Ernesto Murolo: 1876 (biografia compozitorului)

Ernesto Murolo : 1876

Intr-un apartament din strada Cimarosa al Vomero, unde atmosfera sugestiva te indeamna sa crezi ca aratatoarele ceasornicului s-au oprit, se respira inca total vechiul parfum al epocii de aur al Canzonei napolitane. Intr-una din camere troneaza o veche canapea de piele pe care au sezut Bovio, Di Giacomo, Croce, F.Russo, Viviani, De Filippo si multe alte personalitati care au facut din Napoli un templu al canzonei, al artei si al culturii.

Peretii micului studio sunt acoperiti cu zeci de exponate: Canzone, sonete, fotografii de epoca, alaturi de autografele multor prerstigiosi maestri, printre care Mascagni, Leoncavallo, Tosti, Guy de Maupassant s.a. Intr-un coltisor se distinge o fotografie a lui Eduardo De Filippo, datata 27 februarie 1934 cu o dedicatie semnificativa:-"Erne, esti cel mai mare poet din Napoli".

Intr-adevar, in acea casa a trait unul dintre cei mai reprezentativi poeti napolitani: Ernesto Murolo. Si astazi inca, intre acele ziduri, se respira un aer imbibat de poezie si de muzica, gratie celui care locuieste aici: Fiul Roberto, celebrul interpret al canzonei napolitane.

ERNESTO MUROLO s-a nascut la 4 aprilie 1876, in cartierul Montecalvario. Parintii sai Vincenzo si si Maria Palumbo, comercianti bogati, au fost in masura sa-i ofere o copilarie instarita micului Ernesto, care a crescut rasfatat si fara griji. La varsta de 18 ani s-a apucat de studii juridice, dar in cele din urma a preferat sa se dedice jurnalismului. In 1902, sub pseudonimul Ruber, a publicat in jurnalul "Il pungolo" (Imboldul) un mic poem cu "intepaturi" foarte apreciat, cu titlul : " 'A storia 'e Roma". In acelasi timp s-au nascut si primele sale canzone care se adresau lumii Café-Chantant, a carei asiduu frecventator era Jett' 'o bbeleno" (E.Nicolardi - G.De Gregorio) 1901, si " 'O Scuitato" (E. Nicolardi - V. Valente) 1902. In 1904 Murolo a scris prima sa capodopera Pusilleco addiruso" -Posillipo inmiresmat (S. Gambardella) in care a dezvaluit principalele caracteristici care au marcat vena sa poetica. Intr-adevar, el a avut intotdeauna o evidenta predispozitie pentru colina Posillipo pe care a descris-o de multe ori cu stilul sau "pictural" bucurandu-ne de culorile si nuantele versurilor sale limpezi, sprintene si pline de viata. Cu referire la poet, ziaristul Tullio Gentile scria Fura florilor, cerului si inimilor, toate cele mai tandre voci ale vietii si frumusetii".

La Piedigrotta in 1906 Ernesto si-a adjudecat premiul intai in cadrul concursului "La Tavola Rotonda" (Masa rotunda) cu "Pusilleco Pusi"

Scrisa cu Di Capua, si tot in acelasi an pe muzica aceluiasi compositor, s-a nascut 'A furastiera" (Straina), scrisa la patru maini cu Libero Bovio. Cei doi poeti, cu toate ca erau d.p.d.v.al caracterului si ca fizic foarte diferiti, au fost uniti printr-o mare prietenie si de o insemnata intelegere artistica intalnita si in alte canzone printre care Si chiagnere me siente"-- Daca ma auzi plangand. (R.Falvo) 1907. In acei ani Ernesto a publicat in ziarul "Monsignor Perelli" o lunga serie de versuri satirice, cu mari consensuri.

Capacitatea sa descriptiva si poetica se evidentiaza si in celebrele catrene din "Tarantelluccia" (R.Falvo) 1907. Dupa un an, odata cu moartea tatalui sau, poetul a mostenit o avere considerabila cu care avea sa traiasca mai mult decat indestulat. Totusi, din pacate, el nu a fost in masura sa administreze un patrimoniu atat de imens si ducand un mod de viata extrem de stralucit, in doar douazeci de ani, a risipit intregul capital ereditar. In continuare Ernesto nu a reusit sa evite nici vanzarea mosiei detinute la Pignola, in provincia Avellino, pe care tatal Vincenzo, in pragul mortii, a demonstrat ca o iubeste mai mult decat orice pe lume, parafrazand in mod expres:

"Vindeti tot, dar nu Pignola"..(ceea ce nu s-a respectat din pacate)..

