TIMBRALITATEA MUZICALA MODERNA

UNIVERSITATEA NATIONALA DE MUZICA - BUCURESTI

FACULTATEA DE COMPOZITIE, MUZICOLOGIE SI PEDAGOGIE MUZICALA

TIMBRALITATEA MUZICALA MODERNA

(Referat)

Introducere

Muzica, arta despre care se spune ca desi este cea mai accesibila si cea mai iubita de catre oameni, este, in acelasi timp, si cea mai complexa dintre toate surorile ei. Aceasta antinomie a muzicii se datoreaza faptului ca ea se inrudeste cu o serie de elemente esentiale ale Universului prin fenomenul ei sine qua non - vibratia. Este stiut faptul ca la baza luminii si a tot ceea ce urechea umana poate percepe, fie ca este vorba de sunet sau de zgomot, sta vibratia. Muzica se regaseste asadar in natura vietii, a plantelor, a animalelor, a intregului Univers si, bineinteles, in natura omului, sunetul fiind in mai toate culturile, nu numai in cea crestina, parte integranta in procesul creatiei. Astfel, in Biblie ni se spune cu privire la actul creatiei din toate cele sase zile ca "a zis Dumnezeu" (Facere cap. I, vers. 3, 6, 9). Muzicologii, in special cei care se ocupa de folclor, sustin in unanimitate ca muzica este prima manifestare artistica a omului, in cadrul ritualurilor religioase. Abia dupa existenta muzicii se poate vorbi de dans si de toate celelalte. Ea l-a insotit pe om pretutindeni, de la nastere pana la moarte, de la bucurie la tristete, la bine si la rau. Fenomen muzical, desi de aceeasi varsta cu lumea, sau chiar cu intregul Univers, daca ne gandim la teoria existentei unei muzici a sferelor, ramane totusi un fenomen viu, descoperindu-i-se noi si noi laturi si ipostasuri. Tainele muzicii s-au aratat a fi nesfarsite, gandindu-ne numai la varietatea stilistica pe care a imbracat-o aceasta in ultimele secole, nu cred ca ar putea cineva spune cu convingere totala ca fenomenul muzical se apropie de epuizare. Sunetul, celula vie a muzicii, poate imbraca, de asemenea, o imensa varietate de straie, ceea ce il face sa fie de fiecare data aceeasi si, in acelasi timp, unul nou. Aceasta permanenta prospetime a muzicii nu este adusa doar de catre stilurile de compozitie in continua schimbare sau de catre noutatea cronologica a unor compozitii, ci aceasta noutate poate fi atribuita si unei compozitii ce apartine cronologic unui stil vechi de peste cateva secole. Ce determina atunci aceasta continua prospetime a muzicii?

Timbralitatea

Dintre toate aceste straie, cel care ii da fiecarui sunet o personalitate aparte poarta denumirea de timbru. Acest termen, desi evident prezent intre insusirile unui sunet, este cel mai greu de definit. Poate tocmai acesta este motivul pentru care "esenta timbrului a fost descoperita mai tarziu, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea."[1]

Pentru a putea fi inteleasa mai usor, notiunea de timbru poate fi asociata cu cea de culoare din arta vizuala. Culoarea perceputa auditiv "are, prin simetrie, aceleasi patru caracteristici ca si cea perceputa vizual, astfel:

- reprezinta compozitia spectrala a emisiilor sonores;

- este o proprietate a sunetului de a personaliza sursa sonora;

- reprezinta o sursa de stimuli sonori care actioneaza asupra urechii;

- este o senzatie sonora generata si controlata de creier.

Intre culoarea perceputa vizual si cea perceputa auditiv se stabilesc deseori relatii si chiar analogii Culoarea in muzica, deci culoarea timbru este produsul complex al componentelor inaltimii, intensitatii si evolutiei lor in timp. Ea nu este o componenta, un element constitutiv al sunetului, ci o calitate a sa."[2]

Data fiind aceasta larga perspectiva, definirea clara a timbralitatii sonore a constituit preocuparea unui numar destul de mare de muzicologi. Cu toate acestea, nu avem inca o definitie unanim acceptata in lumea muzicala de astazi. Poate fi definit ca "o calitate perceputa auditiv, reprezentand o forma complexa a vibratiilor, din care rezulta armonicele, deci un fenomen al rezonantei naturale, sau ca pe o aglomerare de armonice sau de sunete partial non-armonice pe care

urechea nu le poate analiza, dar pe care le percepe ca pe o calitate ireductibila."[3]

