Protectia mediului - problema globala a omenirii

Protectia mediului - problema globala a omenirii

Din succinta trecere in revista a normelor juridice privitoare la mediu, realizata mai sus, putem constata evolutia lor de la primele "tentative de legiferare embrionare, marginale si cu efecte limitate" la legislatia mai complexa aparuta in ultimii ani. La inceputul epocii moderne, problemele mediului au fost percepute exclusiv ca simple probleme ale poluarii aerului, apei si solului prin deseurile industriale si casnice, in masura in care acestea influentau negativ sanatatea omului ori aduceau atingere proprietatii private. Acest lucru s-a reflectat, fireste, si in privinta dreptului in materie, care se limita doar la extindere si dezvoltarea reglementarilor traditionale de sanatate publica si tehnica sanitara. Cu alte cuvinte, acest drept proteja intotdeauna numai individul, victima directa a vatamarii, nu si grupul. Ori poluarea, prin amploarea efectelor sale, prejudiciaza, in cele mai multe cazuri, un mare numar de victime.

In general, vechiul drept al mediului se concentra numai in jurul notiunii de proprietate, care era considerata "gardianul mediului" si nu stabilea o protectie a mediului decat daca prin poluarea respectiva erau amenintate drepturile unor proprietari sau anumite specii din natura. De exemplu, in cazul unui industrias care otravea iazul ori polua terenul pe care le detinea in proprietate[1], legea nu prevedea nicio obligatie sau sanctiune.

O astfel de abordare, nu numai ca nu a dus la solutionarea problemei protectiei mediului, ci, combinata cu alti factori - prioritati economice si in special dezvoltarea imprevizibila a societatii, a determinat chiar degradarea accentuata a mediului inconjurator in ansamblu. Era firesc sa se intample astfel, atata vreme cat mediul nu a facut obiectul unei ocrotiri separate, fiind protejat doar ca un accesoriu al altor valori si nu ca o valoare in sine.

Dreptul referitor la mediu era, mai degraba, un drept asupra mediului, care, prin reglementarile sale, urmarea, in primul rand, realizarea unor obiective si finalitati economice. Din aceasta cauza, dreptul a fost obligat sa-si plaseze actiunea pe un teren pe care criteriile juridice erau inlocuite, cel mai adesea, cu criteriile eficacitatii practice.

Teoria dreptului semnaleaza ca, in aceasta epoca, se constata o oarecare intarziere in evolutia dreptului, in sensul intarzierii adaptarii sensurilor juridice traditionale - civil, penal, administrativ etc. - la noua realitate. Se apreciaza, de asemenea, ca dreptul este prea putin receptiv la situatiile complexe aparute si se afla "in intarziere fata de fapte", nefiind in masura sa ofere rapid si operativ solutii juridice pentru aspectele noi pe care viata le ridica[2].

In aceste conditii, specialistii isi reamintesc, din ce in ce mai des, ca natura sta la originea progresului economic, iar miraculosul sau echilibru poate oferi totodata un exemplu pentru organizarea societatilor. Juristii isi pun problema daca exista sau nu un drept natural, ideal, anterior fiecarei reguli pozitive si care este neschimbat in esenta sa. Astfel ca nostalgia "dreptului natural" este nu numai justificata, dar, in opinia noastra ofera chiar raspunsuri la complexitatea starii ecologice a planetei.

