Bazele tehnice ale cantului

Bazele tehnice ale cantului

I. POSTURA

Postura, pe scurt, este tinuta sau pozitia corpului. Pentru cantareti insa, cuvantul are o semnificatie mult mai specifica, referindu-se la o anumita tinuta a trupului care favorizeaza toate procesele implicate in actul de a canta. Privita ca un proces, postura inseamna mentinerea trupului intr-o pozitie si o stare care permit cantaretului sa-si desfasoare activitatea nestanjenit.

O postura corecta este punctul de pornire pentru a canta. Ea este temelia pe care se zideste un cantat sanatos si frumos. Fara ea, nici un alt proces al cantului (respiratia, fonarea, rezonanta, articularea) nu se poate desfasura in conditii bune, caci ele toate depind de cel putin doua rezultate ale posturii corecte: o data, eliberarea de tensiuni nenecesare si apoi pozitionarea adecvata a diferitelor parti ale trupului. Asadar, postura corecta contribuie mult la plasarea trupului in starea necesara cantatului.

De fapt, postura corecta pentru cantat este si o excelenta regula de viata deoarece ne asigura mai multe elemente ale unei stari fizice si psihice bune. In primul rand, favorizeaza respiratia ajutandu-ne sa ne oxigenam trupul in mod adecvat si contribuind astfel la senzatia de energizare a trupului. În al doilea rand, respecta functia normala a musculaturii (asigurarea mobilitatii) si osaturii (sprijinirea greutatii) trupului uman, incetinind procesul de obosire si sporind stabilitatea si mobilitatea. Si daca aceste atuuri nu sunt suficiente, ne si face mai frumosi!

La baza posturii bune sta notiunea de tonus muscular. Ca sa intelegem bine aceasta notiune, sa discutam cateva idei conexe. Muschii nostri functioneaza prin contractie si relaxare. Contractia este faza de munca in care muschiul se face mai scurt, exercitand astfel o forta de atractie asupra unei parti a trupului. Relaxarea este faza de odihna, in care muschiul se intinde reluandu-si forma originala. Ambele faze sunt normale si necesare: fara contractie nu am realiza nici o activitate fizica, nici o munca, iar fara relaxare am ramane blocati in contractii musculare, neputand merge mai departe. Asadar, pentru buna functionare a organismului nostru, orice contractie trebuie sa fie urmata de relaxare, realizandu-se astfel echilibrul.

Prin "incordare" ne referim la o stare de contractie exagerata, prelungita. Ea duce la dureri si carcei si pana la urma, la incapacitarea muschilor implicati. La polul opus, avem notiunea de "relaxare totala" a muschilor, o stare care apare uneori in somn, dar aproape deloc in stare treaza. Între contractie si incordare pe de o parte si intindere si relaxare totala pe de alta, este starea de tonus muscular. Tonusul este starea permanenta de usoara tensiune a muschilor unui organism sanatos. Este starea de "gata" a muschilor; in aceasta stare ei raspund cel mai eficient la stimulii primiti si ne simtim cel mai bine, cel mai "treaz".

(De aceea, termenul "relaxare" in invatarea cantului este unul iluzoriu. El trebuie inteles ca insemnand lipsa vreunei tensiuni exagerate, nenecesare in zona respectiva si nu o molesire imobilizatoare. Poate ca ar fi mai corect de multe ori sa inlocuim notiunea de relaxare cu altele ca tonus, lejeritate, flexibilitate si agerime.)

Daca gandim postura cantaretului ca o pozitie deci, am putea s-o descriem sistematic, de jos in sus, in felul urmator:

-- picioarele: amplasate unul fata de celalalt la o distanta egala cu cea dintre solduri; unul usor in fata celuilalt; cu greutatea egal distribuita si lasata mai mult pe partea anterioara a talpilor decat pe calcaie

-- genunchii: usor indoiti, nicidecum inclestati, ca intr-o pozitie de pornire la miscare

-- bazinul pelvic: usor in fata, in asa fel incat sa indrepte partea inferioara a spatelui

-- spatele: drept, cu senzatia de intindere in sus

-- umerii: trasi usor in spate, apoi lasati in soclul lor; nicidecum incovoiati sau lasati in fata

-- cutia toracica: ridicata, in pozitie "deschisa", asa cum rezulta din indreptarea spatelui

-- capul: aliniat cu trupul, privit atat din pozitie frontala cat si dintr-una laterala

-- mainile: relaxate, lasate langa corp

În schimb, daca gandim postura ca pe un proces, o vedem dinamica, mobilizatoare; evitam rigiditatea care ar putea rezulta din incercarea de a sta intr-o anumita pozitie, ca la armata. Iata cateva exercitii fizice care au menirea de a ne pregati sa intram in procesul de mentinere a pozitiei si a starii fizice necesare pentru cant:

-- scuturarea mainilor si a bratelor

-- rotirea partii superioare a trupului de la solduri

-- rotirea umerilor in ambele directii (fata, spate)

-- atingerea varfului piciorului stang cu mana dreapta, respectiv a celui drept cu mana stanga

-- lasarea capului in fata, apoi la dreapta, apoi la stanga, revenind la pozitia normala dupa fiecare lasare intr-o directie, in asa fel incat sa nu se roteasca capul de jur imprejur. (Rotirea comporta unele pericole de daunare fizica).

-- "plimbatul" pe loc, lasand varfurile picioarelor in contact cu solul si ridicand doar calcaiele, pornind cu o miscare inceata si ajungand treptat la una rapida

-- relaxarea treptata a trupului, incepand cu lasarea foarte inceata a capului in fata, urmand ca umerii sa se lase si ei in fata si spatele sa se arcuiasca treptat, vertebra cu vertebra, pana ajunge trupul total indoit de la solduri, cu mainile atarnand liber in jos. Din pozitia indoita se face cale inversa, la fel de treptat si incet, pana se ajunge in postura normala.

-- masarea atenta a cefei si a zonei maxilarului inferior

Practicarea posturii potrivite pentru cant este deci, o problema deloc neglijabila pentru cantaret. Cel care nu-i acorda suficienta atentie, mai devreme sau mai tarziu va suferi consecintele. În schimb, cel care face din postura corecta o practica de viata se va bucura de comunicativitate, mobilitate, stabilitate si energie sporite.

