Conceptul de vocalitate

Conceptul de vocalitate

In Dictionnaire de la Musique, Larousse, vocea umana cantata, fie singura, dialogand cu un instrument (in special cu pianul) sau cu un grup de instrumente, este definita ca "un instrument muzical privilegiat care poate fi folosit ca suport al unui text, in care va fi solicitat pentru sonoritatea sa pura" .

Considerata cel mai vechi instrument muzical, vocea umana nu disocia la originile sale vorbirea de cant si doar evolutia a condus treptat la separarea rolului sau functional (numirea de persoane sau obiecte, apoi de concepte) de rolul incantatoriu. De altfel, cercetatorii in fonologie au constatat ca vocea vorbita, prin amplificarea accentelor naturale da nastere cantului, aceasta filiatie, asa cum se precizeaza in Dictionnaire de la Musique, Larousse "este atestata inca si in zilele noastre, mai ales la aborigeni al caror cant difera foarte putin de vorbire sau in Indii, unde recitarea vedica bazata pe trei trepte a condus, putin cate putin la rafinamentul incantatoriu al raga, in care vocea acopera trei octave, utilizeaza micro-intervale (octave divizate in douazeci si doua de shrutis) si, dupa caz, foloseste sau suprima vibrato-ul. Se releva aceeasi imprecizie a frontierelor intre vocea vorbita si vocea cantata in drama greaca clasica, si in diversele expresii vocale cu accentuare puternica a limbilor: spre exemplu lectura Coranului, a carui solemnitate are intime afinitati cu cantul flamenco original" . Se poate concluziona, asadar, ca fuziunea dintre cuvant si muzica, care i-a preocupat deopotriva, de-a lungul timpului, pe filozofi, etnografi, istorici, muzicieni si esteticieni s-a nascut, probabil, odata cu omul. Rolul vocii in cant (incantatoriu sau cathartic, purificator) a decurs constant din diversele functii care i-au fost acordate in arta profana sau in cea sacra, ca act cultural sau de divertisment. De aici, si cerinta care s-a impus de-a lungul timpului, ca vocea sa fie supusa unei educatii specifice, unui studiu vocal, sa fie cultivata in functie de rolul pe care se dorea sa-l aiba: fie al unei voci de mare intindere si forta, fie de mare sensibilitate (care sa poata reda nu numai tonurile si semitonurile gamei temperate, ci si micro-intervale), care sa-si insuseasca multiple modalitati de exprimare ce decurg din factorii de sustinere vocala, de intensitate, dictie, articulatie, virtuozitate etc.

Limitandu-ne la rolul vocii in muzica elaborata, se poate constata ca, de-a lungul timpului, autorii au solicitat vocea in cantul sacru, in opera si in alte genuri de spectacol muzical, in melodie si in lied, iar, uneori, in special in secolul XX, si ca simplu instrument. Utilizarea vocii se intinde deci de la vorbire la cant, trecand si prin formule intermediare cum ar fi vorbirea ritmica sau parlando, Sprechgesang, diverse tipuri de recitativ, de cant cu gura inchisa (mai ales in cantul coral), de redare a rasului sau plansului etc. Totodata, pornind de la cuvantul vorbit spre cel cantat, vocea se constituie in suport al textului, al poeziei, imprumutandu-i identitatea in realizarea unei expresivitati sporite, incat se poate afirma, cu certitudine, ca vocalitatea este "instrumentul" artei poetice.

La randul lor, vocile cantate, au fost clasificate, de-a lungul timpului, in functie de caracterul propriu: de registru, adica de intinderea pe scara sunetelor, de tesatura vocala privilegiata, de timbru, de functia dramatica, de intensitate, etc. Totodata, clasificarile vocilor au variat sensibil in cursul istoriei si datorita faptului ca ele au fost utilizate in diferite epoci, conform unor canoane estetice diferite. In muzica liturgica medievala occidentala, bunaoara, se utiliza vocea nevibrata, in cea de rasarit, emisia nazala. Odata cu aparitia operei in secolul XVII, arta cantului incepe a fi canalizata pe alte coordonate, acelea ale bel-cantoului, prin dezvoltarea tehnicii vocale in care ornamentica bogata, coloratura exagerata si interesul pentru o agilitate laringiana deosebita au fost prioritare, de cele mai multe ori, in dauna melodiei si a textului. In primele decenii ale secolului XIX, Rossini reuseste, insa, in mod genial sa imbine virtuozitatea specifica bel-cantoului cu frumusetea melodica, cu redarea inteligibila a textului. In continuare, idealul estetic al bel-cantoului se transforma, prin "poetizarea lui (Bellini, Donizetti) si apoi prin inlocuirea lui cu ideea expresivitatii si veridicitatii dramatice (Verdi, Puccini), punand pe primul plan cerintele declamatiei (Wagner, Debussy, Mussorgski), ceea ce impune schimbarea metodelor de cant, amplificarea volumului vocilor si renuntarea la hedonismul bel-cantoului. Secolul XX extinde pana la extrem zona vocalului, incluzand forme de expresie si sonoritati nebanuite (Berg, Schönberg, Stravinski, Nonno, etc.)" . Exigentele repertoriului liric creat in decursul timpului au condus la multiplicarea categoriilor si sub-categoriilor de voci, tinandu-se cont si de modul in care vocea reflecta psihologia personajelor imaginate de compozitori, (spre exemplu: un temperament dramatic este asociat, de obicei, unei voci sobre si puternice, iar un temperament elegiac se exprima printr-o voce mai clara, de mai mica intensitate etc.). Astfel, in linii generale, vocile, de la cele mai inalte, la cele mai grave pot fi catalogate, conform unor tratate de cant dupa urmatoarea schema: voci feminine: de soprana (soprana lejera, de coloratura, soprana lirica, soprana dramatica, spinto), mezzo-soprana (lirica, dramatica) si contralto (falcon, dugazon); voci masculine: de tenor (contra-tenor, tenor lejer, tenor liric, eroic, de mezzo carattere si tenor dramatic), de bariton ( lejer, liric, verdian, dramatic, Spiel-bariton) si de bas (cantabil, nobil sau profund, etc). Mai exista si o categorie speciala de voci masculine, asa-numitii falsetisti: sopranistii si contraltii.

Aceasta clasificare a vocilor, facuta in functie de ambitus si de timbru, nu se refera doar la spectacolul de opera, ci, la repertoriul liricii vocale, in general. Genul miniaturii vocal-instrumentale valorifica, insa, vocea pe dimensiunile unui ambitus confortabil, capabil sa asigure expresivitatea muzicala a unui poem literar fara acele acrobatii de virtuozitate intalnite frecvent in repertoriul de opera. De altfel, fata de maniera interpretativa specifica operei, modalitatile de abordare vocala a liedului presupun o mai mare simplitate, mai mult firesc si rafinament in redarea mesajului estetico-poetic si muzical, ceea ce constituie, nu de putine ori, o adevarata piatra de incercare pentru artistii lirici, ipostaza marcata de talent, cultura si, nu in ultimul rand, de valorificarea inteligenta a vocalitatii.