pura, cea de a doua se "stinge" prin metodele de a rupe o culoare si, eventual, se aplica pe o suprafata mai mare, in intentia de a pastra un echilibru

complementarele vor fi "ferite" de contactul direct, folosindu-se pauzele date de tonurile existente intre alb si negru

Concluzii: Situatii in care contrastul complementarelor ne apare prea evident, el poate fi nuantat si diversificat prin:

marimea petelor, puritatea si luminozitatea lor

folosirea mai multor perechi

modalitatea de utilizare: prin juxtapunere, prin amestec, prin modulatie cap.4

Contrastul complementarelor interfereaza cu alte trei contraste:

de clar-obscur

de cald-rece

simultan

Specificul contrastului: Pe de o parte soliditate statica, in cazul respectarii proportiilor de luminozitate (rosu-verde 1 la 1 - din punct de vedere cantitativ, oranj-albastru 1 la 2, galben-verde 1 la 3), iar pe de alta parte forta expansiva, echilibrata totusi de tendinta de cumpanire reciproca a complementarelor.

Exemplele lui Itten:

Jan Van Eyck - "Madona Cancelarului Rolin", Piero della Francesca - fresca, Paul Cézanne - o varianta a "Muntelui Saint-Victoire"

Alte exemple:

Vincent Van Gogh - "Cafeneaua de noapte" si "Noapte instelata", Marc Chagal, Ion Tuculescu - "Camp cu rapita"

TEMA Gasiti alte exemple, cel putin cite unul pentru fiecare pereche de complementare

Plansa:

● rosu mediu

● ● verde mediu

X rosu + putin verde

X X verde + putin rosu

* gri din rosu + verde (cantitati egale)

Dictionar de termeni:

Culori-capcana. Culorile de ulei, cele care inca se confunda cu insasi notiunea de pictura, de tablou, au pus si vor pune mereu probleme tehnice de intrebuintare, si de parca asta n-ar fi de ajuns, pictorii sunt de multe ori ademeniti de catre fabricanti cu asa-numitele "culori-capcana". O culoare de ulei de buna calitate trebuie sa aiba putere de acoperire (capacitate de opacizare), putere de colorare (miscibilitate = sa nu se anulezecromatic in amestec cu alta culoare), sa nu-si slabeasca intensitatea prin expunere indelungata la lumina medie (lucru verificabil doar prin probe de atelier, pe perioada a catorva luni), sa nu "imbacseasca" amestecurile, sa fie cat mai inerta d.p.d.v. chimic - fara sa altereze alte culori si, nu in ultimul rand, sa se solidifice intr-un interval de timp rezonabil (de la cateva zile la o saptamana).

Din multitudinea de culori de pe piata, numarul celor care intrunesc aceste atribute variaza intre 20-25 de tonuri (restauratorii au constatat ca vechii maestri foloseau cate 10, maxinun 15 culori). Daca celelalte pot fi totusi folosite fara riscuri majore, in schimb trebuie sa fim avertizati asupra culorilor grosolan falsificate (prin adaos de colorant, prin amestecul in fabrica a doua culori incerte etc) pe care le vom recunoaste, in primul rand, dupa numele lor exotic, inedit, menit sa atraga clientii, cum ar fi:

alb ca zapada

negru de lumanare

rosu de rodie

rosu semnal

galben biliar

galben indian

albastru celest

albastru Napoleon

verde de verdeata etc

Din pacate, albastrul de Vorenet intra in aceeasi categorie: in realitate este vorba despre o raspandita culoare medievala - azurit, astazi inlocuita cu albastru de cobalt - care in contact prelungit cu aerul se inverzeste. S-a renunsat la folosirea ei fiind toxica, datorita continutului de cupru.

De asemenea, culorile numite "permanent" nu sunt deloc permanente, mai ales atunci cand fabricantul nu indica si provenienta pigmentului.

2.d. Contrastul de cald-rece

Caracteristici: S-a spus ca este contrastul cel mai "muzical", mai ales atunci cand se manifesta egalizarea valorica intre tonurile calde si cele reci, situatie pe care nu o intalnim in lumea obiectiva, de unde si specificul contrastului: senzatia de irealitate.

