BLAISE PASCAL

BLAISE PASCAL

Nascut la 19 iunie 1623 la Clermont in Auvergne, Blaise Pascal va fi atras foarte repede catre studiul matematicilor . La numai 12 ani , el redescopera una dintre teoremele lui Euclid, iar la 19 ani inventeaza o masina aritmetica . Matematica si stiintele exacte vor ramine mult timp , pentru Pascal , domenii in care el va lasa urma geniului sau. Dar in 1646, el devine din ce in ce mai preocupat de chestiuni religioase. Apogeul convertirii sale va fi noaptea de 23 noiembrie 1654 , cind Pascal are o viziune mistica de o intensitate extraordinara, care ii dezvaluie o "bucurie eterna"

Anul urmator el se va retrage la manastirea de la Port-Royal. Perioada care urmeaza este insa foarte tulbure, pensionarii de la Port-Royal fiind tinta persecutiilor motivate de lupta impotriva jansenismului. Destul de curand, Pascal se stinge, bolav, la16 August 1662.

Putini savanti au fost atat de controversati ca Pascal. Personalitatea sa stiintifica exceptionala a atras, atat in timpul vietii sale, cat si in cele trei secole ce s-au scurs de la moartea sa, atentia multor cercetatori. Elogii, critici, denigrari, s-au amestecat intr-o gama cat se poate de larga.

Din categoria celor care l-au admirat fara rezerva, in afara de membrii familiei sale care aproape l-au divinizat, face parte Chanteaubriand, de la care desprindem cateva fraze elogioase, citate adeseori de biografi: "A existat un om care la doisprezece ani cu"barres" si "rondes" a creat matematica, la 16 ani a scris cel mai savant tratat despre conice,ce s-a vazut din antichitate, la nouasprezece ani a redus la o masina o stiinta care consta toata in intelegere, la douayeci si trei de ani a demonstrat fenomenul greutatii aerului si a inlaturat una din marile erori ale vechii fizici. in fine, scurtele intervale dintre suferintele sale, rezolva, pentru a se distrage una dintre cele mai dificile probleme de geometrie. Acest geniu formidabil se numea Blaise Pascal."

Problema credintei este aceea care va acapara gandurile lui Pascal in ultimii sai ani de viata. Pentru a-si apara convingerile teologice si pentru a combate indiferenta filosofilor si libertinilor, el concepe proiectul unei "Apologii" a religiei crestine. Nu cunoastem cu precizie data exacta la care s-a hotarat sa scrie aceasta opera si nici cand a inceput efectiv lucrul la ea. Este probabil ca in 1658 Pascal dispunea deja de majoritatea materialelor, dar starea sanatatii sale si apoi moartea sa prematura l-au impiedicat sa treaca dincolo de o ordonare preliminara a notelor sale.

Scopul cel mai general al lucrarii sale este apologia crestinismului, o apologie a unui crestinism centrat in jurul problemei revelatiei si a carei necesitate este data in plan psihologic de intensitatea cu care Pascal traieste experienta religioasa dupa convertireasi retragerea sa la Port-Royale. Din acest moment valorile credintei vor avea pentru el o prioritate absoluta in raport cu valorile seculare.

Strictetea dedicatiei religioase, pe care Pascal o impinge pina la marginea mortificarii,

este legitimata de un discurs care proclama fara incetare vanitatea lumii si a omului insusi.

Apologie inseamna pentru Pascal, printre altele ,afirmarea superioritatii crestinismului in raport cu celelalte religii, si in special in raport cu mahomedanismul si cu iudaismul .

Islamul, ca de altfel toate religiile pagine este "lipsit de fundament" , dupa cum aflam din capitolul IV , dedicat contrastului dintre crestinism si paginism .

Ceea ce pare sa conteze in primul rind , in respingerea islamismului , este caracterul intemeietorului sau, Mahomed . Comparat cu Isus Hristos , Mahomed a fost un fals profet, nu a facut miracole, iar aparitia sa nu a fost prezisp de nimeni. Daca diagnosticul islamismului este facil, nu acelasi lucru se poate spune despre iudaism. Vechiul Testament este "cea mai veche" carte din lume si "cea mai autentica". Evreii si crestinii au cunoscut pe acelasi Dumnezeu .A existat intodeauna pe pamint o religie care sustinea ca omul a iesit din starea sa de glorie si a cazut in pacat ,indepartandu-se de Dumnezeu, si care afirma ca va veni un Mesia. O afirmatie importanta a lui Pascal pare sa fie aceea ca tacerea vechilor istorici cu privire la persoana lui Chrstos tine chiar de natura religiei crestine, care este aceea de a fi un adevar ascuns prin multitudinea opiniilor comune.

Pentru Pascal, acest caracter al adevaratei credinte se sprijina pe o ontologie care stipuleaza ca divinitatea nu este nici exclusa din lume , dar nu este, in acelasi timp ,nici "prezenta manifesta". Capitolul VIII, dedicat "fundamentelor" religiei crestine , ofera imaginea unei divinitati care "se ascunde."

Natura, la randul sau, are "perfectiuni" pentru a arata ca este imaginea lui Dumnezeu, si defecte pentru a arata ca ea nu este decat o imagine. Acest caracter paradoxal al prezentei divinitatii si al operei sale impune o reconsiderare a manierei de a cunoaste , care este proprie religiei .Desi la un moment dat Pascal arata ca exista trei mijloace ale credintei (ratiunea, obiceiul si inspiratia ) este limpede din mai multe fragmente ,ca el este preocupat sa intemeieze sistematic si convingator credinta intr-o divinitate care scapa puterilor ordinare de cunoastere ale spiritului omenesc. Aceasta dificila intreprindere pare sa se bazeze pe distinctia pe care Pascal o opereaza intre ordinea spiritului, care presupune demonstratie rationala, si ordinea inimii care este maniera in care unii oameni sesizeaza, printr-un fel de persuasiune interioara, "principiile prime".

