Tehnici de realizare a protectiei mediului

TEHNICI DE REALIZARE A PROTECTIEI MEDIULUI

Protectia mediului este o activitate complexa, desfasurata insa intr-un cadru unitar, in care se statueaza principiile care guverneaza intreaga activitate de protectie a mediului si in care se traseaza directiile de reglementare a activitatilor economice in vederea atingerii dezvoltarii durabile, elemente care vizeaza interesul public si care constituie situatii de urgenta extraordinare.

Pentru atingerea efectiva a scopului protectiei mediului, conservarii si ameliorarii calitatii acestuia, pe parcursul scurtei istorii a dreptului mediului, prin experientele nationale si internationale s-au cristalizat unele tehnici si modalitati de realizare a normelor de drept privind protectia mediului, chiar daca ele nu au fost intotdeauna exprimate intr-o forma directa si sistematica.

In continuare, vom incerca sa sintetizam aceste tehnicii si modalitati.

1. Proceduri preventive

1.1. Implantarea activitatilor. Aceasta procedura consta in amplasarea activitatilor economico-sociale astfel incat sa se evite, pe cat posibil, consecintele potential negative asupra zonelor protejate sau intens locuite. Ea se realizeaza prin intermediul regulilor de urbanism, prin instituirea regulilor de sanatate publica ca si in cadrul luptei impotriva poluarii aerului.

In Romania, regulile de urbanism, care stabilesc modul de ocupare a terenurilor si de amplasare a cladirilor, se regasesc in Regulamentul general de urbanism (H.G. nr. 525/1996) si in planurile urbanistice generale si locale.

Regulile de sanatate publica stabilesc zonele de protectie sanitara care trebuie sa existe intre intreprinderile industriale si teritoriile protejate (Ordinul Ministerului Sanatatii nr. 536/1997), in jurul surselor de apa si al instalatiilor de captare (H.G. nr. 101/1997), precum si alte cerinte pe care trebuie sa le indeplineasca terenurile pe care urmeaza sa fie amplasate cladiri, unitati administrativ-gospodaresti sau chiar localitati.

1.2. Omologarea produselor si aparatelor. In vederea autorizarii producerii, vanzarii, functionarii, punerii in circulatie s.a.m.d. a diverselor produse ori aparate poluante sau periculoase pentru om si mediu, acestea sunt omologate de autoritatile publice competente sau sub controlul acestora. Fireste, pentru a fi omologate aceste produse si aparate trebuie sa fie conforme cu o serie de cerinte tehnico-juridice bine precizate prin norme si standarde tehnice, caiete de sarcini etc.

Produsele omologate in scop preventiv fac, in general, parte din urmatoarele categorii:

- produse chimice - in vederea stabilirii produselor chimice care trebuie omologate a fost infiintat, prin H.G. nr. 172/1997, Registrul National al Substantelor Chimice Potential Toxice;

- produse de uz fitosanitar - numai produsele omologate, cuprinse in Codexul produselor de uz fitosanitar, pot fi fabricate, comercializate si utilizate in tara noastra, in conformitate cu prevederile Ordonantei Guvernului nr. 4/1995 privind combaterea bolilor, daunatorilor si buruienilor in agricultura;

- produse si servicii periculoase pentru mediu - in vederea prevenirii efectelor negative ale acestora asupra vietii, sanatatii si mediului, ele sunt supuse unui control pe calea certificatului sau declaratiei de conformitate a marcii sau marcajului cu rolul de a atesta indeplinirea anumitor cerinte de prevenire a poluarii, in conformitate cu prevederile H.G. nr.168/1997.

Omologarea aparatelor - este o cerinta obligatorie in cazul aparatelor susceptibile sa polueze (ex. autovehiculele) si mai ales a celor care sunt surse de poluare fonica.

