Gabriel Fauré si melodia franceza

Gabriel Fauré si melodia franceza

Genul reprezentativ al creatiei lui Gabriel Fauré (1845 -1924), exceptand creatia corala, cea dedicata pianului si o serie de lucrari destinate scenei, este considerat Melodia. Desfasurata, cu intreruperi nesemnificative, intre anii 1861-1921, activitatea de creatie in acest gen, al miniaturii vocal-instrumentale, oglindeste, totodata, pe langa evolutia stilistica in acest domeniu a lui Gabriel Fauré si modalitatea in care a evoluat genul de la romanta, la melodia franceza.

In muzica franceza, romanta, gen care s-a dezvoltat in timpul Revolutiei franceze si, mai ales, in cel al celui de-al doilea Imperiu, este descrisa astfel in Enciclopedia din 1765: "Mica istorioara scrisa in versuri simple si naturale. Naivitatea este caracterul principal al romantei..Aceasta poezie se canta"[1]. Doi ani mai tarziu, J.J.Rousseau noteaza in Dictionarul muzical: "Romanta este Aria pe care se canta o mica poezie, care poarta acelasi nume, impartita in cuplete, al carui subiect este, de obicei,o mica istorioara de dragoste, adeseori tragica. Asa incat, romanta trebuie inscrisa unui stil simplu, emotionant de un gust un pic invechit, melodia trebuie sa raspunda caracterului textului: deloc ornamentata, deloc afectata, o melodie dulce, naturala, campeneasca care produce placere prin ea insasi, independent de maniera de a canta.Nu trebuie pentru cantul romantei decat o voce frumoasa, curata, care pronunta bine si canta simplu"

Momentul aparitiei romantei in creatia franceza este considerat data compunerii de catre Padre Martini , in 1784, pe un text poetic de Florian, a melodiei Plaisir d'amour (Placerile dragostei), publicata sub titlul Romance du chevrier (romanta de pastor). Este un gen care se va dezvolta in timpul Revolutiei franceze si, mai ales in timpul celui de-al doilea Imperiu. Doi dintre muzicienii francezi: Louis Niedermeyer 1802-1861) si Hippolyte Monpou (1804-1841) vor contribui la evolutia romantei punandu-i in valoare calitati pana in acel moment ignorate. Niedermeyer, dupa Saint-Saëns, "spargand tiparul vechi si anost al romantei franceze, inspirandu-se din frumoase poeme de Lamartine si Victor Hugo, a creat un nou gen, de superioara arta, analog liedului german" . "Hippolite Mompou prefera pe Musset si Hugo lui Lamartine. Muzician de biserica, autor de lurcrari lirice el a scris numeroase romante care au cunoscut un succes considerabil. Gustul pentru poezia germana (Goethe, Bürger) a facut sa fie supranumit ,,rege al baladei" .

Nascuta din romanta, fara a o neutraliza, melodia va reprezenta reflectarea poeziei franceze a timpului cu toate implicatiile estetice ale acestei. Muzica insotita cu poezia se va degaja putin cate putin de amatorism, pentru a accede impreuna cu aceasta, spre cele mai inalte forme de creatie. Melodia va deveni un simbol al rafinamentului artei franceze si nu va putea fi confundata cu nici unul dintre echivalentele sale: germane (liedul) sau slave ( romanta sau cantecul).

Primele 20 de miniaturi vocal-instrumentale ale lui Gabriel Fauré, intitulate Melodii influentate, probabil si de creatia unuia dintre primii sai mentori Louis Niedermeyer, se incadreaza perfect in genul romantei, prin caracteristicile amintite: lucrari accesibile, pe care oricine le putea fredona, poezii facile, cantate de amatori talentati si adresate unui public fara pregatire muzicala. Printre aceste prime lucrari amintim: Le papillon et la fleur, op.1nr.1 (Fluturele si floarea), Dans la ruines d'une abbaye (In ruinele unei manastiri), Reve d'amour (Vis de dragoste), toate pe versuri de Victor Hugo, de asemeni, Les matelots (Marinarii) sau Tristesse (Tristete) pe versuri de Theofile Gautier si inca multe altele, toate grupate in prima culegere. Un merit deosebit al lui Gabriel Fauré este acela ca a abordat, in exclusivitate, poezia franceza, versuri din creatia poetilor: Victor Hugo, Théophile Gautier, Leconte de Lisle, Louis Pommey, Romain Bussine, Sully Prudhomme, Armand Silvestre, Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Charles Grand-Mougin, cu exceptia a doua cicluri: La Chanson d'Eve, op.95 (Cantecul Evei) si Le Jardin clos, op.106 (Gradina inchisa), pe versurile simbolistului belgian Charles van Leberghe.

In miniatura Mai (Mai), pe versuri de Victor Hugo, va apare pentru prima data, insa, un acompaniament pianistic diferit de cel doar de sustinere armonica, din romanta. In partitura acompaniamentului, pianul expune o formula arpegiata, extinsa la ambele maini.