Acest contrast sta la baza sugerarii volumelor prin metoda modulatiei vezi cap. 4 

Fiecare dintre culori are, obligatoriu, o tendinta calorica.

In afara de polii termici vezi schema de mai jos, fiecare culoare poate fluctua intre cald si rece.

Caloricitatea este demonstrata fiziologic (vezi experimentele cu functionarii in birou sau cel cu caii in grajduri, din partea I-a a cursului)

Axa cald-rece

Polii termici

Pictorii care au practicat modulatia (virarea luminii spre tonuri calde si a umbrei spre tonuri reci, initiatori fiind impresionistii) au simtit nevoia sa apropie valoric umbra de lumina - parca spre a se indeparta cat mai mult de clar-obscur, ceea ce i-a obligat sa lumineze tonurile reci dar inchise ale umbrei prin amestec cu alb, nu insa in asa masura incat sa anihileze identitatea culorii respective.

Pictorul roman care a exploatat toate resursele acestui contrast - atat la tinerete, cat si la maturitate - a fost, fara indoiala, Alexandru Ciucurencu (1903-1977), oferind, practic, o lectie in acest sens.

Concluzii: prin alaturarea unei culori calde cu una rece, se observa urmatoarele:

se indeparteaza termic una de alta (nu neaparat complementarele, ci si, de ex., perechea rosu-albastru)

acesta indepartare se produce in sensul complementarelor, deoarece, in cazul rosu-albastru, rosul primeste o tenta de oranj, iar albastrul, una de verde.

Contrastul genereaza o serie de senzatii suplimentare implicite, de tip

polarizat, imbogatind "paleta" lucrarii:

insorit - umbrit

uscat - umed

aproape - departe

opac - transparent

jos - sus

mare - mic

agitat - calm

Modalitati de folosire a contrastului:

prin juxtapunere vezi propunerile din planse

prin metoda modulatiei (de sugerare - in loc de redare, ca la clar-obscur - a volumului si/sau a spatiului)

Recomandarile, in acest caz, sunt - pe de o parte, cum am aratat, de a

lumina umbrele, pentru a nu se confunda cu inchis-deschis, iar pe de alta parte, optandu-se pentru 2 tonuri - unul cald, altul rece, sa nu se extinda gama fiecarei culori la mai mult de 2 culori vecine din schema de mai inainte. De exemplu:

galben-oranj oranj rosu-oranj rosu rosu-violet

verde-galben verde albastru-verde albastru albastru-violet

NOTA: S-a mentionat deja in cursurile anterioare ca polii termici corespund culorilor rosu vermion si albastru de mangan.

Exemplele lui Itten:

Mathias Grünewald, sec XV - "Ingerii muzicieni", Auguste Renoir - "Le Moulin de la Galette", Claude Monet - "Parlamentul Londrei - noaptea", Paul Cézanne - "Mere, portocale si draperie"

Observatie: fotografiile in alb-negru ale acestui contrast sunt irelevante.

Recomandari pentru planse:

Modulatie "in gama", fara complementaritate

Oranjuri si rosuri de la cald la rece

Verzuri si albastruri de la cald la rece

NOTA: In plansa cromatologica culorile vor fi inscrise intr-un patrat de 4 x 4

Contrastul de cald-rece, care foloseste complementaritatea si nu exclude distonantele valorice:

● oranj

● ● oranj + alb 1/1

● ● ● rosu-oranj (vermion)

X albastru-verde (mangan)

X X albastru mediu (cobalt)

2.e. Contrastul de cantitate

Definire: Se intalneste pretutindeni in artele plastice si decorative, astfel incat nu vom putea spune despre o lucrare ca ea foloseste exclusiv contrastul cantitativ.

Se refera la raportul mult-putin, mare-mic.

Este contrastul dintre 2 sau mai multe pete, diferite ca marime.

Cel mai frumos l-a definit Paul Gauguin, printr-o fraza care a facut epoca: "Un kilogram de verde este cu mult mai verde decit o suta de grame de verde"

Pe de alta parte, o pata de culoare nu poate fi judecata daca nu se tine cont si de luminozitatea ei; de aceea Itten ne atrage atentia ca din punct de vedere cantitativ trebuie sa luam in calcul nu numai marimea, dar si valoratia: o pata mica de galben poate sa domine o pata mult mai mare a unei culori inchise vezi scala luminozitatii de la inchis-deschis.