In Romania, in conformitate cu Ordonanta Guvernului nr. 44/1997, competentele in acest domeniu revin Ministerului Transporturilor care:

- omologheaza vehiculele rutiere destinate circulatiei pe drumurile publice;

- controleaza, atat la producator cat si la vanzator, conformitatea cu tipul omologat a caracteristicilor tehnice ale vehiculelor;

- dispune, atunci cand este cazul, suspendarea sau anularea certificatului de omologare.

Vapoarele, aeronavele, masinile agricole, echipamentele de santier, ca si orice alte aparate care produc zgomot, sunt supuse acelorasi exigente privind normele de poluare si siguranta a circulatiei.

1.3. Informarea administrativa si publica.

Reglementarile nationale de mediu, ca si cele comunitare si internationale, prevad obligatia unei informari prompte, pertinente si complete referitoare la problemele de mediu. Numai astfel, prin cunoasterea exacta a situatiei mediului, pot fi eficient constientizate riscurile poluarii si atat administratia cat si publicul pot actiona pentru prevenire sau, cel putin, pentru diminuarea poluarii.

Informarea administratiei (statului).

In dorinta de a intari, si prin constituirea unui cadru juridic adecvat, cooperarea pentru prevenirea si combaterea poluarii, statele au negociat si semnat mai multe documente care prevad, printre altele, schimbul de informatii si date care sa asigure controlul si buna gestiune a resurselor naturale, a produselor chimice si deseurilor si care sa preintampine poluarea transfrontaliera. In acest sens, fiecare stat are obligatia de a informa de urgenta celelalte state in legatura cu o situatie sau un eveniment care ar putea aduce prejudicii mediului aflat sub jurisdictia lor.

Domeniile in care schimbul de informatii are o importanta deosebita vizeaza fluxul transfrontalier de deseuri si marfuri periculoase, protectia marilor impotriva poluarii, asigurarea calitatii apelor dulci, masurarea poluarii atmosferice sau a zgomotului produs de autovehicule. Un exemplu in acest sens il constituie si reglementarile continute in Directivele Comunitatii Europene 77/95 si 70/157.

In Romania, O.G. 195/2005, prin art. 94 lit. l, prevede obligatia persoanelor fizice si juridice de a informa autoritatile competente si populatia in caz de eliminari accidentale de substante poluante in mediu sau in caz de accident major. De asemenea, in vederea realizarii sistemului national de monitorizare, autoritatile administrative au obligatia sa comunice, la cerere, autoritatilor specializate in protectia mediului, toate informatiile referitoare la aplicarea programelor si a conventiilor internationale in materie de mediu, impactul negativ asupra mediului si masurile de prevenire sau de combatere adoptate, etc.

In cazul deseurilor si substantelor periculoase exista obligatia ca aceste informarii sau raportarii de date catre autoritati, sa fie periodice.

Informarea cetateanului.

Accesul la informatiile privind calitatea mediului reprezinta o garantie a dreptului fundamental la un mediu sanatos si echilibrat ecologic, iar instruirea si constientizarea populatiei constituie una din modalitatile de implementare a principiilor si elementelor strategice de protectie a mediului. De aceea, autoritatea centrala de mediu va pune la dispozitia tuturor celor interesati date centralizate privind starea de mediu, programele si politica nationala in materie etc. Aceste prevederi demonstreaza nu numai preocuparea pentru mediu, ci si dorinta de armonizare a legislatiei romanesti in materie cu reglementarile comunitare. Amintim aici Directiva U.E. 90/313 privind libertatea de acces la informatie in materie de mediu, potrivit careia informatia de mediu trebuie sa fie accesibila oricarei persoane fizice ori juridice, fara ca aceasta sa fie tinuta sa-si justifice interesul.

In legislatia romaneasca, participarea publicului la elaborarea si luarea deciziilor in materie este reglementata de art. 20 din O.G. 195/2005 si de legislatia sectoriala (ex. in domeniul gospodaririi apelor - Legea nr. 107/1996).

