Definitia dreptului mediului

DEFINITIA DREPTULUI MEDIULUI

1. Criterii de definire

Mutatiile ecologice petrecute in societate si in natura s-au reflectat si in planul stiintelor juridice, prin aparitia unui nou obiect al reglementarilor dreptului, prin tehnicile juridice originale, ori printr-o distorsiune crescanda intre dreptul pozitiv si necesitatile practice, manifestata prin dificultatea aplicarii regulilor existente, datorata unei adaptari insuficiente la exigentele noii materii de reglementat, ceea ce a condus, in cele din urma, la introducerea de noi raporturi juridice.

Deci, cerintele imperative de ordin tehnic, social, politic, economic s.a.m.d., care au generat adoptarea de noi reglementari juridice in materie de protectia mediului, precum si necesitatea sporirii eficientei actiunii socio-umane in solutionarea problemelor ecologice, au determinat formarea unei noi ramuri de drept - dreptul mediului. Existenta acestei ramuri distincte de drept este impusa, in primul rand, de valorile sociale de maxima importanta pe care le ocroteste - in ultima instanta viata umana insasi - de multidimensionalitatea semnificatiilor sale si de caracterul relativ unitar al actiunii sociale privind ocrotirea, atat a factorilor naturali ai mediului ambiant cat si a celor creati prin activitati umane.

Pentru definirea si delimitarea, din punct de vedere formal, a campului de cuprindere al dreptului mediului, pot fi folosite trei criterii principale:

a)   criteriul institutional, care se refera la structurile politice si administrative de decizie in domeniu. Dupa acest prim criteriu, dreptul mediului reprezinta ansamblul normelor juridice care se refera la problemele care sunt de competenta Ministerului Mediului si Dezvoltarii Durabile sau a altei structuri administrative;

b)   criteriul material, care coincide cu definitia data mediului (vezi prelegerea introductiva). Ansamblul de norme juridice care privesc factorii naturali si pe cei creati si care, in caz de nevoie, pot fi aplicate prin forta de constrangere a statului;

c)   criteriul finalitatii, referitor la scopul normelor edictate. In acest sens, apartin dreptului mediului acele reguli care privesc mentinerea echilibrului ecologic si ocrotirea sanatatii umane. M. Despax considera ca dreptul mediului "are ca obiect suprimarea sau limitarea impactului activitatilor umane asupra elementelor ori mediilor naturale".

Pentru o definire cat mai potrivita a dreptului mediului se impune valorificarea tuturor acestor abordari in stabilirea obiectului si metodei de reglementare, relevarea caracterului normelor componente, principiilor si altor elemente care contribuie la exprimarea specificului sau ca ramura de drept.

2. Obiectul dreptului mediului

Obiectul reglementarilor juridice constituie criteriul de baza care serveste la gruparea normelor si institutiilor de drept in diferite ramuri, in cadrul sistemului juridic dat. Prin obiectul reglementarii juridice se intelege o categorie de relatii sociale distincte, care se nasc cu un scop concret privind protectia, conservarea si dezvoltarea mediului ambiant, cu trasaturi specifice, si care nu constituie obiect de reglementare pentru celelalte ramuri traditionale ale dreptului. Asa de pilda, potrivit art. 1 din O.G. nr. 195/2005, obiectul ordonantei il constituie reglementarea protectiei mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor si elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabila a societatii. Aceste prevederi, referitoare la obiectul dreptului mediului, sunt apoi detaliate in alte reglementari sectoriale, privind diferitele componente ale mediului natural sau antropic. Este de subliniat, din nou, ca in drept nu este vorba de o relatie om - mediu ambiant, ci de o relatie sociala, interumana, care prin reglementare devine raport juridic si care are drept continut drepturi si obligatii cu privire la mediul ambiant si protectia sa. Astfel de raporturi juridice se nasc in legatura cu protectia, conservarea si folosirea durabila a factorilor de mediu (aer, apa, sol, subsol, paduri, vegetatie terestra si acvatica, fauna terestra si acvatica, rezervatiile si asezarile omenesti). De exemplu, poluarea unui curs de apa necesara aprovizionarii unei colectivitati are drept consecinta afectarea mediului ambiant si implicit incalcarea drepturilor consumatorilor apei, pana la atingeri aduse dreptului la viata. Dar, astfel de incalcari pot afecta si echilibrul ecologic avand drept efect producerea unor pierderi de vieti omenesti si punerea sub semnul intrebarii a viitorului intregii umanitati.

