S. Maximilian Kolbe

S. Maximilian Kolbe

Ne aflam astazi inaintea unei fete luminoase, in fata careia, chiar si cei necredinciosi se inchina cu placere si despre care cu totii vorbesc cu veneratie: Sfantul Maximilian Kolbe. Faptul ca el a daruit viata sa la Auschwitz, rascumparand cu caritatea si martiriul sau demnitatea omului persecutat, este de ajuns sa atraga de partea sa toate simpatiile.

Insa noi vrem mai degraba sa invatam a intelege gestul sau asa de decisiv tinand cont de intreaga sa existenta: vocatia, idealurile cultivate, munca continua, misionaritatea "incapatanata", pana intr-acolo incat sa poata parea unora excesiva, dar care exprima deopotriva credinta sa deplina. Astfel nu cadem in riscul sa separam in mod artificial moartea de viata sa.

Parintele Maximilian Kolbe fusese fiul timpului si al pamantului sau: se nascu in 1894 intr-un satuc polonez, din parinti care administrau un laborator mic de tesatura. Murise la 47 de ani, in 1941 in Auschwitz.

Intra in seminarul franciscan conventual in 1907, la 13 ani; novice la 16 ani (1910).

Din 1912 pana in 1919 studiaza filozofie si teologie la Roma. Da licenta in filozofie in 1915, iar in 1919 in teologie. Se intereseaza de fizica si de matematica si ajunge sa proiecteze noi tipuri de avioane si alte aparaturi.


La Roma asista la procesiunea de anticlericali si masoni care mergeau in piata sa-l celebreze pe Giordano Bruno fluturand un stindard negru in care Lucifer striveste pe Sfantul Arhanghel Mihail. In piata Sfantul Petru sunt distribuiti fluturasi in care se spunea ca "Satana trebuie sa domneasca in Vatican si Papa va trebui sa-i slujeasca".

Tanarul Maximilian are o conceptie cavalereasca despre viata, in stilul cavalerilor medievali: insa dama sa este Sfanta Fecioara.

Se convinge ca a inceput "Era Neprihanitei Zamisliri" aceea in care Maria va trebui, asa dupa cum spune Geneza, sa sfarame capul sarpelui.

Scrie:
'Trebuie sa semanam acest adevar in inima tuturor oamenilor care traiesc si care vor trai pana la sfarsitul timpurilor si sa ne ingrijim de cresterea sa si de roadele de sfintenie; trebuie s-o introducem pe Neprihanita in inimile tuturor oamenilor pentru ca ea sa inalte pe ei tronul Fiului sau, sa-i conduca la cunoasterea lui si sa-i inflacareze de iubire catre Preasfanta Inima a lui Isus."

Are o veneratie totala si gentila: o cheama Maica Domnului, folosind numele cele mai mangaietoare si familiare, asa cum doar polonezii stiu sa faca, fiind profund convins ca crestinii trebuie sa devina "Cavalerii Neprihanitei" si fondeaza o asociatie. Este "Militia Neprihanitei" despre care avem statutele autografice. Primele Cuvinte care caracterizeaza telul asociatiei sunt acestea:

"A cauta convertirea pacatosilor, a ereticilor, a schismaticilor, a iudeilor etc. si mai presus de toate a masonilor (suvant subliniat de doua ori); si mai presus de toate sanctificarea tuturora sub Ocrotirea si cu binecuvantarea Fericitei Fecioare Maria".

Aminteam de acuza de integrism pe care astazi P. Kolbe si-ar atrage-o catre sine din partea multor crestini de buna gandire si sofisticati. De fapt, "Militia Neprihanitei" nu are deloc un program spiritualistic, nu descrie prea mult o "optiune religiosa" ci una globala.