II. Respiratia

Respiratia este procesul vital prin care se inspira aerul ambiant si se expira aerul pulmonar si vaporii de apa inclusi in acesta. Dar, inca o data, pentru cantaret respiratia capata o semnificatie cu totul deosebita. Pe cat este de esentiala pentru viata, pe atat este de vitala respiratia corecta pentru cantat. Fara un studiu amanuntit al acestei probleme si o asezare cu rabdare a principiilor implicate, studentul de la canto nu trebuie sa-si faca iluzii ca va putea canta bine.

Respiratia obisnuita are trei faze, pe cand respiratia pentru cantat are patru. Sa facem o contrastare a acestor doua feluri de respiratie:

RESPIRATIA OBISNUITA  RESPIRATIA PENTRU CÂNT

1. Inhalarea: inceata 1. Inhalarea: rapida

2. Exalarea: rapida 2. Suspendarea (sau retentia)

3. Recuperarea: faza de odihna, de relaxare a muschilor 3. Exalarea: controlata, inceata

4. Recuperarea

Fortele de inhalare

Exista doar doua forte de inhalare: 1) diafragma prin contractare si 2) muschii intercostali externi prin contractare.

Diafragma este un muschi de forma unei cupole duble. Fibrele ei pornesc de pe stern, de pe coastele inferioare si de pe coloana vertebrala si se insereaza pe un tendon central. Are o orientare oblica si separa toracele de abdomen, formand "podeaua" primei parti si "tavanul" celei de a doua. În contractie se aplatizeaza, marind astfel volumul toracelui si creand un gol partial in plamani. Acest gol mai este marit de actiunea muschilor intercostali externi care, in contractie, au efectul de a ridica sau deschide coastele. Golul rezultat in plamani din actiunea acestor muschi imbie aerul ambiant sa intre in plamani.

Fortele de exhalare

Fortele responsabile pentru exalare sunt patru: 1) diafragma prin relaxarea ei; 2) elasticitatea plamanilor si tendinta lor de a-si relua forma originala dupa expansiunea rezultata din inhalare; 3) tendinta viscerelor si a peretelui abdominal de a-si relua forma si locul original dupa dislocarea si destinderea suferite in timpul inhalarii; 4) contractarea muschilor intercostali interni si abdominali. Muschii pomeniti la urma participa ca o ultima forta, contribuind mai mult atunci cand nivelul de efort este mai mare.

Descrierea fazelor respiratiei pentru cant

Faza de inhalare a fost descrisa deja din punct de vedere fiziologic. Din punct de vedere al senzatiilor traite de cantaret am putea spune ca aerul intra (in trup), coboara, si inconjoara. Aceasta "inconjurare" se refera de fapt la expansiunea ce se intampla de jur imprejurul trupului sub nivelul coastelor, nu la o reala prezenta a aerului in zona respectiva. Bineinteles ca pentru realizarea acestei expansiuni trebuie ca postura sa fie pusa la punct astfel: cutia toracica sa fie ridicata, partea inferioara a abdomenului sa fie usor intrata (rezulta din bascularea bazinului pelvic in fata) si partea superioara a abdomenului sa fie flexibila, relaxata. Expansiunea se poate verifica in doua feluri: prin plasarea mainilor cu palmele pe abdomen, degetele mari atingand coastele inferioare si degetele mediane in contact unul cu celalalt; sau prin plasarea mainilor pe zona inferioara a spatelui, de asemenea cu degetele mediane in contact. La inhalare, expansiunea zonei respective ar trebui sa indeparteze usor cele doua degete. (În general, expansiunea este mai mica la oamenii slabi decat la cei mai putin slabi). Se mai poate verifica prin plasarea mainilor pe coastele inferioare si pe zona de sub ele. Expansiunea va fi mai mare in fata decat in spate sau pe lateral.

Din punct de vedere al gandirii, este bine sa privim inhalarea ca pe un lucru care nu necesita un efort deosebit. Mirosirea unei flori constituie o imagine benefica, deoarece ne indeamna la o inhalare adanca, relaxata si linistita. O alta asociere folositoare ar fi cea cu inceputul de cascat, in care se relaxeaza maxilarul inferior si faringele si se ridica valul palatin. Toate aceste lucruri vor facilita o inhalare rapida si completa, lipsita de tensiune si zgomote.

Faza de suspendare, care se mai numeste si momentul de retentie, este momentul important de pregatire a aparatului respirator pentru a canta. Dupa inhalare mentinem pozitia obtinuta, stabilind astfel un echilibru intre fortele de inhalare si cele de exhalare. Cata vreme se compenseaza perfect, ramanem "suspendati"; nici nu mai inhalam, nici nu incepem sa exhalam. Din aceasta stare putem porni la cantat cu cea mai mare usurinta: nu este nevoie de vreo miscare importanta sau de vreo bruscare in vreo parte ca sa emitem sunetul vocal. Am putea spune ca este indeajuns sa dorim sunetul.

Faza de exhalare controlata este timpul in care emitem sunetul vocal. Senzatia cantaretului in aceasta faza ar trebui sa fie aceea de mentinere a expansiunii sau de retinere a aerului, caci exhalarea se petrece extrem de treptat si lent. Aerul nu trebuie sa fie expulzat cu putere din plamani, ci numai lasat "cu zgarcenie". Acest fapt este coroborat de practica maestrilor italieni de cant, aceea de a tine o lumanare in fata gurii in timpul cantatului fara ca flacara sa fie miscata de respiratie. Daca se pune mana pe partea superioara a abdomenului unde s-a observat expansiunea la inhalare, se poate verifica aceasta lasare treptata si extrem de inceata a aerului: cand functioneaza totul bine, abdomenul nu va reveni decat foarte incet.

Faza de odihna este momentul in care se relaxeaza intregul aparat respirator. Deoarece orice muschi functioneaza mai bine cand este lasat sa se relaxeze intre contractii, faza aceasta este esentiala pentru functionarea optima a respiratiei. Aceasta relaxare intre momentele de munca trebuie de multe ori sa se restranga la doar o clipa datorita cerintelor muzicii. Dar nu trebuie neglijata nici in asemenea cazuri. Ea ne fereste de acumularea tensiunii in diafragma care ne da uneori acea senzatie ca respiratia "nu ajunge suficient de jos". În realitate, nu aerul este cel care nu ajunge jos, ci diafragma; rezultatul este o expansiune mai mica si insuficienta de aer. Nu ajungem la sfarsit de fraza.