Deci, dreptul mediului, ca ramura noua si distincta, reglementeaza tocmai acele relatii sociale care iau nastere in procesul de protectie, conservare si dezvoltare durabila a calitatilor naturale ale mediului. Dreptul mediului se prezinta cu doua dimensiuni, cea nationala si cea internationala, aflate intr-o unitate conceptionala determinata de "unicitatea si indivizibilitatea ecologica a mediului Terrei, chiar daca acesta, din perspectiva suveranitatii statelor, este protejat fragmentar, la nivel national si international.[1]"

Pentru a creiona dimensiunile sale, este important sa relevam pe scurt semnificatiile celor trei elemente definitorii, cu precizarea ca pe parcursul prelegerilor noastre vom reveni asupra lor.

a) Protectia mediului - se realizeaza potrivit legii, prin instituirea unor obligatii ori stabilirea unor conditii speciale si prin stipularea unor interdictii privind utilizarea rationala a resurselor naturale, prevenirea si combaterea poluarii. In sens larg, protectia cuprinde, in general, toate problemele prevenirii si combaterii degradarii mediului. In perspectiva, prin protectia mediului se urmareste, pe de o parte, evitarea activitatilor nocive, iar pe de alta parte, adoptarea unor masuri pozitive pentru impiedicarea deteriorarii mediului. Scopul acestor masuri este, fireste, pastrarea echilibrului prin evitarea poluarii, in vederea mentinerii si ameliorarii calitatii factorilor naturali, a valorilor naturale ale tarii, asigurarea unor conditii de viata si de munca cat mai bune generatiilor actuale si viitoare[2]. In acest sens, Constitutia Romaniei a consacrat, in art.44 alin.7, dreptul de proprietate, care obliga, printre altele, la respectarea sarcinilor privind protectia mediului inconjurator, iar in art.135 alin.2 lit. e si f, se prevede ca statul trebuie sa asigure refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic si crearea conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii. Aceste prevederi constitutionale au fost concretizate si prin O.G. nr. 195/2005, care, in art. 4, prescrie o serie de modalitati de implementare a principiilor si elementelor strategice .

b) Conservarea mediului - aceasta notiune a fost folosita pentru prima data in "Strategia mondiala a conservarii naturii", adoptata la Nairobi in 1992. Conform definitiei din acest document, prin conservarea mediului se intelege gestionarea utilizarii de catre om a biosferei de o maniera in care generatiile actuale sa beneficieze de un maxim de avantaje de pe urma resurselor si sa realizeze perenitatea lor pentru a asigura nevoile si aspiratiile generatiilor viitoare[4]. Mai precis, conservarea are ca obiectiv mentinerea la un nivel calitativ si cantitativ durabil a resurselor naturale, respectarea masurilor care privesc mediul ambiant ca un sistem a carui integritate este asigurata prin functionarea echilibrata a sistemelor sale, atat cele naturale, cat si cele umane. Se stie ca resursele mediului ambiant sunt finite, ca el are o capacitate limitata de absorbtie si neutralizare a actiunilor nocive si prezinta echilibre fragile. Unii sustin ca, atat protectia cat si conservarea, ar insemna de fapt acelasi lucru. In opinia altor autori, pe care o impartasim, continutul notiunii de conservare este mai larg decat cel al protectiei mediului, intrucat "conservarea presupune protectie si ameliorare" . Iata de ce, in ultimul timp conservarea, in sens larg, este considerata de fapt elementul central al obiectului dreptului mediului.