O sinteza a celor mai cunoscute definitii pe care le-a capatat timbralitatea muzicala de-a lungul timpului ne este oferita de studiul domnului Dorel Pascu-Radulescu. Astfel, aceasta este definita ca reprezentand:

- "Calitatea sunetelor complexe de intensitati sensibil egale de a putea fi diferentiate subiectiv, in functie de compozitia lor spectrala;"

- "Caracter al senzatiei auditive care permite sa se distinga diferite sunete complexe avand aceeasi frecventa fundamentala si aceeasi tarie, insa compozitii spectrale diferite;"

- "Aspectul subiectiv al structurii armonice a sunetului;"

- "Calitatea sunetului sau timbrul lui este caracteristica speciala care il poate distinge dintre altele de aceeasi frecventa si tarie;"

- "Timbrul este un fenomen sonor multidimensional, care evidentiaza folosirea aceluiasi termen pentru a evidentia un ansamblu intreg de caracteristici;"

Complexitatea conceptului reiese evident din aceste definitii. Factorii care influenteaza culoarea timbrala a unui sunet si care determina, de fapt, timbralitatea sunetului, sunt numerosi si foarte variati. "Acestia pot fi de ordin acustic sau fizic; cei acustici sunt:

numarul armonicelor - cu cat numarul acestora este mai mare, cu atat sunetul este mai plin;

pozitia armonicelor in serie: de ex., armonicele 7, 11, 13 si 14 dau stridenta sunetului;

intensitatea armonicelor - daca armonicele 2 - 6 au intensitate mai mare, dau un timbru cald;

inaltimea sunetului fundamental - fundamentalele din registrul grav sunt insotite de numeroase armonice intense, de unde rezulta un timbru amplu, spre deosebire de fundamentalele din registrul acut;

intensitatea sunetului fundamental - in legatura directa cu aceasta se afla punctele maxime de rezonanta din spectrul armonicelor, pe care acustica le numeste formanti.

Elementul rezonator (ex. Corpul viorii, cavitatea faringo-bucala, tubul clarinetului, etc.), are rolul de a amplifica sunetul initial si de a-i adauga <<frecvente de rezonanta>>, adica formantii sunetului complex. Factorul zgomot, care se poate produce in cadrul proceselor tranzitorii - manierele diferite de atac: pizzicato, con legno, sunete eoliene, etc."[9]

Raportul timbru - culoare

Dupa cum am aratat mai sus, timbrul muzical poate fi asociat nuantelor culorilor din pictura. Este lucru bine stiut ca intre arte au existat dintotdeauna elemente de intersectie. Intre muzica, o arta perceputa auditiv, si pictura, arta perceputa olfactiv, deci total diferite din acest punct de vedere, exista totusi o mare varietate de termeni comuni, fie caracteristici muzicii si imprumutati si de pictura, fie invers. In acest sens "numerosi ganditori (antropologi, psihologi, muzicologi) sunt tentati sa sustina o analogie intre domeniul vizual si cel auditiv, legat de termenul culoare. Asociatiile dintre senzatiile vizuale si cele auditive nu au neaparat o baza obiectiva, ele manifestandu-se mai ales conjunctural, in functie de starile psihoafective ale subiectului. De exemplu, timbrul trompetei poate fi asociat culorii rosu, al clarinetului galben, etc Relatiile sinestezice sunt adesea puse in evidenta de expresiile intalnite in cronici de arta, cum ar fi: <<tonurile grave ale tabloului>>, <<culori disonante>>. Criticii literari, la randul lor, vorbesc despre <<armonia versurilor>>, <<muzicalitatea frazei>>.

Pe de alta parte, muzica a imprumutat de la pictura scriitura pointilistica; pointilismul este un procedeu care a rezultat din mai multe surse, respectiv: din repartizarea timbrala a liniei melodice prin klangfarbenmelodie, care la A. Webern isi gaseste aspectul cel mai abstract, din pulverizarea sunetului (procedeu ce apartine lui M. Ravel) si din extinderea conceptiei seriale si a celei legate de calculul matemetic aplicat in muzica (teoria multimilor, calculul probalistic, etc.), aspecte mai noi care au impus pointilismul ca o importanta dimensiune stilistico-estetica a muzicii contemporane, in special in creatiile lui Y. Xenakis.

Legat de divizionism si de termenul de pictura, pointilismul muzical nu constituie o transpunere in arta sonora a conceptiei pictorilor neo-impresionisti. De altfel exista si un decalaj in timp, intre pointilismul din pictura si cel muzical. Muzica a imprumutat acest nume mai curand de la profilul sonor dispersat, asemeni punctelor, in care ritmul complementar joaca un rol determinant. In serialismul abstract, pointilismul si-a gasit un vast teren de afirmare, fiind unul dintre procedeele preponderent utilizate in lucrari de K. Stockausen, L. Nono, P.