Autoritatea competenta pentru protectia mediului, impreuna cu celelalte autoritati ale administratiei publice centrale si locale, dupa caz, asigura informarea, participarea publicului la deciziile privind activitatile specifice si accesul la justitie, in conformitate cu prevederile Conventiei privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziei si accesul in justitie in probleme de mediu, semnata la Aarhus la 25 iulie 1998 si ratificata de Romania prin Legea nr. 86/2000.

Consultarea publicului este obligatorie, iar refuzul de a furniza informatii de mediu trebuie motivat si este justificat numai daca furnizarea informatiei ar afecta:

- siguranta nationala;

- desfasurarea unor actiuni in curs de judecata sau de urmarire penala;

- confidentialitatea comerciala si industriala.

1.4. Controlul aposteriori.

Prevenirea si combaterea poluarii fiind o activitate extrem de complexa, masurile de prevenire, oricat de perfecte ar fi, nu pot elimina de tot poluarea. Din acest motiv, in limitele normelor si reglementarilor in materie, este acceptat un minim de impact asupra mediului, fara de care aproape nici o activitate nu s-ar desfasura normal. Controlul aposteriori reprezinta etapa ulterioara autorizarii activitatii, produsului ori obiectului de risc pentru mediu. El verifica respectarea prescriptiilor stabilite prin actul de autorizare administrativa iar in cazul cand apar elemente noi, dispune revizuirea continutului autorizatiei. Controlul este totodata o forma de depistare si de angajare a raspunderii juridice pentru incalcarea normelor de protectia mediului. Preventiv, urmatoarele domenii sunt supuse unor controale periodice: gospodarirea deseurilor, aplicarea reglementarilor privind regimul ingrasamintelor chimice si pesticidelor, protectia apelor si ecosistemelor acvatice, activitatile generatoare de riscuri potentiale sau poluare atmosferica.

1.5. Planurile de urgenta in caz de accident.

O poluare accidentala majora, necesita adoptarea anumitor masuri urgente si eficiente de limitare si inlaturare a efectelor si consecintelor negative produse asupra mediului. Dar, acestea nu pot fi adoptate fara un plan dinainte intocmit. De aceea multe din reglementarile nationale si internationale in materie prevad elaborarea si adoptarea unor astfel de planuri. Un exemplu in acest sens il reprezinta si "Directiva SEVESO" (U.E. nr. 82/501) care obliga statele membre sa se asigure ca orice producator, angajat intr-una din activitatile cuprinse in lista anexa la Directiva, sa fie tinut a proba in orice moment autoritatii competente ca a determinat riscurile de accidente majore existente, a luat masurile de securitate adecvate si a informat, format si echipat persoanele care lucreaza in locurile cu risc de accident.

Datorita implicatiilor lor in planul politicii internationale, o atentie deosebita se acorda accidentelor majore care s-ar putea produce in zonele de frontiera. Semnificative in acest sens, sunt si cele doua Conventii de la Viena (1986) referitoare la notificarea rapida a unui accident nuclear ori a unei situatii de urgenta radiologica.