c) Dezvoltarea (ameliorarea) calitatii mediului - are ca obiectiv imbunatatirea starii calitatii factorilor naturali si a celor creati prin activitati umane. De exemplu, masurile de conservare a factorilor climatici si de imbunatatire a conditiilor naturale de munca si viata a populatiei. In contextul de azi, aceasta dezvoltare trebuie conceputa ca o dezvoltare durabila, in sensul de a corespunde necesitatilor prezentului fara sa compromita posibilitatea generatiilor viitoare de a le satisface pe ale lor. Punctul 3 din primul capitol al "Strategiei mondiale a conservarii" arata ca dezvoltarea durabila consta in modificarea biosferei si folosirea resurselor umane si financiare pentru satisfacerea nevoilor oamenilor si ameliorarea calitatii vietii. De fapt, conservarea si dezvoltarea durabila sunt inseparabile, dezvoltarea trebuind sa fie durabila, iar conservarea sa faca acest fapt posibil. "Lipsa conservarii face imposibila dezvoltarea, dar si utilizarea durabila"[6].

d) Sanctionarea faptelor prin care s-au incalcat normele acestui drept

3. Metoda de reglementare

Metoda de reglementare este criteriul de formare si de delimitare a ramurilor de drept pe care statul o alege pentru diferitele categorii de relatii sociale si care face ca prevederile juridice sa se separe intr-o ramura de drept aparte.

Specific dreptului mediului este:

metoda sistematica de analiza (d.p.d.v. al analizei stiintifice);

caracterul evident de interdisciplinaritate pentru normele de drept al mediului "legile naturii sunt de o importanta maxima, iar stiinta este utilizata pentru a prevedea si regla consecintele comportamentului uman asupra fenomenelor naturale". Dreptul mediului nu poate fi disociat, in nici un caz, de studiul biologiei, fizicii, chimiei, geografiei, sociologiei etc.;

caracterul imperativ, in general, al normelor sale - deci ele nu sunt lasate la liberul arbitru al subiectilor, ci sunt impuse acestora, deci au caracter obligatoriu;

normele dreptului mediului, in majoritatea lor covarsitoare, sunt norme tehnice sanctionate pe cale juridica, prescriind conduite si atitudini bine conturate, capabile sa permita o actiune de valorificare rationala a naturii. De fapt, aceste reguli tehnice sunt reguli care conduc procesul de productie si ele se stabilesc intre oameni in cadrul participarii lor la viata economica si social-culturala. Complexitatea proceselor economice, si fragilitatea echilibrului ecologic al mediului, necesita o crestere substantiala a volumului de cunostinte a celor care participa la aceste activitati. Nerespectarea normelor tehnice (tehnologice) atrage dupa sine, in numeroase cazuri, consecinte juridice. Se constata chiar o invazie in continutul dreptului a numeroase norme tehnice, deoarece societatea nu poate sa ramana descoperita in fata unor erori de utilizare a proceselor tehnologice, cazuri in care urmarile pot fi grave, uneori extrem de periculoase, sau chiar ireversibile (cazul Cernobil). Iata de ce, in viata sociala, atat normele juridice cat si cele tehnice se inmultesc, intrucat joaca rolul de forte organizatoare ale interactiunii umane. "Normele juridice nu inlatura, ci se alatura altor categorii de norme, coexista cu acestea, isi impletesc actiunea reglementatoare cu actiunea celorlalte norme"[7].

Dreptul mediului opereaza cu extrem de multe norme tehnice, cum ar fi: norme tehnice de incadrare a produselor, gradul de toxicitate, norme privind ambalajul, transportul, depozitarea, manipularea, folosirea si distrugerea sau neutralizarea deseurilor toxice.

Apoi distinge:

norme de calitatea mediului;

norme de emisie;

norme de procedeu;

norme de produs.