Cele patru faze ale respiratiei trebuie asezate prin exercitiu in reflexele cantaretului. Iata un exercitiu luat de la profesorul McKinney:

Exerseaza cele patru faze numarand in gand. Inspira pana la trei, suspenda pana la trei, expira pana la trei emitand in acelasi timp un "s" incet si relaxeaza pana la trei. Repeta intregul exercitiu de cateva ori. Apoi, scurteaza fazele de suspendare si de odihna la doi timpi, pret de cateva repetitii. În sfarsit, mai scurteaza acestea la un singur timp.

Sustinerea si dozarea aerului

Sustinerea este raportul dinamic dintre fortele de inhalare si cele de exhalare, care are drept scop furnizarea necesarului de presiune de aer pentru nevoile diferentiate ale cantului. Acest raport se stabileste in timpul celei de a doua faze a respiratiei: suspendarea sau momentul de retentie. În aceasta faza echilibrul este total si de aceea nu mai intra, nici nu mai iese aer din plamani. Raportul dintre fortele de inhalare si cele de exhalare poate fi privit ca o "lupta" in care fortele sunt egale in faza de suspendare, dar care se dezechilibreaza usor in favoarea fortelor de exhalare in momentul in care incepe fonarea. În felul acesta se exercita o presiune asupra aerului din plamani, presiune care va fi ajustata in functie de inaltimea si intensitatea dorita.

Dozarea aerului se refera la relatia dinamica dintre corzile vocale si respiratie (aer); aceasta relatie determina cat de mult se poate canta pe o singura respiratie. Se refera la capacitatea noastra de a avea control sau stapanire asupra folosirii aerului in cant. În principal, dozarea aerului este o functiune a corzilor vocale, desi aparatul respirator isi aduce si el aportul in aceasta problema. Aceasta "gestiune" a aerului este cu atat mai reusita cu cat fonarea este mai eficienta si sustinerea mai potrivita nevoii momentului. Cand corzile nu se alipesc in mod corect, se risipeste aerul; el scapa printre ele. Iar cand presiunea de aer aplicata corzilor vocale este exagerat de mare, tendinta este din nou spre risipa si oboseala. Deci, dozarea depinde de o buna coordonare a acestor doua functiuni.

Urmeaza cateva exercitii ale profesorului McKinney pentru a distinge intre sustinere si dozare:

Inspira adanc prin gura; cu gura cascata in mod relaxat, expira aerul; observa cat de repede se da afara din trup toata respiratia in aceasta situatie in care nu controlezi deloc iesirea ei.

Acum inspira adanc din nou, dar de data aceasta, la expirare aduna-ti buzele ca si cand ai vrea sa fluieri; observa cum creste timpul de exhalare in aceasta situatie. Aceasta se datoreaza faptului ca ai inceput sa exerciti un control asupra iesirii aerului.

Inspira iar adanc, dar acum expira emitand un "s" prelungit cat poti in timp; acum exerciti un control asupra aerului prin intermediul limbii si dintilor. Inspira din nou adanc si spune de data aceasta "uan, uan, uan" lin si neintrerupt in timpul expirarii, pana la consumarea aerului. Acum ai exercitat control asupra aerului folosind corzile vocale, aceasta fiind modalitatea normala de a controla aerul in vorbire si in cant. Aceasta este semnificatia termenului dozarea aerului.

Acum, spune un "s" prelungit mai intai incet, apoi tare; observa cu grija senzatiile pe care le simti in abdomen la ambele sunete. Aceasta senzatie este sustinerea; observa ca trebuie mai multa sustinere pentru sunetul tare decat pentru cel incet. Repeta secventa incet-tare, dar spunand de data aceasta "uan, uan" incet, apoi tare. Observa cu atentie senzatiile.

III. Fonare

Fonarea (sau fonatia) este procesul prin care sunete vocale sunt emise de catre corzile vocale in vibratie. Termenul provine din grecescul phônê, ce inseamna voce. Dupa Petit Larousse, fonarea (phonation) se refera la ansamblul fenomenelor ce concura la producerea vocii. Termenul ne indreapta atentia asupra evenimentelor de la nivelul laringelui spre deosebire de termenul emisie, care tinde sa fie folosit intr-un sens mai general, cu referire la probleme atat de fonare cat si de rezonanta.

Structura laringelui

Organul care constituie aparatul fonator este laringele (vezi figurile ). I se mai spune si "marul lui Adam", din latinescul pomum Adami. Dupa H. Gray, este compus din noua cartilagii, trei individuale si trei perechi, legate prin intermediul unor ligamente si miscate de diferiti muschi. Totul este captusit de mucoasa care continua in sus pana in faringe si in jos, pana in trahee. Cartilagiile laringelui sunt urmatoarele:

individuale: tiroid (gr. un scut) perechi: aritenoide (gr. un canceu)

cricoid (gr. un inel) cornicula laryngis

epiglota (gr. epi, peste + glottis, glota) cuneiforme

Muschii laringelui se impart in doua categorii: muschii intrinseci si muschii extrinseci. Cei intrinseci isi au originea si insertia in interiorul laringelui (vezi figura ); cei extrinseci sunt atasati la un capat de o parte exterioara a laringelui si la celalalt capat de un punct din afara laringelui (sternul, umarul, etc.).

Muschii intrinseci cei mai importanti in cant sunt urmatorii:

- tiroaritenoizii: acestia sunt corzile vocale false si adevarate, cele false fiind deasupra celor adevarate. Pornesc de pe cartilagiul tiroid si se insera pe cartilagiile aritenoide; deschizatura triangulara dintre corzile vocale se numeste glota. La inghitit, tusit, ridicarea greutatilor amandoua functioneaza; in fonare doar cele adevarate se contracta, facand astfel posibila punerea lor in vibratie de catre aerul care iese din plamani; corzile vocale se mai numesc si muschiul vocalis sau muschiul vocal;

- cricotiroizii: contractarea acestor muschi apropie cartilagiul tiroid de cel cricoid, lungind si intinzand muschiul vocal;

- cricoaritenoizii: posteriori: meniti pe de o parte sa reziste la tragerea cartilagiilor aritenoide spre cartilagiul tiroid de catre muschiul vocal si pe de alta, sa deschida glota prin tragerea cartilagiilor aritenoide la o parte; laterali: contribuie la aducerea impreuna (adductie) a corzilor vocale;

- aritenoizii: responsabili in mod direct de adductia corzilor vocale.