In 1908 s-a casatorit cu Lia Cavalli de 25 de ani din Livorno, de la care a avut sapte copii: Vincenzo (sculptor), Maria (scriitoare si poeta), Roberto, Luiza, Rita, Massimo (poeti) si Marco (pictor). Fiul Roberto isi aminteste de tatal sau ca fiind un om dulce si extrem de generos, caruia ii placea sa se inconjoare, el si familia sa, de orice lux si comoditate.

Ernesto a fost, de exemplu, printre primii din Italia care si-au satisfacut placerea de a avea o linie telefonica personala (cu nr-ul 3800).

El beneficia aproape zilnic de o eleganta sareta cu care se plimba in lungul strazii Caracciolo. Deasemenea si-a cumparat un cuter cu care naviga ore in sir, in sezonul estival, pe marea albastra a golfului Neapole.

Svelt, cu maniere distinse, elegante, mereu parfumat si pretios in imbracaminte, Ernesto starnea admiratia sexului frumos, avand faima de mare seducator.

In acea perioada de prosperitate economica, chiar si activitatea de poet a avut momente de mare splendoare. Se retin urmatoarele : "Quanno cantava ammore" (R.Falvo) 1909, "Suspiranno" (E.Nardella) 1909, "Ah! L'ammore che ffa fa" (E. De Curtis) 1911, "Chitarra triste" (R.Falvo) 1911, "Te si scurdata 'e Napule" (E.Nardella) 1912, "Quanta vote si' bella" (G. Lama) 1914, "Tammurriata all'antica" (E.A.Mario) 1914, "Pusilleco dorme" (R. Falvo) 1916, "Nuttata napulitana" (N.Valente) 1917, "O surdato 'e malavita" (E.Cannio) 1917, "Popolo Po" (Di Chiara).

In 1917 Murolo a intalnit muzicianul cu care avea sa colaboreze pentru inca 16 ani: Ernesto Tagliaferri. Cei doi "Ernesto" din acel moment au devenit prieteni ca fratii si colaboratori nedespartiti. Sustinuti de dinamicul editor Gennarelli, au produs un mare volum de materiale cantonetistice care a facut ca binomul Tagliaferri--Murolo sa devina "istorie".

Printre succesele lor merita amintite: "Napule aspetta" 1917, "Quanno canta Pusilleco" 1918, "Napule" 1919, "Napule ca se ne va" 1920, "Mandulinata a Napule" 1921, "Serenata napulitana" 1923, ( a nu se confunda cu canzona omnonima scrisa anterior de Salvatore Di Giacomo si P.M.Costa), "Qui fu Napoli" 1924, "Piscatore 'e Pusilleco" 1925, "Napule e Surriento" 1926, "Tarantella internazionale" 1926.

In acel an, cei doi autori au participat la prima transmisiune Radio Napoli, emisiune partenopeeana a E.I.A.R (din via Cesario Console) care a contribuit in mod substantial la difuzarea canzonelor epocii. La microfonul Radio Napoli, Murolo povestea istorii si anecdote citadine pe care insusi el le programa saptamanal, iar Tagliaferri de la 12 la 15, dirija orchestra care acompania interpretarile in direct ale cantaretilor.

Laudatul tandem a semnat si alte succese: "A canzone d''e stelle" 1928, "Quanno ammore vo fila" 1929, "Nun me sceta" 1930, " 'A canzone d''a felicita" 1930, "Ammore canta" 1930, "Adduormete cu mme" 1931, " 'O cunto 'e Mariarosa" 1932, si "E a Napule ce sta" 1933.

In 1932, in vecinatatea Cazinoului Municipal din Sanremo, a fost organizat de catre Ernesto Murolo un mare Festival gandit diferit de cel care se reprezinta in orasul ligur in fiecare an. Intr-adevar, era vorba de o trecere in revista a canzonelor napolitane interpretate de artisti in majoritate napolitani, acompaniati de o mare orchestra dirijata de Ernesto Tagliaferri. Nu au fost oferite trofee si nici nu s-au alcatuit clasificari. Manifestatia insa a obtinut un succes pe scara nationala, incheindu-se pe mare cu plute si focuri de artificii.