La nivel mondial, sub impulsul crizei ecologice prelungite, al framantarilor teoretice, dar si al unor reuniuni internationale ca cea de la Stocholm (1972), si in special al Conferintei de la Rio (iunie 1992), a avut loc o schimbare radicala a mentalitatilor, care a avut influente si asupra dreptului. Masurilor simple de conservare si de protectie aparute initial li s-au adaugat altele, mai complexe, menite sa favorizeze o utilizare din ce in ce mai rationala a resurselor naturale. Datorita "tehnicilor juridice", care au cunoscut evolutii semnificative, s-a ajuns la concluzia ca este mai bine sa se previna, sa se anticipeze prejudiciile ecologice decat sa se repare pagubele cauzate, care uneori nu pot fi remediate. A aparut astfel obligativitatea studiului de impact ecologic al activitatilor economice si sociale ca baza a autorizarii si controlului acestora, obligativitatea participarii publicului la luarea deciziilor privind mediul, recunoasterea expresa sau implicita a dreptului fundamental la un mediu sanatos si echilibrat din punct de vedere ecologic, constituirea unui sistem special de raspundere civila pentru prejudiciul ecologic, folosirea, pe scara larga, a parghiilor economice si fiscale care sa stimuleze masurile cele mai eficiente de protectie a mediului. La acestea se adauga reglementarile interstatale, respectiv cooperarea internationala care a generat o noua ramura a dreptului: dreptul international al mediului.

Toate acestea demonstreaza ca dreptul mediului a trecut de la faza anterioara, in care era un drept indiferent fata de natura inconjuratoare, la un stadiu superior, care inglobeaza ca valori fundamentale solidaritatea si reconcilierea dintre om (societate) si natura inconjuratoare. Esenta actuala a dreptului mediului consta in aceea ca el nu mai protejeaza mediul ca pe un accesoriu al altor valori, ci ca pe o valoare in sine. El isi justifica astfel pe deplin, prin continutul sau real, denumirea de drept al mediului.

Asa cum am mai spus, normele dreptului mediului consacra un drept al omului din a treia generatie de drepturi, si anume dreptul la un mediu inconjurator sanatos si echilibrat ecologic. Ca si normele in vigoare privind economia si dezvoltarea, care, intr-o oarecare masura, reprezinta si ele drepturi de a treia generatie, normele privind mediul au mai degraba caracterul unor "directive de comportament" decat al unor "obligatii strict rezultate", continand prin aceasta ceea ce unii numesc soft law[3]. Din aceasta perspectiva, se poate spune ca demersul juridic este chemat sa contribuie la compatibilizarea si reconcilierea dintre protectia mediului si dezvoltare.

Protectia mediului natural a devenit una dintre cele mai dezbatute probleme ale zilelor noastre. Factorii naturali sunt tot mai mult amenintati de activitatea omului, care poate provoca grave dezechilibre ecologice. A crescut impactul actiunii omului asupra naturii, care este atat izvorul resurselor naturale cat si principalul receptor al reziduurilor industriale si casnice. Capacitatea limitata de absorbtie a acestor reziduuri si de regenerare a factorilor naturali a fost zdruncinata pentru lungi perioade de timp. Aceasta criza ecologica, respectiv intensificarea, diversificarea si amplificarea efectelor poluarii si degradarea de o maniera generala a factorilor de mediu, a impus reactia umanitatii - la inceput spontan, iar apoi din ce in ce mai constient - in vederea realizarii protectiei, conservarii si gestionarii durabile a mediului, considerat patrimoniu al umanitatii[4].

A devenit evident ca poluarea afecteaza solul, atmosfera si apele, ca exploatarea irationala a bogatiilor si resurselor naturale a condus la distrugerea unei uriase parti din capitalul biologic si genetic mondial si ca poluarea mediului nu tine cont de nici un fel de granite intre state. Aceasta interdependenta a constituit motivul elaborarii unor norme conventionale multilaterale privind mediul, carora statele li se subordoneaza in administrarea propriului lor teritoriu si in actiunile pe care le intreprind sau le tolereaza in spatiile comune. Eradicarea factorilor de poluare si pastrarea echilibrului ecologic intra in responsabilitatea si constiinta morala a tuturor statelor, a opiniei publice mondiale.