Aceasta tehnicitate a normelor dreptului mediului favorizeaza si activitatea de standardizare nationala, regionala si internationala. Conform O.G. nr. 39/1998, art.2 lit. c, activitatea de standardizare are drept scop "protectia vietii, sanatatii si securitatii persoanelor fizice, mediului inconjurator si apararea intereselor consumatorilor". Potrivit aceleiasi ordonante, "standardul reprezinta un document stabilit prin consens si aprobat de un organism recunoscut, care stabileste, pentru utilizari comune si repetate, reguli, prescriptii sau caracteristici pentru activitati sau rezultatele lor, in scopul obtinerii unui grad optim de ordine intr-un context dat" (standarde obligatorii, reglementare tehnica - standard national, international, european). Este de remarcat faptul ca toate standardele sunt puse la dispozitia publicului. In plus, trebuie sa adaugam ca normele tehnice, ca si activitatea de standardizare, adica "tehnicitatea" dreptului mediului, favorizeaza unificarea si uniformitatea reglementarilor in materie prin armonizarea legislatiilor nationale si adaptarea unor documente internationale globale.

4. Raporturile juridice de drept al mediului

Raportul juridic de drept al mediului este un raport social, interuman, care ia nastere intre oameni - luati individual sau organizati in colective - in legatura cu conservarea, protectia si dezvoltarea durabila a mediului si care este reglementat prin norme juridice de drept al mediului, a caror realizare este asigurata, in caz de nevoie, prin forta de constrangere a statului. Deci raporturile de drept al mediului se nasc, de regula, prin vointa statului exprimata in lege.

Asemenea raporturi juridice se nasc in legatura cu protectia, conservarea si folosirea de catre om a factorilor de mediu (aerul, apa, solul si subsolul, padurile si orice vegetatie terestra si acvatica, fauna terestra si acvatica rezervatiile si monumentele naturii, asezarile omenesti) si cu libertatea acestuia de a face orice in mediul in care traieste (razboaie, experiente nucleare, defrisari masive etc.).

Premisa raporturilor juridice de drept al mediului o constituie norma juridica. Pentru ca in conditiile stabilite de normele dreptului obiectiv sa ia nastere un raport juridic de mediu este nevoie sa intervina un fapt social, un fapt juridic care poate fi un eveniment sau o actiune umana de care legea mediului leaga astfel de consecinte.

Obiectul raportului juridic - consta in actiunile sau inactiunile la care partile sunt indrituite, cu alte cuvinte obiectul raportului juridic de drept al mediului proiecteaza o anumita conduita a subiectilor participanti pe care acestia trebuie sa o aiba fata de compartimentele naturale si artificiale ale mediului. Obiectul raportului juridic de drept al mediului este deosebit de variat si complex, datorita faptului ca atat poluarea in sine, cat si activitatile pentru prevenirea si combaterea ei sunt complexe si diversificate. Apoi, subiectele raporturilor juridice de mediu sunt aproape toate persoane fizice si juridice care au conduite diferite, drepturi si obligatii diferite si specifice. De retinut ca, de regula, obiectul raportului juridic este prestabilit de lege, iar normele privind mediul au mai degraba caracterul unor "directive de comportament" decat al unor "obligatii stricte rezultate", constituind prin aceasta ceea ce unii numesc soft low.

Subiectul raportului juridic - Spuneam la inceputul prelegerii ca, in drept, relatia om-mediul inconjurator este, de fapt, o relatie sociala, interumana, care, reglementata, devine raport juridic si care are, in continut, drepturi si obligatii cu privire la mediul inconjurator si protectia sa. Deci, subiectul raportului juridic are calitatea de a fi titular de drepturi si obligatii. Subiectele oricarui raport juridic sunt oamenii, fie luati individual, ca persoane fizice, fie in cadrul unor organisme, ca persoane juridice (publice sau private). Adesea, in dreptul mediului, statul - sau un organ al sau avand atributii si raspunderi speciale - apare ca reprezentant al intereselor generale. Este de retinut ca, in dreptul mediului, in categoria persoanelor fizice ca subiecte individuale de drept, pot fi intalniti atat cetateni romani, cat si persoane cu cetatenie straina, apatrizi sau persoane cu dubla cetatenie (dintre care nici una nu este romana). Tot astfel, persoanele juridice pot fi de nationalitate romana sau straina.