Momentul desprinderii lui Fauré de romanta este marcat de aparitia in anul 1870 a melodiei Lydia, pe versurile unuia dintre Poemele antice ale lui Leconte de Lisle. Diferita de miniaturile precedente, deoarece iese din stereotipia romantei, partitura acestei melodii a starnit admiratia lui Massenet care a exclamat: "Je voudrais avoir ecrire cela! (Mi-ar fi placut sa fi scris eu aceasta!)"[6]. Desi subiectul este facil (poetul evoca motivul adoratiei sale, o "tanara si candida fata"), compozitorul insoteste versurile celor doua strofe cu un acompaniament a carui tandrete este subliniata de modul lydian (modul de fa) si de momentele surprinzatoare utilizate pentru a reflecta candoarea virginala, prin stabilirea unei echivalente muzical-estetice a acesteia din cuvintele "sur te roses joues" (pe obrajii tai roz) cu intervalele de cvarta marita din acompaniamentul pianistic. Un acompaniament care nu pune, insa, prea multe probleme :

Lucrarea se incheie cu un scurt postludiu pianistic, in maniera unui lied.

Contactul lui Fauré cu poezia simbolista a lui Charles Baudelaire, in perioada 1871-1872 (Chant d'automne, op. 5 nr. 1 -Cantec de toamna, dupa Les Fleurs du mal - Florile raului si Hymn, op. 7 nr. 2), dar mai ales, in 1887, cu poezia lui Paul Verlaine (Clair de lune, care incheie cea de a doua culegere de douazeci de melodii - 2^e Recueil) determina schimbari de scriitura muzicala, mai ales in partitura pianului: constructii prin juxtapuneri de secvente ritmice, melos cu inflexiuni recitativice, accente, dinamica in forte si contraste. Stilul fauréan se dezvaluie, insa, in cea de a treia culegere cu inca 20 de melodii (3³ Recueil) si in marile cicluri: La Bonne Chanson, op. 61, La Chanson d'Eve, op. 95, Le Jardin clos, op. 106, Mirages, op. 113, L'Horizon chimérique, op. 118.

Primul ciclu (prima mare reusita) cu titlul Cinq Melodies de Venise, op. 58 (Cinci melodii din Venetia) reuneste cinci melodii din anul 1891: Mandoline, En sourdine (In surdina), Green (Proaspat), A Clymène (Pentru Clymène) si C'est l'extase (Acesta este extazul), pe texte extrase din Fêtes galantes (Serbari galante) si din Ariettes oubliées (Ariette uitate) de Verlaine. Multe dintre poemele lui Paul Verlaine, puse pe muzica de Fauré, au atras atentia si lui Claude Debussy. Astfel, melodiile lui Fauré: Mandoline, Green, En sourdine, C'est l'extase si Clair de lune au cunoscut o replica a marelui impresionist.

In anul 1906, Fauré abordeaza poemele simboliste ale poetului belgian Charles van Lerberghe, alcatuind un ciclu de zece melodii, intitulat La Chanson d'Eve, op. 95, care incepe cu melodia Paradis, urmata de: Prima verba (Primul cuvant), Roses ardentes (Trandafiri pasionati), Comme Dieu rayonne (Cum radiaza Dumnezeu), L'aube blanche (Zori albe), Eau vivant (Apa vie), Veilles-tu, ma senteur de soleil (Veghezi, calda mireasma), Dans un parfum de roses blanches (Dintr-un parfum de trandafiri albi), Crepuscul (Amurg) si O, Mort, poussière d'étoile (O, moarte, pulbere de stele). Subiectul doreste sa puncteze o "istorie" a creatiei lumii, cu dimineata ei si aparitia personajului biblic feminin Eva. Personajul poemelor urmeaza drumul firesc, de la aparitie pana la moarte, Fauré marcand, prin cate o melodie, fiecare din momentele evolutive ale lumii. Cu 11 ani mai devreme, poetul simbolist german Stefan George a urmarit acelasi subiect biblic in poemele sale din Cartea gradinilor suspendate, poeme care-l vor inspira pe Arnold Schönberg in crearea unui ciclu de 15 lieduri cu acelasi titlu, in anul 1908.

De remarcat faptul ca, pianistica solicitata de muzica vocala a lui Gabriel Fauré este simpla, deosebit de discreta si subtila, ferita de intentii demonstrative de virtuozitate instrumentala. Echilibrul sonoritatilor, care doresc sa produca emotie si nu uimire, trebuie realizat prin uniunea dintre subtilitatea scriiturii muzicale a partiturii fauréene, cu sensibilitatea si rafinamentul specific, inconfundabil al muzicii franceze, asa incat se recomanda ca interpretarea pianistica sa ocoleasca libertatile agresive (care s-ar crede ca ar aduce un plus de originalitate), adoptand, mai degraba o riguroasa disciplina.