Prevenirea si combaterea poluarii atmosferice

Prevenirea si combaterea poluarii atmosferice

Reglementarile comunitare in domeniul prevenirii si combaterii poluarii aerului au cunoscut evolutii treptate, atat in privinta obiectivelor urmarite, c si a metodelor folosite in acest scop.

Initial, la inceputul anilor 1970, directivele adoptate ( nr. 70/220/CEE, 72/306/CEE) au vizat apropierea legislatiilor statelor membre relative la masurile de luat contra poluarilor aerului prin gazul provenit de la motoarele care echipeaza vehiculele, de la motoarele diesel destinate propulsiei acestora ori continutul in sulf al anumitor combustibili lichizi.

In deceniul urmator s-a acordat prioritate stabilirii unor obiective de calitate in privinta unor poluati determinanti precum dioxidul de sulf si pulberi[1], plumb si dioxid de azot .

Aceste trei directive cer instalarea de statii de masurare in locurile unde concentrarea de poluanti este considerata mai densa, dar lasa statelor membre alegerea concreta a acestora. "Descoperirea", la inceputul anilor 1980, a deteriorarii produselor padurilor in Europa centrala a determinat o reorientare a politicii comunitare in domeniul poluarii aerului. Astfel, prin Directiva nr.84/360, relativa la poluarea aerului provenita de la instalatiile industriale, s-a introdus obligativitatea unei autorizatii specifice pentru instalatiile industriale noi care emit poluanti in aer.

Autorizarea trebuie sa impuna utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile, sa nu cauzeze costuri excesive si sa tina seama de valorile limita existente.

Pentru instalatiile existente statele membre sunt obligate sa dezvolte strategii si programe pentru adaptarea progresiva a acestora la exigentele celor mai bune tehnologii disponibile.

In continuarea acestei abordari, in 1988 s-a adoptat Directiva 88/609 privind instalatiile de combustie de 50 megawati si peste. Orice instalatie noua din aceasta categorie trebuie sa respecte normele de emisie fixate prin directiva privind dioxidul de sulf, pulberile si oxizii de azot. Pentru instalatiile industriale existente statele membre sunt tinute sa elaboreze si aplice programe vizand reducerea progresiva a emisiilor lor anuale de dioxid de sulf si oxizi de azot. Doua directive din 1989 (nr.89/369 si 89/429) privesc poluarea aerului provenita din instalatiile de incinerare a deseurilor domestice. Noile instalatii trebuiau sa respecte normele de emisie, iar cele existente trebuiau sa se conformeze acestora pana in 1996. Regilamentul nr. 3322/88 (modificat prin Regulamentul 594/91) emis in aplicarea conventiilor internationale vizand protectia statului de ozon, limiteaza si diminuezaza progresiv productia si consumul de CFC in tarile Uniunii. O serie de modificari produse la nivelul tratatelor constitutive prin Actul Unic din 1986 au generat implicatii in domeniu. O directiva din 1988 (88/76) introducea obligativitatea vasului catalitic numai pentru marile autovehicule. Totodata, statele membre erau obligate sa asigure o repartitie echilibrata a benzinei fara plumb pe intregul teritoriu.[4]

Directivele care stabilesc obiectivele de calitate prevad ca orice stat membru poate, pentru zonele deosebit de sensibile, sa instituie cerinte mai severe. Periodic, continutul acestora a fost adaptat cerintelor progresului tehnic.

Treptat insa, metoda stabilirii de norme de calitate a fost abandonata datorita ineficientei sale si inlocuita prin End-of-the-pipe , tehnologie care limiteaza emisiile in aer.

Aceasta abordare prezinta, la randul sau, o serie de limite intrucat notiunea de cea mai buna tehnologie posibila care sa nu cauzeze costuri excesive este inteleasa in mod diferit de la o tara la alta, si chiar de la un sector industrial la altul. Diferitele directive care utilizeaza aceasta notiune cer gestiune continua la nivel national, care sa permita adaptarea instalatiilor la dezvoltarea tehnologiei, precum si o coordonare permanenta la nivel comunitar.

Totodata, UE(CEE) a semnat si aprobat o serie de documente internationale multilaterale in materie si a adoptat masuri specifice de aplicare precum:

-Conventia privind poluarea atmosferica transfrontiera la lunga distanta din 1979(aprobata prin Decizia Consiliului 81/462/CEE din 11 iunie 1981) si Protocolul la aceasta conventie relativ la finantarea pe termen lung a programului de cooperare pentru supravegherea continua si evaluarea transportului la lunga distanta a poluantilor atmosferici in Europa (EMEP) (aprobat in Decizia Consiliului nr.86/277/CEE din 12 iunie 1986), Conventia de la Viena pentru protectia stratului de ozon (1990) si Protocolul de la Montreal relativ la substantele care diminueaza stratul de ozon. Ca acte de aplicare a obligatiilor astfel asumate, prin Regulamentul Consiliului 594/1991 s-a stabilit regimul importului, exportului, productiei si consumului de clorofluorocarboni, alti clorofluorocarboni in intregime, halogeni, halonilor, tretracloruri de carbon, tricloro-1, 1, 1- etan; documentul se aplica si informatiilor care trebuie comunicate in privinta acestor substante si substantelor de tranzitie. In completarea acestuia, prin decizii ulterioare ale Comisiei s-au fixat cotele periodice de import de clorofluorocarburi.