S-au conturat cateva directii care ar trebui urmate pe plan national si international pentru a se impiedica poluarea transfrontaliera. Astfel, se are in vedere modificarea tiparelor progresului economic si social, care va trebui sa se indrepte mai mult spre dezvoltare calitativa, spre acordarea unei atentii majore sistemelor de reciclare si procedeelor de productie in circuit inchis, spre cooperarea in scopul ocrotirii mediului marin si a apelor continentale, spre utilizarea stiintei si tehnicii in vederea imbunatatirii conditiei umane si a ocrotirii resurselor, populatiei si mediului inconjurator, spre schimbul de informatii intre statele dezvoltate si cele in curs de dezvoltare, spre extinderea cooperarii internationale in domeniile cercetarii, solutionarii si prevenirii poluarii mediului de viata al omului si cresterea rolului organizatiilor regionale si internationale cu preocupari in acest domeniu.

Mediul, in totalitatea componentelor sale, este considerat patrimoniul umanitatii[5], "ceea ce face ca protectia mediului sa fie cu adevarat o problema de interes global, cu multiple implicatii - pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung - a carei rezolvare necesita solutii globale, cu participarea directa si pe baze egale a tuturor statelor si popoarelor" .

Astfel, NATURA, patrimoniul umanitatii, a intrat definitiv in ecuatia preocuparilor curente ale productiei si ale vietii sociale si exercita cea mai salutara presiune asupra gandirii, impingandu-l pe om spre noi concepte, masuri si instrumente cu care analizeaza fenomenele.

Natura, mediul, ecologia si stiinta in genere, conduc gandirea inspre globalitate, inspre examinarea efectelor invizibile, a consecintelor si solutiilor pe termen lung,. Intr-o asemenea viziune, apa, aerul, solul, resursele nu sunt infinite si, prin urmare, nu li se pot aduce modificari dincolo de anumite limite, fara a le periclita caracteristicile esentiale, absolut necesare vietii.

Din perspectiva timpului, trebuie sa remarcam ca globalizarea abordarii problematicii mediului s-a produs in cadrul Conferintei ONU asupra mediului inconjurator de la Stockholm, din 1972, care a abordat probleme principale precum gestionarea resurselor naturale ale mediului, determinarea poluantilor de importanta internationala, aspecte educative, sociale si culturale ale mediului inconjurator si a creat, pentru prima data, un organism menit sa coreleze eforturile in domeniul protectiei mediului numit Programul Natiunilor Unite pentru Mediul Inconjurator (PNUE). La Conferinta de la Stockholm a fost adoptata o declaratie de principiu care sintetiza "convingerile comune" ale statelor participante. Aceste principii sunt dominate de idealul conjugarii armonioase a dezvoltarii si a conservarii mediului. Acest binom avea sa castige prestigiul in anii urmatori, cu precadere cu ocazia Conferintei de la Rio de Janeiro (1992), la care au participat 178 de delegatii nationale, dintre care 117 conduse de sefi de stat sau guvern. Cu aceasta ocazie a fost subliniata greseala de a se concepe mediul si dezvoltarea ca doua obiective distincte, adverse, si a fost promovata o abordare integrata pentru politicile si proiectele de dezvoltare. A fost subliniat faptul ca daca acestea sunt rationale din punct de vedere ecologic, ele trebuie sa determine o dezvoltare durabila atat in tarile in curs de dezvoltare, cat si in tarile dezvoltate. In acest context, un rol prioritar revine masurilor preventive, dar nu sunt neglijate nici masurile coercitive imediate, menite a determine respectarea masurilor impuse de nevoile actuale, dar si de cele viitoare. Cu toate acestea, ritmul de aplicare a masurilor practice, propuse prin documentele Conferintei, a fost mai lent decat s-a prevazut. Cinci ani mai tarziu, adunarea Generala ONU "constata si deplange", in mod oficial, intarzierile in aplicarea Agendei 21.

In lumina acestor documente, se recunoaste definitiv necesitatea abordarii globale a protectiei si gestionarii mediului ambiant, intrucat drepturile fundamentale ale omului la o viata sanatoasa si productiva trebuie exercitate in deplina armonie cu natura.