Iat-o:

"Cu ajutorul lui Dumnezeu trebuie sa facem in asa fel incat credinciosii Cavalieri ai Neprihanitei sa se afle peste tot, dar in mod special in domeniile cele mai importante precum:

a) educarea tineretului (profesori in Institute stiintifice, maistri, societati sportive);

b) conducerea opiniei publice (reviste, cotidiane, conducerea si distribuirea ziarelor, biblioteci publice, biblioteci ambulante, conferinte, proiectii cinematografice);

c) artele frumoase: sculptura, pictura, muzica, teatrul.

Militienii Neprihanitei devin in orice camp primii pionieri si calauze in ale stiintei (stinte naturale, istorie, literatura, medicina, drept, stinte precise etc.).

Sub influenta noastra si protectia Neprihanitei izvorasc, se dezvolta complexele industriale, comerciale, bancile.

Intr-un cuvant Militia sa se angajeye i toate si intr-un spirit sanatos sa vindice, sa intareasca si sa dezvolte fiecare lucru spre mai marea glorie a lui Dumnezeu, prin mijlocirea Neprihanitei si pentru binele comunitatii".

Realizarea acestui proiect? Pur si simplu incredibil pentru posibilitatile unui om.

In 1927 incepe sa construiasca din nimic un intreg oras circa 40 de km de la Varsovia. El vorbeste ca de o viitoare a doua Varsovia. Numeste orasul "Niepokalanow": Orasul Neprihanitei.

In putin ani iata descrisa prima realizare:

' Un teren intins si liber pentru constructia unei mari basilici a Neprihanitei.

Un complex-editura (care cuprindea): redactie, biblioteca, tipoteca, laborator linotypist, zimcografie cu cabine fotografice, tipografii, si diferite sectii de legatorie, stocuri si expeditii.

Partea stanga cuprindea, in compartimente diferite, capela, casa religiosilor, postulandatul, noviciatul, directia generala, infirmeria si, un pic mai deoparte, marea centrala electrica. Si apoi, imprastiate un pic peste tot, magaziile fierarilor si ale mecanicilor, laboratoarele pentru lemnari, cizmari, croitori, si nu in ultimul rand depozitele zidarilor si corpurile pompierilor.

Dar nu este totul: mai erau parcarea masinilor, mica statie feroviara cu o linie de legatura publica si statala; era prevazut si un aeroport cu patru piste si un proiect de statie radio emisie si transmisie.

Peste tot radacini de copaci grosi, depozite de lemn, tuburi si materiale de toate felurile.

Capacitatea lui Maximilian Kolbe de a-i atrage pe ceilalti spre acest ideal cavaleresc este data de aceste cifre: dupa un deceniu sau ceva mai mult la Niepokalanpw traiau 762 religiosi: 13 preoti, 18 clerici, 527 religiosi laici, 122 tineri aspiranti la preotie, 82 de tineri aspiranti religiosi laici.

Atunci cand Maximilian Kolbe, intorcandu-se preot de la Roma in Polonia, provincia francescana era formata din aproape o suta de religiosi. Religiosii din Niepokalanow trebuiau sa fie foarte saraci dar sa aiba la indemana ceea ce este mai bun pe piata: de la avion la ultimele modele de autovehicule.

Fratii lui Maximilian sunt capabili in toate: de la organizarea corpului de pompieri pana la a lua brevetul de pilot, de a studia pentru a deveni director de orchestra in asa fel incat sa poata ingriji in mod personal inregistrarea discurilor, de a studia sistemele de regie cinematografica.

Parintele Maximilian Kolbe intemeiaza, conduce aceasta enorma comunitate in primi sai ani, si ii va ramane mereu animator, asa e descris:

"Era ambitios, convins, de neoprit. Era un calculator innascut: calcula si compara fara incetare, valorifica, stabilea, compara bilanturi si preventive. Se pricepea in toate: motoare, biciclete, linotypuri, radio; cunostea ceea ce costa putin si ceea ce costa mult; stia unde, cum si cand era cel mai potrivit sa cumpere. nu era un sistem de comunicare prea avansata pentru el, vehyiculul misionarului, spunea deseori, ar trebui sa fie avionul ultimul racnet."