Muschii extrinseci se impart si ei in doua categorii: muschii supralaringieni si cei sublaringieni. Este indeajuns pentru studentul la canto sa retina ca muschii supralaringieni se mai numesc si muschii de inghitire si trag laringele in sus iar muschii sublaringieni se mai numesc si muschii cascatului si trag laringele in jos.

Functiunile laringelui

Laringele are doua functiuni. În primul rand, functioneaza ca o valva protejand traheea de mancarea si bautura care altfel ar putea intra in ea la inghitire. Tot in functiunea lui ca valva, sporeste forta fizica atunci cand, la efort mare, inchide ermetic caile respiratorii inferioare. (Trebuie mentionat aici ca practica de a inchide glota la ridicarea greutatilor mari poate aduce daune vocii). A doua functiune a laringelui este cea de producere a sunetului vocal. Este important ca studentul la canto sa inteleaga ca aceste doua functiuni se afla intr-o relatie de antagonism. Ca incercarea de a vorbi in timpul consumarii unor alimente duce usor la inecare e un fapt bine cunoscut. Mai putin evident insa, este faptul ca tensiuni legate de functiunea laringelui ca valva ingreuiaza procesul fonarii. În orice caz, studentul la canto trebuie sa se deprinda cu o fonare eficienta, dar neinfluentata de tensiunile asociate cu functiunea de valva a laringelui.

Teorii privitoare la fonatie

În linii mari, procesul fonarii implica adductia corzilor vocale (inchiderea glotei prin alipirea corzilor una de cealalta) si punerea lor in vibratie.Adductia este o functie in primul rand a muschilor aritenoizi care leaga cele doua cartilagii aritenoide. La contractie, acesti muschi apropie cele doua cartilagii, inchizand glota. La mentinerea adductiei contribuie si muschii cricoaritenoizi laterali.

Exista trei teorii importante cu privire la fonare, care incearca sa explice ce anume se intampla in momentul fonatiei: teoria mioelastica, teoria aerodinamica si teoria neurocronaxica. Primele doua nu se contrazic deloc, doar a treia prezinta o vedere fundamental diferita de acestea.

Teoria mioelastica, sau teoria elasticitatii musculare, atribuie vibratia corzilor vocale in principal elasticitatii muschiului vocal si presiunii aerului subglotic. Dupa adductie, presiunea subglotica se dezvolta pana la punctul la care reuseste sa desparta corzile vocale. La aceasta despartire tensiunea subglotica scade datorita scaparii aerului prin glota, iar tensiunea muschiului vocal inchide din nou glota. Aceasta deschidere si inchidere reprezinta un ciclu intreg. Frecventa cu care se repeta acest ciclu determina inaltimea sunetului emis.

Teoria aerodinamica in schimb, pune mai mare accent pe un anume fenomen aerodinamic: legea lui Bernouilli. Aceasta teorie pretinde ca in timpul adductiei aerul curge deja prin glota si dupa legea lui Bernouilli, forta curgerii aerului pe langa corzi le aduce in vibratie inainte chiar sa ajunga glota inchisa. La apropierea totala a cartilagiilor aritenoide curentul trage corzile in pozitie inchisa pana presiunea subglotica le desparte din nou, reluand ciclul de la inceput.

Teoria neurocronaxica, in contrast cu primele doua teorii, sustine ca vibratiile coardelor ar rezulta direct din stimulii transmisi din creier corzilor vocale prin intermediul nervilor recurenti. Dupa aceasta teorie, frecventa de vibratie a corzilor vocale nu ar depinde de presiunea subglotica sau de tensiunea sub care se afla muschiul vocal, ci strict de o comanda nervoasa din partea creierului. Însa, aceasta teorie nu s-a validat prin cercetarea efectuata in ultimii patruzeci de ani.

Genuri de fonare

Fonatia poate fi de mai multe feluri, in functie de cat de bine se inchide glota la adductia corzilor vocale si indemanarea cu care cantaretul se foloseste de aerul respirat. Calitatea fonatiei influenteaza in primul rand calitatea sunetului de baza al vocii, "materia prima" care este "prelucrata" pe urma prin rezonare si articulare. Astfel, fonatia reprezinta o problema mai fundamentala decat rezonanta, dictiunea, interpretarea, si trebuie stapanita independent de acestea din urma.

Din punct de vedere al calitatii fonarii se pot identifica trei categorii mari de sunete vocale. Acestea sunt sunete eficiente, aspirate si presate si rezulta in fiecare caz dintr-o fonare care poate fi calificata in acelasi fel.

Prin fonare "eficienta" intelegem o fonare cu randament bun in sunet in raport cu aerul investit. Cu alte cuvinte, un scop important al studentului la canto este obtinerea unui maximum de sunet cu un minimum de aer. Fonarea eficienta da nastere la sunete "sanatoase", "cu miez", "compacte", "cu nucleu", si presupune o buna adductie a corzilor vocale si o presiune subglotica potrivita cu nevoia momentului.

Fonarea "aspirata" in schimb, se refera la o fonare produsa cu prea mult aer si presupune o adductie deficitara a corzilor vocale: nu se inchide bine glota. Rezultatul fonarii aspirate este un sunet slab, lipsit de culoare, asemanator cu soapta. Uneori se spune ca un asemenea sunet are un "fasait", sau ca se aude aerul iesind "pe langa sunet". E evident ca aceasta fonare este ineficienta si reprezinta o risipa a aerului pulmonar. Este una din cauzele principale a incapacitatii unora de a duce o fraza muzicala pana la capat.

Fonarea "presata" se refera la o fonare fie cu exces de tensiune in zona laringiana, fie cu prea mare presiune de aer, fie cu o combinatie a acestor doua fenomene. Acest gen de fonare da sunete tensionate, "stranse", fortate. Sunetul este adeseori tare si "dur" si insotit de un exces de aer.