Cunoasterea adevarurilor religiei poate fi dobandita pe ambele cai, a spiritului si a inimii, insa calea demonstratiei si argumentului este inferioara si provizorie pentru ca nu poate asigura decat o credinta "omeneasca", insuficienta pentru mantuire. Mai multe consecinte decurg evident din acest caracter al religiei pascaliene. Mai intai, el ne explica de ce unele texte spirituale sunt atat de aluzive, daca nu chiar obscure. Dumnezeu a facut in asa fel, pentru a-L face pe Mesia cogniscibil numai pentru cei buni, a caror cunoastere depinde de "inima", aceasta este deajuns. In al doilea rand, religia lui Pascal fiind una a contrastului marcat dintre divin si uman, ea lasa loc iruptiei divinului in sfera lucrurilor omesti si naturale, o iruptie cu neputinta de cuprins si de explicat in limitele intelectului omenesc.

De aici decurge insistenta lui Pascal asupra temelor miracolelor. Alaturi de adevar , miracolul este necesar pentru a-l convinge pe om in intregul sau, trup si suflet.

La prima vedere s-ar putea crede ca descoperirea relatiei intre un individ marunt si un spatiu infinit ar putea duce la sentimentul de umilinta totala a omului in raport cu intreg cosmosul. Nu se poate spune ca aceasta stare de spirit n-ar fi existat. Pascal a fost poate printre cei dintii insi inspaimantati de muzica sferelor , de statutul sau neinsemnat si relativ cu nemarginirea in cadrul careia cauta cu disperare sa gaseasca un punct fix, dar capabil sa existe peste tot. Evident ca aceasta nu poate fi decat divinitatea angoasa spatiului gol terorizandu-l poate in aceeasi masura si pe Giordano Bruno.

Religia este opusa, in mod constant, in "Cugetari", concluziilor discursului filosofic. Filosofia nu trebuie sa suplineasca credinta si nici sa o submineze. Cat priveste filosofii combatuti de Pascal, se observa ca el mentioneaza foarte multe nume, dintre care s-ar parea ca scepticii, clasicii si modernii, sunt cei dintai vizati de argumentele sale. Atitudinea lui Pascal fata de "phirronieni" este insa destul de ambivalenta, pe de-o parte el asimileaza unele teze cu privire la imposibilitatea unei cunoasteri adevarate, iar pe de alta parte, el extrage tocmai de aici , din confuzia inevitabila a simturilor si intelectului, posibilitatea unei cunoasteri superioare. La orizont este idealul unei "ignorante savante", caracteristica marilor suflete.

Sa insistam un moment asupra criticii filosofiei.

O parte din temeiurile sale tin de domeniul analizei , discursului si reprezentarii. Imaginatia "inamica ratiunii", este o sursa fundamentala de erori. Intr-un al doilea timp, scepticismul intra pe teritoriul retoricii, cuvintele si combinatiile acestora au un potential considerabil de a ne indeparta de la adevar.

Filosofii si oratorii, prin urmare, nu au un acces privilegiat la adevarurile ultime. Dimpotriva, omul, fie el filosof ori doar exponentul opiniei comune, este expus ratacirilor de tot felul, mai ales atunci cand este vorba de guvernarea propriei sale vieti.

Altfel spus, falsele pretentii de cunoastere ale filosofilor implica o randuiala gresita a lucrurilor omenesti . Filosofia(si aici Pascal are in vedere mai ales scepticismul, stoicismul si epicureismul) cauta fericirea acolo unde ea nu este de gasit, fie pur si simplu in afara noastra fie in noi insine .

Ceea ce filosofia nu ne invata insa este ca regatul lui Dumnezeu este in noi. Pentru a-l dobandi, omul trebuie sa se urasca pe sine si sa il iubeasca doar pe Dumnezeu, lucru posibil doar in cadrele religiei asa cum o vede Pascal. Numai ca omul, conform lui Pascal, vede lucrurile dintr-o perspectiva destul de diferita. Fiinta omeneasca, asa cum este ea prezentata in textul "Cugetarilor", este dominata de pasiuni puternice. In razboiul dintre ratiune si pasiune, cea din urma domina. Una dintre pasiuni ocupa un loc aparte in analiza lui Pascal, amorul-propriu. Pentru a-si gratifica egoismul, fiecare om cauta, cu vanitate, aprobarea si stima celorlalti. Scepticismul lui Pascal lasa loc , ocazional, chiar pesimismului, de pilda atunci cand il descrie pe omul pasional ca fiind caracterizat de nebunie. Oamenii sunt intr-atat de nebuni, incat ar fi o nebunie sa nu fim si noi nebuni, la randu-ne. Chiar si cele mai marete lucruri din lumea omului, cum ar fi puterea regilor, se sprijina tot pe aceste pasiuni adanci, contrare ratiunii.

Exista si speranta in sistemul de idei al lui Pascal . Aceasta speranta este construita in parte tot pe baza opozitiei intre tezele credintei si cele ale filosofiei

Filosofia nu poate da un raspuns la redutabila intrebare cu privire la soarta sufletului.

"Provincialele" au fost si sunt apreciate nu pentru problematica lor religioasa controversata de-a lungul multor secole, ci pentru pozitia inalt morala a autorului lor, pentru logica lui in gandire si pentru incomparabilele-i calitati literare.

Este mare satisfactia pe care p simti cand te afli in fata unui text pascalian, care, chiar cand nu-i impartasesti fondul, te incanta inainte de toate prin logica sa si prin consecventa demonstratiei, precum si printr-o uimitoare dezinvoltura cu care se desfasoara dialogul.