Viata intregii comunitati, insa, de catre P. Maximilian Kolbe este descrisa si explicata cu aceste cuvinte:

'Comunitatea noastra are un ritm de viata un pic eroic, care este si trebuie sa fie Niepokalanow, daca vrea sa indeplineasca telul pe care si l-a propus, ceea ce inseamna nu numai sa apere credinta, sa contribuisca la salvarea sufletelor, dar cu tarie, netinand cont de sine insasi, sa castige Neprihanitei suflet dupa suflet, un avampost dupa altul, sa fluture stindardul pe casele editoriale ale cotidianelor, pe tipariturile periodice si regulate, pe agentiile de tiparit, pe antenele radiofonice, pe institutele artistice si literare, pe teatre, pe salile cinematografice, pe parlamente, pe senate, intr-un cuvant peste tot in lume; si in plus sa vegheze ca acele stindarduri sa nu fie inlaturate de nimeni.

Atunci va cadea orice forma de socialism, de comunism, de eresie, ateistii, masonii si toate celelalte tampenii care izvorasc din pacat. Asa imi imaginez Niepokalanow".

In acest nou oras se tiparesc opt reviste in mii de copii fiecare. (Cea mai mare dintre ele, "Cavalerul Neprihanitei" ajunge in acei ani la milioane de copii. P. Maximilian asigura traduceri in italiana, franceza, engleza, spaniola si latina). 

El va locui pentru putini ani acolo. Deja in 1930 este in Japonia unde fondeaza un oras analog pe care il numeste "Gradina Neprihanitei".

Un autor critic catre opera lui Maximilian scrie:

' Tindea nici mai mult nici mai putin sa castige lumea. De aceea a mers in Japonia pentru ai converti pe paganii din Japonia; de aceea multiplica editurile, fondeaza manastiri,  visa planuri de marire pe tot pamantul al Cavaleriei Neprihanitei.

Toate aceste opere, gandite in mare, le-a creat aproape din nimic. Fara un ban in buzunar, cersind fara incetare cu binecunoscuta imbracaminte carpita. Era un fenomen de energie si de talent organizatoric. Intreprindea orice actiune cu mainile sale. Amesteca varul si cara caramizile pe santier, lucra la casa de compunere in tipografie. La Nagasaki a inceput editia locala a "Cavalerul Neprihanitei" fara macar sa stie un cuvant in japoneza."

Si, in timpul consolidarii si refacerii filialei japoneze, dormea intr-un pod invelindu-se cu un capot.

Militia Neprihanitei, in 1939, numera 800.000 de inscrisi.

' Noi, spunea P. Kolbe, vom imbratisa lumea intreaga " si avea planuri care cuprindeau India si lumea araba.

In 1932, cand construia Niepokalanow a decis ca unicul loc care trebuia sa fie mai restrans sa fie cimitirul, pentru ca spunea el: Prevad ca oasele fratilor mei sa fie imprastiate in lumea intreaga".

Care era, deci, idealul sau? Iata-l:

'Trebuie sa inundam pamantul cu un potop de tiparituri crestine si mariane, in orice limba, in fiecare loc, pentru a afunda in catunele adevarului orice manifestare de eroare care a gasit in ea cel mai puternic aleat; sa bandajam lumea de cu hartie scrisa plina de cuvintele vietii pentru a reda lumii bucuria de a trai. '

Teologia lui Maximilian Kolbe era radicala si fara ocolisuri. Iata cu meste sintetizzata de catre un biograf de-al sau:

 ' Se incapatana sa creada, sa spuna, sa sartie ca adevarul este unul singur, deci un singur Dumnezeu, un singur Salvator, o singura Biserica; oamenii, toti oamenii, prin urmare, sunt chemati sa adere unui singur Dumnezeu, unui singur Salvator, si unei singure Biserici".