Continutul raportului juridic este dat de drepturile si obligatiile corelative care apartin subiectilor de drept in legatura cu protectia, conservarea si dezvoltarea mediului. Avand in vedere caracterul de interes general al protectiei mediului, ca o particularitate a dreptului mediului, se remarca faptul ca el creeaza drepturi si obligatii pentru toti. In acest sens, O.U. nr. 195/2005 stipuleaza ca protectia mediului constituie o obligatie a autoritatilor administratiei publice centrale si locale, precum si a tuturor persoanelor fizice si juridice, declarand expres ca statul recunoaste oricarei persoane dreptul la un mediu sanatos si echilibrat ecologic.

Trebuie remarcat, de asemenea, si faptul ca unele drepturi si obligatii prevazute de Constitutia Romaniei, precum dreptul la viata, integritate fizica si psihica (art.22), dreptul la ocrotirea sanatatii (art.34), dreptul la masuri de protectie sociala a muncii (art.41), dreptul de proprietate (art.44), dreptul neingradit al persoanelor de a avea acces la orice informatie de interes public (art.31), protejeaza, direct sau implicit, valorile mediului in general si, fireste, creeaza premisele necesare realizarii dreptului fundamental al omului la un mediu sanatos. De altfel, constitutia prevede ca dispozitiile sale cu privire la drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu celelalte tratate internationale la care Romania este parte, urmand ca in cazul unei neconcordante intre legislatia interna si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, sa aiba prioritate reglementarile internationale.

Caracteristicile dreptului mediului - dreptul mediului este un drept de finalitate, deci isi propune in mod declarat sa contribuie la protectia, conservarea si dezvoltarea durabila a mediului. El reglementeaza activitati de interes general, ceea ce ii permite sa penetreze toate sectoarele dreptului, pentru a le imprima o dimensiune ecologica, si tocmai in aceasta consta specificitatea sa. Apare ca un drept finalizat, a carui aplicare ajunge, sau ar trebui sa ajunga la un rezultat concret (vezi in acest sens standardele si normele de emisie, concentratiile maxime admisibile, precizate prin acte normative).

Dreptul mediului este un drept de sinteza, un drept de interactiune si de coordonare care imprumuta si dezvolta tehnici, metode si institutii, atat din dreptul public, cat si din dreptul privat, imbinandu-le intr-o sinteza cu trasaturi si finalitati proprii, adaptate specificului obiectului sau de reglementare.

Pe langa indeplinirea functiilor generale ale dreptului, ca element al sistemului social, dreptul mediului indeplineste si o serie de functii specifice in raport cu scopurile principale pe care le urmareste. Aceste functii sunt:

a)          functia de organizare si institutionalizare a activitatilor sociale pentru protectia si conservarea mediului;

b)          functia de promovare a dezvoltarii durabile;

c)          functia de protectie, conservare si dezvoltare a mediului;

d)          functia de promovare a solidaritatii sociale si a cooperarii internationale pentru protectia mediului.

Dreptul mediului reprezinta saltul de la dreptul individului (exprimat intr-un sistem de ramuri si discipline ca drept constitutional, administrativ, civil, penal) la dreptul speciei umane (constituit din dreptul mediului, menit sa promoveze si sa asigure reconcilierea si armonia dintre om, ca specie, si celelalte elemente ale biodiversitatii, ale mediului in general), spre asigurarea echilibrului ecologic, ca problema de supravietuire a speciei. Si aceasta, prin plata unui pret exorbitant, prin regandirea si reasezarea unor concepte fundamentale, sedimentate secole de-a randul. Ca drept al speciei, dreptul mediului isi subordoneaza lent celelalte ramuri de drept si apare astfel fenomenul de "ecologizare" a domeniilor juridice traditionale.