Ca sa simti "pe corzile tale" ce inseamna fonarea eficienta sau aspirata, incearca urmatorul exercitiu:

Rosteste intr-o alternanta lenta si continua vocalele [o] si [a], incepand cu o voce soptita si "adaugand voce" in mod treptat, pana la obtinerea unui sunet stralucitor. Apoi, pornind de la aceasta voce stralucitoare, rosteste vocalele adaugand aer la sunet in mod treptat, pana la punctul in care vocea inceteaza sa mai functioneze si auzi doar soapta. Observa in mod deosebit senzatiile si sunetele emise pe parcurs. Daca poti stapani acest "continuum", iti va fi mai usor sa deosebesti sunetele eficiente de cele aspirate si sa folosesti in mod consecvent sunete sanatoase.

IV. Rezonanta

Dupa discutarea primelor trei procese ale cantului, intra in atentia noastra si cel de-al patrulea proces si anume rezonanta. Cuvantul isi gaseste originea in verbul latinesc resonare, care inseamna "a suna din nou" si ar trebui sa aiba si o forma de predicat in limba romana, desi dictionarele noastre nu consemneaza existenta acestui termen. Forma fireasca ar fi a rezona (vezi frantuzescul résonner) si ar reprezenta un cuvant distinct fata de a rezona (a gandi) provenit din latinescul ratio prin frantuzescul raisonner. Procesul de a rezona ar fi atunci rezonarea, iar rezultatul procesului, rezonanta.

În orice caz, verbul latinesc ne arata adevarata natura a acestui fenomen: sunarea din nou sau re-sunarea. Termenul descrie relatia dintre doua corpuri in vibratie, unul fiind pus in miscare de catre celalalt si vibrand cu aceeasi frecventa ca si primul sau cu un multiplu al acesteia. Cand cel de-al doilea corp incepe sa rezoneze cu primul isi adauga propriul sunet cu insusirile lui acustice sunetului emis de catre primul corp. Aceasta punere in vibratie a unui corp de catre un altul se poate intampla in doua feluri: prin simpatie sau prin inductie. Primul caz este acela in care cele doua corpuri nu se afla in contact direct unul cu celalalt. Vibratiile emise de primul corp, transmitandu-se prin aer, reusesc sa puna in vibratie cel de-al doilea corp. Rezonanta prin inductie se manifesta atunci cand vibratiile primului corp sunt transmise celui de-al doilea corp prin atingere directa.

Pentru cant, rezonarea este procesul prin care sunetul rezultat din fonatie este intarit si infrumusetat la trecerea prin cavitatile supraglotice (faringe, cavitatea bucala, cavitatea nazala). La fonare, faringele si cavitatea bucala (sau cavitatea nazala in cazul consoanelor nazale si a vocalelor nazalizate) intra in vibratie, atat prin simpatie cat si prin inductie, impreuna cu corzile vocale. Cavitatile acestea devin rezonatorii vocii, fiecare aducandu-si aportul la sunetul vocal final, intarind diferite armonice in functie de felul in care sunt folosite si amplificand astfel sunetul, facandu-l mai "colorat" sau mai "bogat" in armonice.

Functiile rezonantei

Care este aportul rezonantei in vocea umana? Care aspecte ale sunetului vocal se datoreaza in mod direct rezonantei? Iata ce speram sa deslusim in paragrafele urmatoare.

Rezonanta vocala are trei functii esentiale: intarirea sunetului emis de laringe, dezvoltarea timbrului vocii si determinarea vocalelor.

În primul rand, rezonanta afecteaza volumul sunetului vocal. Rezonatorii vocii umane maresc amplitudinea undelor sonore emise la nivelul corzilor vocale, conferindu-le o mai mare intensitate. Sunetul vocii masurat la nivelul corzilor este relativ slab dar sunetul care se bucura de o rezonanta buna capata o mai mare sonoritate.

În al doilea rand, rezonanta determina timbrul vocii. Termenul timbru se refera la asa-zisa "culoare" a unui sunet muzical, care este determinata de relatia dintre diferitele armonice prezente in sunetul respectiv. În termeni foarte generali, cu cat lipsesc armonicele dintr-un sunet, sau cu cat, desi prezente, sunt mai slabe, cu atat va fi perceput acel sunet ca fiind "gol" (spre exemplu, sunetul flautului). Cu cat sunt mai multe armonice prezente intr-un sunet si cu cat sunt mai puternice, cu atat va fi perceput acel sunet ca fiind "colorat", "definit" (spre exemplu, sunetul trompetei). În masura in care cantaretul invata sa-si foloseasca bine rezonatorii va reusi sa-si dezvolte spectrul sonor al fiecarui sunet, pana la obtinerea unui timbru placut, cald, bogat.

Prin intarirea sunetului emis si dezvoltarea timbrului lui, rezonanta confera sunetului vocal penetranta, puterea de a fi auzit bine in spatii mari si chiar peste un acompaniament de orchestra.

Vocalele sunt de asemenea un fenomen al rezonantei, fiind definite de doua zone de energie rezonatorie in spectrul unui sunet vocal, numite constituenti fonici (vezi figura). Prezenta acestor frecvente si relatia dintre ele sunt elementele care ajuta urechea sa distinga o anumita vocala de altele. Acesti constituenti sunt determinati la randul lor de mulajul vocalic realizat de limba, maxilar si buze. În mod deosebit, marimea si forma camerelor formate in spatele si in fata apexului curbei limbii sunt responsabile pentru inaltimea si intensitatea acestor constituenti, unul mai grav, iar celalalt mai inalt.

Asadar, puterea sonora, timbrul si vocalele sunt partile sunetului vocal direct rezultate din rezonanta.

Telurile cantaretului

În probleme de rezonanta vocala, cantaretii isi propun cateva teluri.

1) În primul rand, vor sa dezvolte o rezonanta echilibrata, unde atat armonicele grave (cele care asigura "caldura", "rotunjimea", "plinatatea" sunetului) cat si cele inalte (cele care asigura "stralucirea" sunetului) sunt intarite prin actiunea rezonatorilor. Aceasta rezonanta echilibrata trebuie sa fie prezenta in tot ambitusul vocii. Cu alte cuvinte, se vrea ca orice sunet, din orice zona a vocii, sa aiba atat plinatatea rezultata prin intarirea armonicelor grave din spectrul acelui sunet cat si stralucirea rezultata prin intarirea armonicelor inalte care-i apartin. Daca reuseste cantaretul sa dezvolte aceasta rezonanta echilibrata in intregul lui ambitus, atunci nu va dispare nici rotunjimea nici stralucirea din voce, indiferent ce inaltime atinge. Egalitatea astfel dezvoltata se mai numeste alinierea verticala a vocii, deoarece se refera la tot ambitusul ei.