Acestui ideal ii consacra si ii jertfeste intreaga sa viata de "misionar al stiloului", asa cum ii placea sa se defineasca. Acesta a fost omul asupra caruia sa abatut furia nazista. Stia ceea ce il astepta. Avea multi prieteni care i-l avertizau de toate. Gestapo l-a anuntat ca i-ar fi fost pe plac optiunea sa pentru cetatenia gemana daca s-ar fi inscris pe lista oriunzilor germani, tinand cont de numele si de originile sale (chiar daca numele mamei era evident de originie poloneza).

A fost arestat pentru prima data impreuna cu cativa dintre fratii sai. Ii consola cu aceste cuvinte: "Curaj, mergem in misiune". In prima instanta Orasul Neprihanitei a fost folosita drept spital cu un birou al Crucii Rosii. Incet incet se umplea de raniti si rifugiati, primise deja 2000 de expulzati din Polonia si cateva sute de evrei. Germanii incepeau sa-l considere ca un lagar de concentrare.

Eliberat pentru prima data, P. Kolbe reorganizeaza orasul pentru supravietuirea tuturor refugiatilor organizand infirmeria, farmacia, spitalul, bucatariile, brutaria, gradina si alte laboratoare. Pe 17 februarie este arestat pentru a doua oara. Spune: "Merg sa slujesc Neprihanita pe un alt teren de munca". Noul teren de munca este Auschwitz. Toata energia acestui om la nivel fizic fragil (bolnav de tuberculoza, cu un singur plaman) este insotita de suferinta cea mai puternica. O suferinta care i-l loveste in mod schematic, ca pe ceilalti si mai mult decat pe ceilalti, pentru ca apartine grupului de preoti, cel care pentru ura si persecutii este asemanat evreilor.

Devine numarul 16670. Incepe sa traga care de pietris si pietroaie pentru construirea unui zid de-al crematoriului: un car care trebuia sa fie tras mereu alergand. La fiecare 10 metri o garda asigura ritmul. Dupa aceasta taie si transporta trunchiuri de copaci. El, pentru ca era preot, trebuia sa care de doua sau trei ori mai mult decat ceilalti colegi. Il vad sangerand si tremurand. Nu vrea ca ceilalti sa se riste pentru el. "Nu va expuneti sa primiti lovituri pentru mine. Neprihanita ma va ajuta, voi face singur".

Cand vor sa-l duca la spitalul terenului, daca are forta, indica mereu pe altcineva, dupa parerea sa, care are mai mare nevoie de el: "Eu pot sa astept. Mai degrada acela care."

Atunci cand il pun sa transporte cadavre, deseori in mod oribil mutilati, si sa-i pregateasca pentru incinerare, il simt murmurand incet: "Sfanta Marie, roaga-te pentru noi!" si "Si cuvantul s-a facut trup!" ('Et Verbum caro factum est').

In colibe noaptea multi se tarau catre el plini de dureri si se aude incet zicandu-i, stins, ca un balsam: "Ura nu este forta creativa; numai iubirea este creativa".

Sau vorbeste mereu despre Neprihanita: "Ea este adevarata consolatoare a celor chinuiti. Ii asculta pe toti." Bolnavii il chiama "Micul nostru parinte".

Dupa asta soseste ziua in care un detinut din blocul 14 a reusit sa fuga. Parintele Kolbe a fost destinat acelui bloc de numai cateva zile. Pentru trei ore toate blocurile au fost tinute in alerta. La 9, din cauza cinei sarace, sirurile se rup. Blocul 14 a trebuit sa stea imobil in timp ce mancarea lor era varsata in canal.