Fara a abandona rolul clasic, acela de a conferi stabilitate si securitate raporturilor dintre indivizi, sistemul juridic isi deplaseaza treptat centrul de greutate al actiunii sale spre asigurarea echilibrului ecologic, ca problema de supravietuire a speciei.

5. Definitia dreptului mediului

Cu toate ca am evidentiat o sumedenie de consideratii privind necesitatea, rolul si dimensiunile acestei noi ramuri de drept, formularea unei definitii fidele a dreptului mediului este deosebit de dificila. In literatura de specialitate se folosesc notiuni multiple: dreptul mediului ambiant, dreptul ambiental, dreptul mediului inconjurator s.a. Noi ne raliem acelor opinii care se pronunta pentru utilizarea denumirii simple "dreptul mediului", care exprima esenta continutului normelor si raporturilor juridice de prevenire a poluarii mediului, conservarea acestuia, dezvoltarea si imbunatatirea conditiilor de mediu si sanctionarea poluatorului. Dat fiind ca in literatura de specialitate s-au formulat mai multe definitii, ne vom rezuma sa citam doar cateva din cele prezentate in literatura de specialitate din Romania.

Astfel, prof. dr. Daniela Marinescu defineste dreptul mediului inconjurator ca fiind ansamblul complex al normelor juridice care reglementeaza relatiile ce se stabilesc intre oameni privind atitudinea fata de natura - ca element vital si suport al vietii - in procesul conservarii si dezvoltarii in scopuri economice, sociale si culturale a componentelor mediului inconjurator, care presupune protectie si ameliorare[8].

Intr-o definitie mai simpla, dreptul mediului este ansamblul regulilor juridice privind protectia si conservarea mediului de viata, care este format din "datul natural si cel construit, creat de om".

Profesorul Mircea Dutu defineste dreptul mediului ca fiind "ansamblul regulilor juridice si institutiilor stabilite in vederea protectiei, conservarii si ameliorarii mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabila"[9]. Nu comentam aceste definitii, intrucat consideram ca ele contin, fiecare in parte, elementele definitorii ale unei noi ramuri de drept cum este cea a dreptului mediului.

Din aceasta sumara trecere in revista a caracteristicilor dreptului mediului - ca ramura distincta - se constata ca el nu se poate incadra perfect in diviziunea fundamentala traditionala a dreptului in drept privat si drept public. Pe langa faptul ca dreptul mediului cuprinde elemente semnificative de drept administrativ, dar si de drept civil, penal s.a., el include si sectoare care pana acum nu faceau obiectul direct al unei ramuri de drept determinate (natura, poluarea), iar in plus aceasta noua ramura isi apropie sectoare deja constituite cum ar fi: dreptul forestier, dreptul rural, dreptul minier, etc. Cu alte cuvinte, cum pe buna dreptate s-a remarcat in literatura romana de specialitate, dreptul mediului "tinde sa transforme toate drepturile speciale in ramurile sale".[10]

Datorita dreptului mediului, asistam la un proces de accentuare a solidaritatii si interdependentei dintre diferite ramuri de drept. O materie atat de tehnica, intim legata de stiintele exacte nu se poate dispensa de reglementari precise, minutioase. Tocmai de aceea, stiinta faptelor este o parte a stiintei dreptului, fara sa fie vorba de a ordona prin reguli natura insasi, in ceea ce are ea esential. Este de fapt un proces de adaptare mai potrivita a normei de drept pozitiv la cerintele conservarii intrinseci a naturii, potrivit legilor proprii. Rezultatul acestui proces face din dreptul mediului treapta intermediara spre deplina conciliere intre dreptul pozitiv si dreptul natural.

Mergand mai departe, putem spune - remarca Mircea Dutu - fara teama de a gresi, ca, intr-o perspectiva mai indepartata, dreptul mediului ar putea reprezenta, mai degraba, o noua ipostaza a dreptului in general, cea a secolului XX si a mileniului III, decat o ramura particulara.