Daca in urma Conferintei de la Stockholm se presupunea ca mediul nu poate fi conceput fara dezvoltare, dupa Conferinta de la Rio de Janeiro s-a ajuns la concluzia ca dezvoltarea durabila nu poate fi conceputa fara un mediu de calitate[7].

La 8 septembrie 2000, statele membre ale ONU au adoptat prin consens Declaratia Mileniului[8], in care protectia mediului inconjurator este considerata unul dintre obiectivele cheie pentru relatiile internationale ale secolului XXI. Se afirma fara echivoc vointa celor 189 de state membre ale ONU de a depune toate eforturile pentru a scuti umanitatea, mai ales generatiile viitoare, de pericolul de a trai pe o planeta deteriorata in mod iremediabil de activitatile omenesti si ale carei resurse nu vor mai fi suficiente pentru nevoile lor .

Mediul inconjurator fiind un factor de configurare a dreptului, toate fenomenele enuntate pana acum au declansat un proces normativ national si international fara precedent. Astazi avem la indemana o sumedenie de tratate, conventii, planuri si programe de actiune, protocoale si alte documente, universale, regionale ori bilaterale, generale sau sectoriale, constituind tot mai mult "un corpus juris de sine statator", in cadrul dreptului international public, cu principii si trasaturi fundamentale specifice, inconfundabile[10].

O alta trasatura importanta rezulta din esenta directivelor emise la Rio de Janeiro in care se arata ca dezvoltarea nu trebuie sa se produca cu pretul sacrificarii mediului, pentru ca, in aceste conditii, existenta acestuia este pusa in pericol, insa, pe de alta parte, nu este corect nici sa se transforme conservarea mediului intr-un factor de franare a dezvoltarii natiunilor sarace sau acelor care inca nu au terminat de parcurs acest drum. Odata conciliate cele doua valori, se ajunge la conceptul de dezvoltare durabila: adica acea dezvoltare care nu sacrifica cadrul natural care nu isi pune in pericol propriile conditii de viabilitate. Statelor le revine responsabilitatea promovarii acestei dezvoltari care protejeaza mediul. Deci, principalii executori ai acestui nou drept sunt tot subiectele primordiale ale dreptului international. Responsabilitatea statelor insa difera in functie de resursele de care dispun, de gradul lor de dezvoltare, de patrimoniul ecologic si de potentialul de poluare. Textele de la Rio subliniaza datoria de a preveni si anticipa poluarea precum si de a promova cooperarea internationala si scot in relief drepturile generatiilor viitoare, care nu trebuie sacrificate unei dezvoltari cu orice pret in prezent[11]. Cu alte cuvinte, procesul de globalizare impune cooperarea interstatala si actiunea organizatiilor internationale, atat in vederea adoptarii unor reglementari cu caracter universal, cat si a implementarii lor in practica. In domeniul protectiei mediului este in mod imperios necesara armonizarea legislatiilor nationale cu reglementarile internationale si regionale ca si ale Uniunii Europene - indeplinirea acquis-ului comunitar fiind obligatorie in vederea aderarii - pe calea unor norme si standarde de ecologie adecvate si uniforme, care sa asigure aplicarea lor practica . Din toate acestea se impune ca o necesitate ca protectia si conservarea mediului - considerat ca patrimoniul umanitatii - sa beneficieze de o noua abordare la nivel national, interstatal si al organizatiilor internationale. Dreptul in general si dreptul international al mediului au reactionat sau au incercat sa reactioneze in vederea gasirii unor solutii juridice acestor probleme complexe si globale. Astfel, s-a trecut relativ usor de la prima faza de reactie a dreptului international, care consta in abordarea "conflictului intre suveranitati", la faza de "reconciliere a conflictului intre suveranitati" in favoarea protectiei mediului , de la justificarea interzicerii poluarii transfrontaliere prin abuz de drept la responsabilitatea autorului pentru pagubele ecologice si la fundamentarea reglementarilor, bazata pe noi tehnici de precautie si prevenire in locul tehnicilor de remediere .