Proportiile armonice de marime ale complementarelor:

Prin aceasta distribuire rezulta un echilibru static.

Printr-o distribuire care modifica aceste proportii rezulta un echilibru dinamic.

Cu alte cuvinte, specificul contrastului poate fi unul armonic, ce confera imaginii stabilitate, calm, echilibru, dar si un sentiment de neutralitate a artistului in fata lumii obiective - asa cum gasim, in general, in arta clasica, dupa cum poate fi si unul dinamic, expresiv, instabil, sentimentul fiind de agitatie, instabilitate - caracteristic, in mare parte, artei din epoca moderna.

Exemple:

- pentru echilibru static: Bruegel, Dürer, Vermeer, Ingres

- pentru armonie dinamica: Matisse, Klee, Vasarely, Poliakof, Feininger

TEMA: Gasiti in opera acestor artisti lucrarile care exemplifica cel mai bine tipul de armonie.

Plansa cromatologica

verde smarald

● ● verde de crom (putin luminat cu alb)

X verde Veronese (deschis si rece)

X X verde deschis si cald - verde + galben 1/1

O cantitate mica de rosu pur este mai vizibila/mai pregnanta decat una mai mare de verzuri "rupte", insa apropiate valoric (nu se foloseste verde de China), atat intre ele, cat si de rosu.

NOTA: In aceasta plansa se traseaza cu negru delimitarile dintre carouri, pentru ca unele alaturate contin acelasi ton; acest lucru nu se aplica si la plansele anterioare deoarece ar diminua efectele optice scontate.

2.f. Contrastul simultan si contrastul succesiv

Caracteristici: Contrastul simultan este prezent pretutindeni in creatia plastica si decorativa, datorandu-se, de asemenea, constructiei anatomice a ochiului.

Poate fi asemuit cu o metafora: o comparatie din care unul dintre termeni lipseste.

Se inrudeste cu contrastul complementarelor, numai ca aici complementara unei culori nu apare: cea prezenta isi pretinde, isi "cere" si isi produce singura complementara.

Iata cat de sugestiv descrie Eugène Chevreul, un chimist francez (inventatorul cerii artificiale), la jumatatea secolului XIX, acest fenomen:

"A pune o culoare pe panza nu inseamna doar a colora cu acea culoare tot ce atinge pensula, ci mai inseamna a colabora si cu spatiul inconjurator". si, am adauga noi, prin sugerarea complementarei.

Contrastul simultan se produce automat in cazul oricarei culori, dar se

manifesta cel mai puternic in cazul complementarelor formate din cele principale si secundare.

Sa observam cum functioneaza simultaneitatea, luand ca exemplu juxtapunerea dintre rosu si galben:

distanta valorica se accentueaza

rosul se raceste, fiind afectat de complementara galbenului (violetul), galbenul de asemenea se raceste, impumutand verdele, rezultand o apropiere termica

Variante de manifestare:

Complementaritatea

Luminozitatea

Termicitatea

Saturatia

1. Complementaritatea

R

G

A

gri

gri

gri

Pentru a observa cum griurile sunt influentate, pe rand, de culorile principale si secundare, experienta trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

careurile sa fie analizate separat

culorile sa fie puternic saturate

fiecare careu gri trebuie sa fie la acelasi grad de luminozitate cu culoarea inconjuratoare

griurile sa fie obtinute din alb si negru

2. Luminozitatea

In jurul unui albastru deschis (ceruleum) negrul pare mai intens si mai inchis decat acelasi negru din jurul unui albastru inchis (ultramarin).

Alt exemplu: rosul pe un fond alb pare mai inchis si mai saturat decat acelasi rosu pe un fond negru, unde de asemenea pare mai saturat, dar mai deschis.

Un gri neutru pe fond alb pare mai inchis decat acelasi gri e fond negru.

3. Termicitatea

Doua culori calde puse una langa alta se racesc.

Doua culori reci alaturate se incalzesc.

Griul pus pe rosu pare mai rece, acelasi gri pus pe albastru pare mai cald.