2. Parghiile economice si fiscale de protectie a mediului.

Se considera, din ce in ce mai mult, ca piata libera si proprietatea privata ofera cele mai bune si sigure garantii pentru protectia factorilor de mediu si pentru conservarea naturii deoarece numai cei raspunzatori in mod pecuniar si direct - proprietarii sau managerii - sunt considerati ca suficient de interesati pentru a realiza o administrare corespunzatoare a mediului. Conceptia clasica, potrivit careia calea cea mai sigura de ocrotire a mediului ambiant o constituie reglementarile obligatorii stabilite de stat (norme de emisie, utilizarea unor tehnici antipoluante specifice, interdictia de produse) a caror respectare este asigurata de organismele guvernamentale abilitate si de sistemul judiciar, adica tot de stat (principiul a "ordona si controla") isi pierde din suport. Si este normal sa fie asa deoarece defectul sau principal consta in aceea ca masurile preconizate nu ofera decat o alegere limitata a mijloacelor de utilizare pentru aplicarea lor si antreneaza o repartitie inechitabila a costurilor privind protectia mediului. Pe drept cuvant a remarcat 'The Economist', intr-un articol consacrat aspectelor costului mediului, ca potrivit conceptiei a "ordona si controla" poluatorii vor urmarii doar sa deverseze "minimul autorizat si nu sa puna la punct tehnici si tehnologii noi, capabile sa coboare poluarea sub nivelul pragului fixat". Cu toate inconvenientele, instituirea de norme imperative ramane - cel putin in actualul stadiu de dezvoltare - instrumentul cel mai larg utilizat de state in strategiile protectiei mediului. In privinta protectiei aerului si a biodiversitatii, rolul statului, ca reprezentant al interesului comun, general, ramane hotarator. In situatia tarilor aflate in tranzitie se poate aplica, deocamdata, doar conceptia clasica.

Economia tarilor dezvoltate din punct de vedere industrial se caracterizeaza, pretutindeni, prin efortul de a reglementa cat mai judicios productia si consumul. Pe parcursul acestui proces trebuie sa se tina seama de asa numitele bunuri libere, ce au stat de-a lungul mileniilor la dispozitia omenirii, ca de exemplu apa curata, aerul, pamantul roditor. Astazi situatia s-a schimbat si sunt necesare eforturi materiale substantiale pentru asigurarea lor. S-a pus, astfel, problema cuantificarii economice a elementelor mediului, recunoscut fiind faptul ca, in zilele noastre, pastrarea calitatii elementelor mediului constituie un factor economic.

Cuantificarea economica a elementelor mediului nu poate fi realizata de un singur stat - izolat de celelalte - pentru ca acest fapt ar da peste cap stabilitatea vietii sale economice, relatiile economice interne si externe. Modul de rezolvare al problemei ar putea fi conectarea, pe plan international, in relatia marfa-bani a asa numitelor bunuri libere care au fost, inca de la inceput, excluse din sistemul normelor economice.

Cresterea economica urmata de deteriorarea conditiilor de viata nu inseamna progres social ci regres.

In pofida tuturor incercarilor, sistemul actual al impozitelor nu stimuleaza, in mod suficient, nici prevenirea nici investitiile care sa preintampine daunele prin realizarea unor produse care ocrotesc mediul.

Parghii economice si fiscale stimulatorii sunt:

a) Taxele - reprezinta un instrument frecvent utilizat pentru penalizarea produselor ori activitatilor poluante. De asemenea, se folosesc taxele suplimentare atunci cand se urmareste numai limitarea utilizarii unui produs si nu si interzicerea sa definitiva. Prin instituirea taxelor pot fi limitate anumite categorii de produse cum ar fi produsele poluante (fie in timpul fabricarii, fie in timpul utilizarii lor) sau produsele invechite pentru care a fost introdus un sistem de limitare, si, de asemenea, pot fi favorizate produsele 'curate', mai putin poluante (prin taxarea produsului poluant). Si pentru diverse servicii (de inregistrare a produselor chimice; de tratare a deseurilor etc) se pot institui taxe administrative.

Dincolo de diversitatea formelor in care se manifesta, toate aceste taxe au o trasatura definitorie comuna. Ele au rolul de a stimula un nou comportament, favorabil fata de problemele mediului si de a colecta fonduri noi, intr-un scop dat, utilizate pentru protectia, ameliorarea si conservarea mediului.

b) Politica preturilor.

In cele mai multe ramuri, preturile produselor nu reflecta costul pentru mediu al productiei, el ramanand sa fie suportat la nivelul intregii societati. De aceea, o politica a preturilor bine aplicata poate garanta luarea in calcul a costului pentru mediu al bunurilor sau serviciilor.

c) Detaxarile si subventiile.