2)În al doilea rand, cantaretii isi propun sa pastreze o distinctie clara intre diferitele vocale, o anume claritate sau puritate a vocalelor. Aceasta este o problema de identitate fonemica si este vitala pentru un cant inteligibil. Daca vrem sa fim intelesi cand cantam, si acesta este un deziderat de netagaduit, nu ne putem ingadui sa confundam culorile vocalelor.

3) În al treilea rand insa, isi mai propun sa contrabalanseze puritatea vocalelor cu o oarecare asemanare intre vocale, o anumita uniformitate a vocalelor. Uniformizarea vocalelor presupune mentinerea timbrului vocii si puterii sonore prin toate vocalele. Cu alte cuvinte, se poate spune ca vocalele unui cantaret sunt uniforme daca, ascultata pe o singura inaltime, vocea nu isi modifica timbrul sau sonoritatea la trecerea dintr-o vocala in alta. De aceea se lucreaza in vocalize mai multe vocale pe aceeasi inaltime. Aceasta munca vrea sa elimine denaturarile ce pot apare datorita anumitor vocale. Egalitatea care se dobandeste prin astfel de studiu se mai numeste alinierea orizontala a vocii, deoarece se probeaza si se studiaza pe cate o inaltime.

Cuvantul uniform orienteaza inspre o singura forma prin care vor trece toate vocalele. Aceasta idee se refera in mod deosebit la deschiderea gurii, adica la lasarea in jos a maxilarului inferior. Maestrii italieni aveau obiceiul de a cere o deschidere asemanatoare a gurii pentru toate vocalele. Daca se respecta aceasta indrumare, nu se va percepe decat o ajustare minima a pozitiei maxilarului inferior de la o vocala la alta, cand sunt cantate pe aceeasi inaltime. Însa aceasta uniformizare presupune de asemenea un anumit comportament al limbii, al valului palatin si al faringelui. Vom atinge acest subiect cand vom discuta despre ajustarea rezonatorilor.

Ca sa rezumam, scopurile noastre legate de rezonanta sunt: 1) mentinerea timbrului cald si stralucitor in tot ambitusul vocii si in orice nuanta; si un compromis frumos intre 2) puritatea vocalelor si 3) uniformizarea vocalelor.   Prima problema are de-a face cu alinierea verticala a vocii; compromisul dintre a doua si a treia, cu alinierea orizontala a vocii.

Ajustarea rezonatorilor

Asa cum orice rezonator care nu poate fi ajustat va rezona dupa proprietatile lui, cu anumite inaltimi si nu cu altele, nici rezonatorii vocii noastre, daca nu sunt ajustati in mod corect, nu intra intotdeauna in rezonanta cu sunetul emis de corzile vocale. Trebuie efectuata o anumita potrivire a volumului cavitatilor faringiene si bucale si a deschiderii gurii la fiecare sunet. Pe deasupra, se "toarna" fiecare sunet printr-un anumit mulaj ca sa i se imprime o anumita identitate fonemica prin relevarea constituentilor fonici care definesc vocala respectiva. Care sunt considerentele importante ca sa reusim acest "acordaj" intre rezonatorii vocii noastre si inaltimile emise de laringe? Cum realizam in acelasi timp ajustarea rezonatorilor si mularea corecta a vocalelor? Ce anume ramane constant de la un sunet la altul, de la o vocala la alta? Ce anume se schimba? La aceste intrebari vom incerca sa raspundem trecand, punct cu punct, prin toate elementele care influenteaza in mod insemnat rezonanta vocala.

Din fericire, exista o functiune a trupului uman care ne sugereaza un excelent punct de plecare in munca de invatare a folosirii rezonatorilor. Aceasta functiune este cascatul care, in faza lui incipienta, pune mai toate lucrurile in ordine pentru o rezonanta buna. Sa studiem putin acest fenomen.

Încearca sa-ti induci un cascat. Observa cu mare atentie ce anume se intampla in momentul in care incepi sa casti. Ce face mandibula? limba? faringele? laringele? velumul? Ce fac buzele? Ce se intampla daca, mergand mai departe, casti cu adevarat? Ce simti in fiecare organ mentionat?

LARINGELE

Laringele, la inceput de cascat, se lasa usor in jos, fara insa a atinge starea de incordare in care intra in plin cascat. Starea de usoara coborare a laringelui, s-a dovedit prin studii stiintifice, este preferata de majoritatea profesorilor de canto fata de pozitia necoborata sau cea urcata. Efectul principal al coborarii usoare a laringelui este lungirea faringelui, marirea volumului acestuia fiind necesara in intarirea armonicelor grave a sunetului vocal.

FARINGELE

Faringele, la inceput de cascat, ia o pozitie deschisa, relativ relaxata. Volumul lui se mareste prin usoara coborare a laringelui si prin ridicarea valului palatin dar si printr-o usoara largire realizata de aceiasi muschi care coboara laringele (sublaringieni). În aceasta pozitie faringele inca este foarte flexibil, trasatura esentiala pentru a-l putea ajusta pe mai departe, sunet cu sunet.

MANDIBULA

În faza incipienta a cascatului si mandibula este influentata intr-un mod favorabil pentru cantat. Ea are tendinta sa se lase in jos cu mare relaxare, provocand o deschidere sanatoasa a gurii si asigurand relaxarea atat de necesara pentru emisia libera.

LIMBA

Cand incepi sa casti, limba se culca automat in gura, cu varful asezat la baza dintilor incisivi inferiori. Aceasta pozitie este "aur curat" pentru emisia libera, claritatea vocalelor si rezonanta stralucitoare. Este de foarte mare importanta ca studentul la canto sa se deprinda cu aceasta pozitie relaxata a limbii.

BUZELE

Este posibil sa nici nu bagi in seama buzele in momentul inceperii cascatului, atat de usoare le vei simti. Starea lor relaxata le lasa flexibile si elastice, gata sa-si aduca si ele aportul la stralucirea sunetului.