Boulez, etc."[10]

Fuziunea dintre muzica si celelalte arte a atins nivelul maxim in muzica secolului XX. Compozitorii modernitatii muzicale, in special cei avangardisti care au reprezentat varful de lance al acesteia, in cautarea noului, ineditului au realizat mari fuziuni intre muzica si celelalte arte si stiinte.

Ocupandu-ne in special de culoarea-timbru a muzicii, vom reda in continuarea clasificarea principalelor caracteristici ale culorii vizuale si ale culorii-timbru muzicale. Astfel: "Notiunea de culoare, ca perceptie la nivel optic, poate fi privita ca posedand urmatoarele caracteristici:

reprezinta compozitia spectrala a emisiilor de lumina;

este o proprietate a materiei de a reflecta sau de a absorbi lumina;

reprezinta o suma de stimuli luminosi care actioneaza asupra ochiului;

este o senzatie cromatica generata de creier; se cunoaste faptul ca emisfera cerebrala dreapta controleaza senzatiile coloristice si sunetele nearticulate, in timp ce emisfera stanga se ocupa de fenomenele secventiale.

Culoarea perceputa auditiv, cunoscuta mai ales sub denumirea de timbru, are, prin simetrie, aceleasi patru caracteristici ca si cea perceputa vizual, astfel:

reprezinta compozitia spectrala a emisiilor sonore;

este o proprietate a sunetului de a personaliza sursa sonora;

reprezinta o sursa de stimuli sonori care actioneaza asupra urechii;

este o senzatie sonora generata si controlata de creier."[11]

Relatiile dintre timbru si contextul muzical

Timbrul muzical am vazut ca reprezinta cea mai complexa caracteristica a sunetului, putand spune ca este chiar mai mult decat o caracteristica a sa, "este sunetul insusi." Transpusa astfel in sfera logicii, varietatea timbrala este determinata direct de contextul muzical al sunetelor. Relatiile dintre timbru si contextul muzical sunt astfel de interdependenta, unui context muzical corespunzandu-i o timbralitate specifica si, de asemenea, obtinerea unei timbralitati speciale presupunand dar existenta unui context muzical special.

Ce inseamna insa contextulmuzical in acest caz? Am putea spune, in doua cuvinte, ca reprezinta totalitatea factorilor ce pot determina sau influenta in vreun fel timbralitatea unui sunet sau a unui segment sonor mai mare sau mai mic.

"Interdependentei culoare - muzica i se poate asocia cea dintre timbru si sunet. Plecand de la astfel de considerente, H. von Helmholz a creat termenul <<klangfarbe>> (culoarea sunetului) pe langa cei pre-existenti <<metallklang>> (timbru in general) si <<metallstimme>> (timbrul vocii)."[13] "S-a constatat ca intre inaltimea si timbrul sunetului exista o interdependenta pe care fizica nu a putut-o explica. A. Schonberg scria in Harmonielehre ca <<. timbrul este un domeniu vast, din care inaltimea ocupa doar o parte>>[14] Dezvoltand idea, el a lansat in lucrarea Cinci piese pentru orchestra opus 16 conceptul klangfarbenmelodie

Timbralitatea in muzica vocala

Element ce face diferenta intre sunete, timbralitatea are un rol deosebit si in determinarea specificului fiecarei voci si instrument in parte. "In analiza comparata a sunetului mai multor voci sau instrumente din aceeasi familie se constata diferente de densitate, grosime penetranta, putere de patrundere si volum. Acestea confirma principiul multidimensionalitatii timbrului muzical si au drept cauze: caracteristicile anatomo - fiziologice ale aparatului fonator; deosebirile subtile constructive dintre instrumentele aceleiasi familii; calitatea timbrala distincta a cantatului diferitilor interpreti. Astfel vocile a doi tenori lirici se disting din punct de vedere timbral, instrumente din aceeasi partida construite chiar de acelasi lutier au timbruri diferite, acelasi instrument cantat de

mai multi instrumentisti suna distinct ca timbru in mana unuia sau altuia."[16]

"Vocea are timbrul cu cea mai larga gama expresiva. Pentru toate cele patru tipuri vocale principale (sopran, alto, tenor si bas) exista o simetrie in formarea si gruparea armonicelor; astfel se poate explica sonoritatea complexa a formatiei corale, data de omogenitatea vocilor, comparabila probabil doar cu cea a unei orchestre alcatuita exclusiv din instrumente de corzi.