Fiecare culoare isi emite propria complementara care se suprapune peste culoarea vecina.

4. Saturatia: culoarea mai saturata se impune in vecinatatea uneia mai slab saturate (de ex.: rosul alaturi de un gri galbui), inclusiv atunci cand este vorba de aceeasi culoare.

Intr-o prima concluzie, putem enumera manifestarile pe care le presupune juxtapunerea a doua culori:

fiecare din ele este influentata de complementara celeilalte

se exalta sau se neutralizeaza reciproc

se incalzesc sau se racesc una ape alta

se lumineaza sau se intuneca reciproc

Consecinte ale contrastului simultan.

Efectul optic de degradeu luminos: in cazul juxtapunerii mai multor culori inchise (exemplul este mai pregnant atunci cand folosim variante ale aceleiasi culori), in zona imbinarii, se observa o usoara luminare, ca si cum suprafata ar fi curbata, desi intreg careul respectiv este perfect uniform; un veritabil paradox vizual, practic o iluzie optica.

Efectul de egalizare

a.      zona cromatica

In aceasta cruce malteza se produce o dubla lectura: oranjul (situat

valoric intre galben si rosu) poate fi perceput ca facand parte fie din crucea formata cu rosu, fie din cea formata cu galben.

b.     zona acromatica 

Un mic triunghi alb este mult mai vizibil atunci cand este integrat unei forme negre, si aproape insesizabil in situatia in care este alipit acesteia.

Concluzii: Acest contrast pune in evidenta instabilitatea culorilor, insa utilitatea lui practica este enorma: nu exista culori frumoase sau urate, ci doar acorduri neinspirate. La aceasta se refera si "corolarul" lui Delacroix:

"Dati-mi noroi si voi face din el pielea unei Venus, daca ma veti lasa sa pun alaturi ce vreau eu!"

Contrastul succesiv

Desi nu are propriu-zis legatura directa cu pictura este analizat de

Itten, care i-a si dat acest nume, incluzandu-l in finalul capitolului despre contrastul simultan.

El a fost deja descris in acest curs la Contrastul complementarelor: este vorba despre caracteristica si capacitatea retinei de a-si crea un echilibru fiziologic prin producerea automata a complementarelor.

Exemplele vizeaza aria cromatica si aria acromatica vezi si "teoria griului neutru" de la subiectul nr. 3.

2.g. Contrastul de calitate

Definire. I se mai spune si contrastul de saturatie. Se produce intre variantele rupte ale unei culori si puritatea acelei culori.

Prin variante rupte vom intelege degradarile cromatice, mai mult sau mai putin atenuate, palide, tulburate, "surde", ceea ce dezvolta o gama larga de griuri colorate.

Este considerat ca fiind cel mai pictural dintre contraste, datorita multitudinii de variatii cromatice ale unui ton.

Contrstul isi manifesta frumusetea si plenitudinea in zona luminoasa a paletei, majoritatea amestecurilor facandu-se cu diferite cantitati de alb, galben, ocru, oranj.

Expresia de "culoare rupta" (broken colour) i se datoreaza istoricului de arta englez John Ruskin - activ in a doua jumatate a secolului XIX, si se referea, in special, la pictura lui William Turner.

Metode si procedee de rupere a unui ton.

1. cu negru - scade luminozitatea si saturatia culorii

2. cu alb - creste luminozitatea, scade saturatia si raceste culoarea

3. cu gri neutru - pastreaza partial luminozitatea, dar scade saturatia si raceste culoarea, transformand-o intr-un ton indecis d.p.d.v. cromatic

4. cu complementara  - rezulta tonuri "oarbe", terne, insa prin melanjul cu alb se pot obtine efecte cromatice surprinzatoare; acelasi lucru este valabil si prin melanjul initial a doua culori opuse termic

5. cu o tenta - rezulta nuante subtile, mai ales daca tonurile sunt

rupta natural  din aceiasi familie cromatica (de ex: galben cu ocru, rosu cu siena, albastru cu verde de China etc)

6. prin amestec optic  - peste o tenta opaca si uniforma se intervine fie cu un glasiu obtinut dintr-o culoare diferita, fie cu un joc de linii (hasuri) sau puncte; metoda dateaza inca din Renastere: trattegiare sau puntegiare, si a fost preluata de restauratori pentru racordul de culoare (integrarea cromatica) al lacunelor, in scopul de a nu imita pensulatia originala, pentru ca interventia sa fie vizibila de aproape si insesizabila de la departare.