Toate aceste fenomene care insotesc inceputul de cascat constituie un punct de plecare foarte sanatos pentu cautarea rezonantei bune. Care sunt principiile care ne pot calauzi pe mai departe?

Urmareste mentinerea starii obtinute prin cascatul incipient. Este extrem de important ca in timpul cantatului sa nu stricam acel inceput bun. Foarte multi studenti de la canto se lupta cu probleme de laringe urcat, de tensiune la nivel de faringe si mandibula, cu lenevia valului palatin, cu retragerea limbii in gura, cu buzele rigide sau trase in pozitii nefolositoare. Primul principiu care trebuie sa ne calauzeasca este ca o foarte mare atentie va trebui acordata in timpul cantatului la pastrarea calitatilor obtinute prin inceputul de cascat. Relaxarea astfel cultivata va asigura flexibilitatea de care e nevoie pentru ajustarea rezonatorilor.

Urmareste constanta in senzatiile vibratorii din gura si din cap. Aceste senzatii sunt un control foarte valoros cand ai invatat sa le cunosti. De regula, se pot gasi concentrate, in mediu si grav, in palatul dur. La urcare spre acut, aceste senzatii au tendinta de a se muta progresiv mai sus in cap, poate chiar mai spre mijlocul capului. Senzatiile vor diferi putin de la om la om, dar important este ca studentul sa invete sa le cunoasca bine si sa vegheze ca, pe de-o parte sa nu dispara, iar pe de alta sa nu se deplaseze in faringe, indiferent de inaltimea si de vocala cantata.

Cu cat urci mai mult, cu atat este nevoie de mai mult spatiu. Si inversul este adevarat: cu cat cobori mai mult, cu atat este nevoie de mai putin spatiu. Termenul "spatiu" se refera aici si la spatiul extern (la nivelul deschiderii gurii) si la spatiul intern (spatiul creat in spatele gurii). Asadar, pentru sunete grave, deschiderea gurii va fi relativ mai mica decat pentru sunete acute; iar intr-o gama ascendenta se va putea observa o deschidere treptat mai mare a gurii si o marire treptata a spatiului din spatele gurii (realizata in principal de ridicarea valului palatin). Atentie: se poate exagera deschiderea gurii. Oricat de mare s-ar deschide gura pentru a canta, ar trebui sa mai ramana loc de deschidere.

Un ultim principiu se bazeaza pe faptul ca noi nu ne auzim asa cum ne aud altii. Micile canale, numite tuburile lui Eustache, care fac legatura intre faringe si urechea interna, sunt cauza acestei diferente de perceptie. Îi auzim pe altii doar cu urechea externa, dar perceptia propriei voci este influentata si de ce auzim prin interior. De aceea, de cele mai multe ori, un student la inceput de drum nu reuseste singur sa-si evalueze sunetul vocal. E important sa te lasi calauzit in cautarile tale de un profesor competent.

V. Articularea

Articularea este procesul prin care sunetul rezultat din fonatie si rezonare este format in unitati inteligibile de catre organele numite articulatorii. Acestia sunt limba, mandibula, buzele, valul palatin, si glota. Suportii ficsi pentru activitatea acestor articulatori sunt palatul dur, alveolele si dintii. Scopul studierii acestui proces este sa ajungem la o dictiune buna. Dar ce anume se intelege prin aceasta expresie?

Pentru cantareti si pentru actori, dictiunea se constituie intr-o arta si anume, aceea de a rosti deslusit si cu o incarcatura expresiva potrivita cerintelor textului rostit; adica arta rostirii clare si expresive. De aceea, cantaretul trebuie sa se verifice atat din punctul de vedere al inteligibilitatii cat si din cel al expresivitatii. Se intampla adeseori ca dictiunea unui cantaret sa fie deficitara pentru ca el este preocupat de probleme de rezonanta, de respiratie, de cunoasterea partiturii, de limba, etc. În cazul acesta nici nu se pune in discutie problema expresivitatii. În schimb, se intampla cateodata ca, tocmai din dorinta de a canta expresiv, cantaretul sa acorde prea putina atentie rostirii clare. Pe de alta parte, se mai intampla ca, din dorinta de claritate, cate un cantaret sa "violeze" textul cantat, neglijand caracterul textului si felul in care se cere el a fi rostit. Trebuie sa se ajunga la o imbinare armonioasa a inteligibilitatii cu expresivitatea.

Ce anume presupune claritatea in rostire? Cel putin patru lucruri: respectarea identitatii fiecarui fonem component al textului, rostirea cu suficienta energie ca sa fie lesne de perceput pana in fundul salii, o atentie continua la intregul text si stiinta de a "lega" toate sunetele de vorbire la coloana de aer, de a le integra intr-un sir fara intreruperi nefiresti. Pentru ca ne obisnuim foarte usor cu noi insine si nu mai observam greselile si deficientele noastre in rostire, este important sa fim ascultati de altcineva, care va sta in locul cel mai indepartat in sala si va evalua inteligibilitatea rostirii noastre. În ultima instanta, trebuie sa ne facem usor de inteles.

Cum anume poate fi rostirea expresiva? Mai intai, rostirea noastra devine expresiva atunci cand exista o "traire" launtrica a ceea ce spunem sau cantam. Cand gandim si intelegem ceea ce spunem, cu toate conexiunile la realitatile din care a izvorat textul si cu toate implicatiile textului pe mai departe si rostim textul ca si cum ar fi fost conceput in mintea si inima noastra, atunci exista "suportul" launtric necesar pentru o rostire expresiva. Pe urma, mijloacele prin care realizam o rostire expresiva sunt intensitatea si timbrul vocii in vocale si intensitatea si durata consoanelor. Pentru orice consoana exista o "paleta" de posibile variante, dintre care toate sunt acceptabile din punctul de vedere al inteligibilitatii, dar care se diferentiaza una fata de alta prin intensitatea si durata lor. Aceasta "paleta" exclude variantele care nu respecta identitatea fonemica sau care sunt executate cu prea putina energie ca sa fie usor inteligibile dar include variantele care s-ar preta la exprimarea unei game largi de stari sufletesti. La fel stau lucrurile si in problema vocalelor. Dincolo de indrumarile pe care le aflam in partitura privitoare la caracterul general al piesei si la intensitatea dorita in fiecare zona a piesei, dozarea exacta a intensitatii si a timbrului vocii va fi determinata de conceptul "finisat" al fiecarei silabe, care va rezulta la randu-i dintr-un complex de considerente muzicale si textuale. Aceste considerente, daca le intelegem, ne vor duce inspre o mare bogatie in expresivitate.