Dar, din pacate, pentru poet anii Treizeci se profilau mai grei, pentru ca, in ciuda multiplelor sale succese, el incepea sa traverseze perioade ingrijoratoare de restrictii economice. Cum am mai amintit deja, a fost constrans sa vanda multe din proprietatile sale, printre care palatul din Via S. Pasquale a Chiaia nr.233 unde locuia, precum si proprietatea din Irpinia. El, oricum, nu parea sa fie preocupat prea mult de conditia sa schimbata, continuand sa lucreze mai departe in campul artistic cu seninatate. Celor care il acuzau de superficialitate poetul adeseori le raspundea cu o fraza care sublinia temperamentul sau optimist Cum poate unul care traieste la Napoli sa fie plangaret?". (chiagnuso).

Ernesto Murolo a compus mai multe poezii de neuitat printre care 'O miercudi d''a Madonna 'o Carmine" ; "'O viento" si "Matenata" cuprinse in cele doua volume editate de Bideri, dar mai ales el a cultivat in mod prolific una din marile sale pasiuni din tinerete: teatrul. Deja in 1903, scrisese pentru compania lui Gennaro Pantalena piesa intr-un singur act "'O 'mpuosto", care, in 1905 a avut un succes asigurat la Teatro Nuovo, reprezentat de compania Gesualdi. El a fost, in mod hotarat, printre promotorii unei polemici adresate teatrului Scarpettiano, cu scopul de a tutela "teatrul de arta napolitan" printre sustinatorii caruia erau Bovio, Bracco, Galdieri, Di Giacomo, si alti importanti scriitori de opere teatrale.

Printre comediile sale : "Ll'uocchie d''o poeta" ; "Gente nosta" scrisa cu Bovio si pusa in scena chiar de Vincenzo Scarpetta ; "Signorine" un singur act lejer pentru compania "Adelina Maglietti e Pantalena"; "Addio mia bella Napoli" ; "Anima bella"; "Nini Bijou"; "O giovannino o la morte" adaptare pentru teatru a celebrei nuvele scrisa de Matilde Serao; "Se dice" ; "Calamita" ; "Pasqua in famiglia" ; "Paese che m'incatena" ; "Napoli che se ne va"; "Il compagno"; "Un' ora al San Carlino" opera muzicala scrisa in colaborare cu Ernesto Tagliaferri.

Director artistic in 1915 a ex companiei Pantalena, Ernesto Murolo a fost la inceputul anilor 30 deasemenea responsabil al gestiunii unei companii de proza organizata seral, unde invata pe actorii-elevi, arta recitarii.

Fericita asociere cu Tagliaferri s-a terminat in 1934 cand acesta din   urma a constituit impreuna cu Bovio, Lama si Valente Casa Editoriala: "La Botega dei Quatro". In apartamentul din via Cimarosa poetul a scris ultimele sale canzone printre care 'O balcone'e Napule" (E.De Curtis) 1934 ; "Ll'ammore e tutto 'o munno" (U. Colonnese). Artistul, iubitor al liricii campestre (campenesti) si pictor in versuri de acquarele sugestive, se indrepta de-acum spre saizeci de ani cand, cu energie, voia sa formeze o companie teatrala pentru a o conduce ca prima persoana.

In 1935 el a organizat in Puglia o serie de spectacole cu, deja amintita comedie "Gente nosta" dar, la Foggia, in timpul reprezentatiei a fost cuprins de un rau care l-a silit sa se intoarca la Napoli. La 30 octombrie 1939 Ernesto Murolo a decedat in casa lui de pe colina Vomero. La disparitia poetului, "L'Ilustrazione Italiana" a publicat un articol semnat de Federico Petriccione, care se incheia citand celebrele catrene ale lui Murolo, scaldate de ironica veselie partenopeana, care ia totul in gluma:

E 'i canto qui fu Napoli Si eu cant aci fu Napoli

Nisciuno e meglio 'e me! Nimeni nu-i mai bun ca mine

Dimane penso 'e diebbete: Maine o sa ma gandesc la datorii

Stasera so' 'nu Rre! Asta seara insa, sunt un Rege!

Diebette = debite, datorii, (iar nu "diabet" spre care te duce asemanarea cu romana).