In Romania, printre modalitatile de implementare a principiilor si elementelor strategice, O.G. 195/2005, prin art. 4 lit. f, enumera "introducerea si utilizarea parghiilor si instrumentelor economice stimulative sau coercitive" cum ar fi scutirile de impozite pentru detinatorii de suprafete terestre si acvatice supuse unui regim de conservare, ca habitate naturale.

Experienta a aratat ca suprimarea taxelor pentru unele produse constituie o modalitate importanta si eficienta de promovare a unor obiective ecologice.

Subventiile sunt ajutoare financiare directe, acordate pentru scopuri bine precizate (epurarea apei si aerului, practicile agricole favorabile mediului etc).

Cea mai directa forma de realizare a subventiilor o reprezinta fondurile pentru mediu ca, de exemplu, fondul apelor, fondul de ameliorare a fondului funciar, etc.

d) Sistemele de consignatie.

Practicat de mult timp pentru ambalajele de sticle prin reutilizarea acestora si rambursarea cheltuielilor (Pentru bauturi, detergenti, vopsele, lacuri etc.).

e) Bursele de poluare - Chicago Board of Trade (cea mai mare bursa americana de materii prime) a inventat o piata a drepturilor de poluare (o uzina poate epura mai mult decat i se cere si permite astfel alteia de a epura mai putin, desigur contra unei anumite plati).

Se doreste extinderea acestui sistem la nivel international, mai ales in domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de sera, prin introducerea asa numitelor 'permise de emisie'. Insa pentru moment acest lucru nu este realizabil deoarece lipsesc mijloacele de control si de impunere, in caz de nerespectare, a obiectivelor propuse. Acest sistem a fost extins si la nivel international, in special in domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de sera si prin introducerea asa-numitelor "permise de emisie". Asa s-a nascut Protocolul de la Kyoto, elaborat sub egida ONU si aprobat in forma finala in 1997. Pana in prezent, mai mult de 100 de state (printre care si Romania) au ratificat documentul, obligandu-se astfel sa ia masuri ferme in vederea reducerii emisiilor de gaze responsabile de producerea efectului de sera. Un numar de 37 de state industrializate s-au angajat sa reduca aceste emisii, pana in anul 2012 cu 5,2% sub nivelul din 1990. Aplicarea sa insa intampina mari dificultati, intrucat in prezent lipsesc mijloacele de control si de impunere in caz de nerespectare a obiectivelor propuse. Mai mult decat atat, administratia americana, desi a ratificat acest protocol in 1997, sustine ca Protocolul de la Kyoto lezeaza interesele marii industrii americane si deci nu este dispusa sa-l aplice. Aceasta atitudine a SUA ameninta chiar existenta Protocolului, intrucat peste 25% din totalul emisiilor de gaze cu "efect de sera" la scara globala, este produs de Statele Unite. De altfel, americanii detin tristul record de a fi natiunea cea mai poluanta atat per total, cat si pe cap de locuitor. Speram ca, pana la urma, statele europene si opinia publica mondiala ii vor convinge pe americani ca planeta este mai importanta decat industria.

Protocolul de la Kyoto a fost semnat si de Romania si a intrat in vigoare in 2005.

f) Marca verde (eco-label)

Etichetajul ecologic, care cunoaste in prezent o mare dezvoltare in tarile occidentale, reprezinta un instrument de promovare a produselor favorabile mediului, facand apel la preocuparile publicului si prudenta producatorilor. Ea a fost introdusa pentru prima data in Germania, dar s-a extins rapid. In prezent, potrivit Regulamentului UE 880/92 din 22 mai 1992 s-a creat un sistem comunitar de eco-label bazat pe participarea voluntara a fabricantilor.

Legislatia romana a consacrat terminologia de eticheta ecologica, definind-o ca un simbol grafic si/sau un scurt text descriptiv aplicat pe ambalaj, intr-o brosura sau alt document informativ, care insoteste produsul si ofera informatii despre cel putin unul si cel mult trei tipuri de impact asupra mediului.