Considerente tehnice

Pentru a realiza o dictiune buna este necesar sa existe o stare de relativa relaxare in articulatori. Din nou, ideea de tonus muscular exprima cel mai bine starea optima a acestor organe. Senzatiile care insotesc aceasta stare sunt cele de elasticitate, flexibilitate, agerime, usurinta. Întepenirea sau rigiditatea, indeosebi in limba, buze sau mandibula dar si la nivel de val palatin sau glota vor ingreuia in mod usor sesizabil acest proces, nemaivorbind de daunele aduse rezonantei si, in cazul glotei, fonatiei.

Starea de tonus poate fi indusa de diferite exercitii si actiuni, ca cele care urmeaza:

-- pronuntarea prelungita a literei r

-- trilul de buze (asa cum fac copiii mici sunetul de motoras)

-- masarea mandibulei

-- folosirea unor vocalize simple pe silaba "ia"

-- exercitii liber alcatuite din pronuntarea in repetate randuri, ferma si rapida, a diferitelor combinatii de consoane si vocale, ca de exemplu: mamema, mamema, mamema; nineno, nineno, nineno; liloli, liloli, liloli; rateghi, rateghi; lurafilo, lurafilo; sau din cuvinte, ca de exemplu: mamaliga, mamaliga; pantofar, pantofar.

În exercitiile acestea este esential sa controlam foarte atent doua lucruri, fara de care ele devin inutile. În primul rand, trebuie sa ne conduca la o senzatie de usurinta, nu de tensiune. De aceea, este bine de pornit intr-o viteza mai mica si apoi de marit debitul, pastrand insa senzatia ca articulatorii ar fi din cauciuc si ca ar sari din consoana in consoana ca o minge. În al doilea rand, asa cum s-a aratat si in capitolul despre rezonanta, pozitia corecta a varfului limbii pentru orice vocala este pe arcada dentara inferioara sau pe gingia aferenta. Miscarile pentru realizarea consoanelor trebuie sa se efectueze rapid si ferm si nu trebuie in nici un caz sa impiedice varful limbii sa ajunga inapoi la loc pentru vocale. Cu alte cuvinte, orice consoana care necesita deplasarea varfului limbii trebuie conceputa si exersata in doua miscari: prima este deplasarea, iar a doua este intoarcerea la loc. La inceputul studierii cantului este crucial sa existe o grija deosebita fata de aceasta problema. Neglijarea ei poate duce la mari dificultati.

VI. Încalzirea vocii

Dupa cum am putut observa in studiul nostru de pana acum, cantatul presupune o folosire specializata a mai multor seturi de muschi: muschii sistemului respirator, muschii cascatului, muschii zonei rinofaringiene, muschii laringieni, muschii faciali si limba. La fel ca in orice activitate sportiva, nu te poti astepta la o performanta satisfacatoare din partea acestor muschi daca nu le asiguri pregatirea necesara.

Care pot fi urmarile deciziei de a sari peste faza de incalzire a vocii si a canta neincalzit? În primul rand, apare incapacitatea de a stapani diferitele probleme vocale care se ivesc, incluzandu-le pe cele care, in conditii normale, cantaretul ar reusi sa le stapaneasca. Problemele care apar pot fi de rezonanta, de sustinere, de folosire a extremelor ambitusului, de vibrato necontrolat, si asa mai departe. Apoi pot sa apara asa-zisele "gauri" in voce, unele sunete care nu vor iesi nicicum. În sfarsit, datorita sfortarilor de a compensa lipsa de pregatire a vocii, apar tensiuni in diferitele parti ale aparatului vocal si raguseala. Cine neglijeaza aceasta faza importanta a muncii cantaretului nu va ajunge departe.

Principii de incalzire

Desi incalzirea difera foarte mult de la profesor la profesor, exista totusi niste jaloane mari in care e bine sa incadram munca de incalzire.

Asigura "trezirea" fizica (circulatia sanguina, tonus-ul muscular) inainte de a canta: incepi cu muschii mari si mergi spre cei mici (vezi capitolul despre postura). Munca vocala e aproape pe degeaba daca nu asiguram starea fizica necesara.

Lucreaza din zona cea mai confortabila a vocii spre extreme.

Lucreaza cu rabdare, fara graba.

Lucreaza intotdeauna cu scop.

Pretuieste intotdeauna calitatea sunetului si usurinta fizica mai mult decat lucruri spectaculare, cum ar fi extremele ambitusului sau sunete tari.

Începe cu desene restranse si mergi treptat spre desene mai largi, care vor cuprinde tot mai mult din voce.

Nu insista dincolo de momentul cand apare tensiune in vreo zona. Opreste-te, odihneste-te o clipa. Evalueaza ce ai facut, regandeste sunetul si senzatiile inainte sa mai incerci lucrul respectiv. Daca problema persista, treci la un alt gen de exercitiu. Poti sa incerci din nou mai tarziu, dar daca problema tot a ramas, mai bine abordeaz-o impreuna cu profesorul.

Continutul incalzirii

Ce anume trebuie sa contina timpul de incalzire? Din nou, ideile difera de la un profesor la altul, dar putem deslusi cateva linii mari.

1. Exercitii fizice cu menirea de a asigura conditia fizica necesara

2. Exercitii de respiratie, cu scopul de a dezvolta o stapanire constienta asupra aparatului respirator

3. Sunete lungi, usoare in zona cea mai confortabila a vocii (probabil mediul inferior), cu scopul de a stabili o fonare sanatoasa, o buna coordonare a sistemului respirator cu cel fonator si constientizarea senzatiilor vibratorii care vor fi controlul nostru asupra problemelor de rezonanta. Multi profesori prefera consoanele nazale in aceasta faza a incalzirii, pentru ca ne ajuta sa reperam senzatiile vibratorii. Consoanele nazale sunt si numite consoanele "inducatoare de rezonanta".

4. Vocalize, de la simplu la mai complex, din zona cea mai confortabila spre extreme, cu desene treptat mai largi.