A doua zi, blocul ramasse toata ziua alineat imobil, in piata: privati, batuti, la post, sub soarele lunii iulie: distrussi de foamete, de caldura, de nemiscare, de asteptarea teribila. Cine cadea era aruncat intr-o gramada la marginale terenului. Cand celelalte blocuri se intorsesera de la munca s-a inceput decimarea: pentru un evadat 10 condamnati la moarte in bunkerul foametei. Un condamnat gandinduse la sotie si copii tipa. La un moment dat miracolul. Parentele Maximilian iese din rand, se ofera in schimbul acelui om pe care nici macar nu-l cunoaste. Schimbul este acceptat. Miracolul prin intermediul P. Kolbe Dumnezeu il implineste in acel moment.

Trebuie intr-adevar sa reconstruim ceea ce s-a intamplat. Nu multi au putut sa auda. Dar toti amintesc un particolar. Kolbe iesi din rand si se indrepta drept "cu pas grabit" catre Langerfuerer Fritsch, inlemnit ca un prizonier indraznise atat de mult.

Pentru Lagerfuehrer Fritsch prizonierii erau doar numere.

P. Kolbe il constranse sa-si aduca aminte ca erau oameni, ca aveau o identitate. "Ce vrea polonezul asta murdar?" . "Sunt un preot catolic. Sunt batran (avea 47 de ani). Vreau sa iau locul sau pentru ca are sotie si copii".

Lucrul cel mai incredibil, primul miracol a lui Kolbe si prin Kolbe a fost faptul ca sacrificiul fusese acceptat.

Schimbul, cu afirmatia sa de libertate si de solidaritate, era totul impotriva motivului pentru care se construise campul de concentrare. Campul de concentrare trebbia sa fie o demonstratie ca etica fraternitatii umane era numai inselatorie, ca adevarata etica era rasa, si ca rasele umane nu erau "umane". Principiul umanitar dupa ideologia nazista era doar o minciuna iudeo-crestina. In campul de concentrare se demonstra ca omul e doar ce e mai mult extern in om, o masca care poate fi luata prin vinta.

"Campurile de concentratie constituiau un fragment in dezbaterea filosofica definita" (Szczepanski).

Faptul ca Fritsch primise sacrificiul lui Kolbe si mai ales primise schimbul si deci valoarea si eficienta darului, a fost ceva incredibil. A fost un gest cate a dat valoare umana mortii, care facea din moarte nu doar supunere fortei ci offerta voluntara. Pentru Fritsch a fost ori o stralucire de noutate ori o orbire totala in care nu mai credea lumea ca ar avea un semnificat istoric. De fapt nu era nici o speranta umana ca acet act ar fi trecut limitele campului de concentrare.

Nici P. Kolbe nu putea sa se gandeasca la un oarecare ecou istoric de-al gestului sau. Dar P. Kolbe a reusit sa demonstreze ca acel camp era un Calvar. Si nu ma refer la o immagine simbolica. Ma refer la o Liturghie.

Din ziua acea, de la acea acceptare, campul poseda un loc sacru. In blocul mortii condamnatii au fost aruncati dezbracati, in intuneric, in asteptarea ca vor muri de foame. Nu li se mai dadea nimic, nici macar un strop de apa. Agonia lunga era cadenzata de rugaciune si de imnurile sacre pe care P. Kolbe le recita cu voce tare. Si din celulele vecine ceilalti detenuti ii raspundeau.

"Ecoul acelei rugaciuni trecea prin ziduri, zi dupa zi tot mai fragil, transformanduse in susur, stingandu-se impregna cu respiratia umana. Campul isi apleca urechea catre acele rugaciuni. In fiecare zi stirea ca se rugau facea inconjurul colibelor. Amortitul tesut de solidaritate umana reincepea sa pulseze de viata. Moartea care se consuma incet in subteranele celui de-al 13 bloc nu era moartea a niste viermi calcati in noroi. Era o drama si un ritual. Era sacrificiu de purificare." (Szczepanski)

Faima a ceea ce se intampla acolo s-a raspandit si in alte camauri de concentrare. In fiecare dimineata bunkerul foametei era inspectionat.