Concluzii. Desi contrastul de calitate se refera la variatiile aceleiasi culori, el

nu trebuie confundat cu tablouri lucrate in dominanta cromatica sau "in gama" vezi subiectul nr. 3, pentru ca acesti termeni se refera la armonia generala a lucrarii si nu desemneaza un tip de contrast.

In istoria artei exista multe situatii unde apare contrastul de calitate doar pe anumite portiuni ale lucrarii - si nu pe intreaga suprafata, unde predomina alte tipuri de contrast. Tot asa dupa cum exista si lucrari in care contrastul de calitate foloseste variatii ale mai multor culori.

Este adesea intrebuintat in lectiile profesorilor, la nivel de liceu de specialitate, intrucat prin aplicarea lui se poate depista simtul cromatic al elevilor.

Specificul contrastului este unul de calm, serenitate, bogatie cromatica si "parfum" specific pictural.

TEMA: Recunoasteti contrastul de calitate in lucrari ale unor artisti precum: Georges de la Tour, Rembrandt, Monet, Matisse, Klee, Franz Mark, Picasso, Braque, Juan Gris, Giorgio Morandi, Bonnard sau altii. La noi, Lucian Grigorescu, Al. Ciucurencu, Marius Cilievici (1930-2001), care au excelat in acest contrast

Variante de planse:

Se alege una din culorile principale, notata in schema cu X; deasupra si dedesubt, la dreapta si la stanga, in culoarea respectiva se introduce un foarte mic procent de gri neutru, notat cu ●; in colturile culorii alese se introduce mai mult gri (aprox. 15-20 %) = ● ●; in continuare se introduce si mai mult gri (25 %) = ● ● ●, urmatoarele patrate vor contine aprox. 35 % = X X, pentru ca in colturile careului sa avem culoare si gri neutru in parti egale = X X X.

NOTA: la Itten, patratele sunt despartite printr-o dunga subtire de gri neutru.

Alt exemplu:

albastru mediu (de cobalt)

● ● violet inchis

● ● ● albastru mediu + violet inchis

X verde mediu (de crom)

X X verde deschis (de smarald)

X X X gri neutru + violet inchis sau gri neutru + albastru mediu

gri neutru + verde mediu sau verde deschis

NOTA: Patratele se delimiteaza cu linie neagra; se poate urma acest exemplu optandu-se si pentru o gama calda (rosu mediu, rosu englez sau venetian, oranj, galben sau ocru etc)

Dictionar de termeni:

Expresia "culoare de calitate" (respectiv rosu, albastru, verde etc) este o reminiscenta a invatamamtului postbelic, considerata astazi neconcludenta, cu un aer de amatorism, in genuul termenilor "dragut, referitor la un tablou, ori "cap de expresie". Sintagma intentiona sa desemneze o culoare pura alaturata variantelor ei cromatice, insa in aceasta situatie ne referim la contrastul de calitate, nu la o culoare de calitate.

Recomandari pentru executarea corecta a planselor

hartia sa nu fie prea absorbanta

tonurile sa fie perfect uniforme (tenta plata)

in acest scop se folosesc fie culori acrilice sau guase, care se aplica fiecare in cate doua straturi, fie tempera amestecata (1/1) cu emulsie: un galbenus = 1 volum, ulei de in fiert sau sicativat = ½ din volum si apa in cantitate dubla (1,5 - 2 volume), care se introduc in aceasta ordine intr-o sticla cu capac si se amesteca timp de cateva minute, pana la omogenizare.

culorile trebuie puse si pastrate pana la sfarsit in recipiente si nu pe paleta, in eventualitatea refolosirii

culorile de ulei nu se folosesc pe hartie (daca nu e preparata prin grunduire)

se pot folosi patrate colorate anterior si lipite apoi pe hartie

nu se recomanda executarea plansei pe calculator, intrucat amestecurile dintre tonuri sunt greu de controlat.