Indiferent de voce, armonicele principale sunt grupate in doua zone de frecventa: una joasa, alta inalta. In acest sens, L. Hermann a propus, la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca cele doua grupuri cu influenta preponderenta sa se numeasca formante, iar zonele respective - zone formantice."[17] Aceste zone formantice fac diferenta radicala intre vocile barbatesti si cele feminine. In cazul vocilor barbatesti, zona formantica are extremele de 500 Hz., pentru cea joasa, si 2500-3000 Hz. pentru cea inalta. Vocile feminine poseda prin natura armonicele inalte.

"In privinta caracterizarii timbrului vocalic si extravocalic, trebuie avut in vedere ca fiecare vocala rezulta din suprapunerea acestora: timbrul vocalic, ce caracterizeaza vocala emisa si cel extravocalic, dat de subiecti diferiti pentru emiterea aceleiasi vocale; aceasta adauga constituanti acustici diferentiali cu caractere individual.

Timbrul vocalic rezulta din actiunea cavitatii faringo - bucale asupra produsului laringian, iar cel extravocalic este format de tot restul spectrului terminal.

Formantii vocalici pot fi influentati atat de inaltimea sunetului fundamental cat si de intensitatea lui. Acesti formanti se modifica in functie de tipul de emisie: vorbita sau cantata."[18]

"Pentru a urmari clasificarea vocilor cantate, este necesara abordarea, fie si sumara, a bazelor fiziologiei fonatoare, astfel:

intinderea tonala (ambitusul) depinde de excitabilitatea nervului recurent si este independenta de oricare alte caractere vocale (intensitate, timbru);

puterea vocii (intensitatea) depinde de presiunea subglotica si de tehnica vocala;

timbrul vocii depinde de produsul armonic fabricat de laringe si de cavitatea faringo - bucala, adica tot de tehnica vocala.

Totodata, vocea poate fi analizata, tinand seama de urmatoarele caracteristici:

tesatura (intinderea tonala, ambitus)

puterea (intensitatea)

culoarea generala

penetranta (stralucirea)

grosimea si

volumul."[19]

Privind la toate acestea, vedem ca timbrul - culoare a vocii umane este determinat de o multime de factori ce reprezinta fie insusiri ale sunetului emis, fie caracteristici de ordin anatomico - fiziologic ce individualizeaza interpretii. De multe ori auzim folosindu-se, cu privire la omogenitatea unui cor, expresia: au cantat n-au cantat mult impreuna. Aceasta omogenitate esentiala in performanta corala reprezinta tocmai incercarea de a anula individualitatea timbrala si de a gasi o expresie vocala unica, deoarece "doi bani nu face corul alcatuit numai din solisti."

Concluzii

Revenind la inceputul acestui studiu, putem afirma acum ca timbrul este unul dintre factorii esentiali care face ca o creatie muzicala sa poata fi expusa de fiecare data cu prospetime, cu acel "aer de nou", desi in etatea ei sunt incorsetate multe secole.

Timbrul ramane astfel acea caracteristica complexa a sunetului ce este identificata de multi cu sunetul insusi, fiind scoasa astfel in evidenta importanta sa definitorie.

Factorii ce determina sau influenteaza sunetul sunt foarte variati, intinzandu-se de la inaltime, intensitate, sirul de armonice si pana la cei de ordin fiziologic ce tin de natura fiecarui individ in parte.

Timbralitatea muzicala ramane inca un taram prea putin exploatat, cu toata anvergura pe care a luat-o cercetarea muzicala a acesteia in ultimul secol. Trebuie amintit faptul ca multi dintre compozitorii reprezentativi ai secolului XX si-au indreptat privirea spre timbralitate ca metoda de compozitie. Studiul timbralitatii este esential insa atat pentru muzicologi, sub aspectul teoretic, dar mai ales pentru interpreti (vocali sau instrumentali), sub aspectul sau practic.

Bibliografie:

Voda-Nuteanu, Diana, Timbralitatea corala moderna, Editura Universitatii de Muzica Bucuresti, 2004.

Pascu-Radulescu, Dorel, Sunetul muzical si ansamblurile instrumentale, Universitatea de Muzica din Bucuresti, 2000.

Urma, Dem, Acustica si muzica, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982.

Cuprins:

pagina

Introducere..2

Timbralitatea..3

Raportul timbru - culoare5

Relatiile dintre timbru si contextul muzical7

Timbralitatea in muzica vocala.8

Concluzii10

Bibliografie11