Cand celulele se deschideau acei nefericiti plangeau si cereau paine; cine se apropia era lovit si aruncat din nou in mod violent pe ciment.

P. Kolbe nu cerea nimic si nu se plangea, ramanea in spate asezat, lipit de perete. Soldatii insisi il priveau cu respect. Dupa condamnatii incepusera sa moara; iar dupa doua saptamani mai erau vii inca 4 cu tot cu P. Maximilian. Pentru ai constrange sa moara, pe 14 august, li s-a facut o injectie cu acid fenic la bratul drept. Era in ajunul unei sarbatori mariane pe care Maximilian o iubea cel mai mult: Inaltarea Maicii Domnului careia ii canta mereu cu drag acea lauda populara "Voi merge, intr-o zi"

'Can dam deschis poarta de fier, este paynicul sau care povesteste, nu mai traia; dar mi se parea ca ar fi fost viu. Inca lipit de yid. Fata ii era stralucitoare mai mult decat de obicei. Ochii deschisi si atintiti intr-un punct. Toata figura ca si cum era in extaza. Nu/l voi uita niciodata!"

Ioan Paul al II-lea, predicand la Auschwitz, a spus:

' In acest loc a fost costruita pentru negarea credintei, a credintei in Dumnezeu si a credintei in om, si pentru a calca in mod radical nu numai iubirea ci si toate semneledemnitatii umane, a umanitatii, acel om a readus victoria prin intermediul iubirii si al credintei'.

P. Kolbe a demonstrat, datorita credintei sale, ca omul poate sa creeze abisuri de durere dar nu poate sa evite ca ele fac parte din Crucea si din Misterul iubirii sale sufeinde, care se reactualizeaza, care in mod autonom si cu putere se necuprins decide sa se faca presenta. A fost pentru aceasta delizie a lui Cristos ca Fritsch, impotriva sa, a trbuit sa accepte schimbul.

Doua sunt invatamintele care ne raman contempland fata lui M. Kolbe: unul se intoarce de la martiriu la viata si altul de la viata la martiriu

In primul invatamant P. Kolbe ne spune ca raspunzand dizumanitatii cu darul si sacrificiul de sine nu este raspunsul celui care nu stie sa faca altceva, celui care se resemneaza si cedeaza opresorului, al celui care asteapta totul in lumea de dincolo si de aceea poate sa indure.

P. Kolbe si-a dat viata, acceptand sa moara, dupa ce cheltuise toate energiile pentru constructia unei lumi diferite, a unei lumi noi, de o suta de ori aici pe pamant. Martiriul nu a fost o fuga devota. A fost plinatatea energiei sale vitale.

In al doilea invatamant P. Kolbe ne spune ca stofa din care sunt facuti martirii nu sunt cei care in viata s-au distrat cu pluralismul si cu irinismul la orice pret, chiar daca le chiama dialog si ecumenism

Esista un mod potrivit pentru a considera aceste valori (care este modelul caritativi si nu a pierderii de sens), dar de multe ori sunt folosite doar pentru a se proteja, nu pentru a trebui sa se dea viata'.

P. Kolbe delinea credinta in mod clar, si tot cu atata delizie o raspandea si vroia sa o incarneze peste tot in spatiile culturale si sociale; si a stiu sa aiba atata caritate incat a fost "primul martir al caritativi". Chiar cu acest nume, ne mai folosit inainte, a fost canonizat de Ioan Paul al-II-lea.

Dar cine, in numele unei pretinse caritati crestine, inunda credinta si o face sa fie la nivel cultural nesemnificativa in istorie este sigur ca are acea credinta care acorda sa-si dea viata?

Aceasta este intrebarea care discrimina toate atitudinile crestinilor si ii judeca. Credinta si caritatea cer, amandoua, forta si decizie, si cresc impreuna cu curajul.