Dunarea

Dunarea

Cu cei 2.857 km lungime, Dunarea este al doilea fluviu al Europei, dupa Volga si al treilea ca importanta economica, dupa Rhin si Volaga. Din lungimea totala 1.075 km se afla pe teritoriul Romaniei, ceea ce reprezinta 38% din cursul total. Pe teritoriul Romaniei curge in exclusivitate pe o lungime de 236 km.

Adesea denumita “marea diagonala a Europei”, Dunarea dreneaza depresiunile Panonica si Pontica, ambele inconjurate de masive hercinice, apline, carpatice, dinarice si balcanice, traversand in drumul sau 10 tari (Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croatia, Yugoslavia, Romania, Bulgaria, Moldova, Ucraina) si scalda 4 capitale (Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad).

Are un bazin hidrografic de 805.300 km² din care 221.670 km² (28%) apartin teritoriul romanesc (“Dunarea intre Bazias si Ceatalul Ismail”, 1967). Suprafata bazinului ocupa 8% din continentul european. Are un bazin aproape simetric, cca.56% din suprafata se afla situata pe partea stanga si 44% pe dreapta.

Izvoraste din Muntii Padurea Neagra (Germania), de unde culege doi afluenti, Brege si Brigach, care emerg de sub varful Kandel (1.241m) si se unesc la Donaueschingen (678m), in curtea castelului Fürstenberg.

Cumpana apelor urmareste, in partea de sud, crestele Muntilor Alpi, Dinarici si Balcani, care separa bazinul hidrografic al Dunarii de bazinele invecinate ale Maritei, Strumei, Vardarului si Drinei, iar pe partea de nord, crestele Muntilor Jura, Boemiei si Carpatilor il separa de bazinele Rhinului, Elbei, Oderului, Vistulei si Nistrului.

Artera principala a Dunarii s-a finalizat la sfarsitul Pliocenului si inceputul Cuaternarului, ca urmare a drenarii succesive, in timp, a unor lacuri imense din bazinele Vienei, Panonic si Pontic, care fusesera separate din Marea Sarmatica ca urmare a ridicarii sistemului alpin.

Importanta Dunarii, ca linie de demarcatie si insemnata cale de comunicatie, este recunoscuta din antichitate: de la Regensburg pana aproape de varsare, reprezenta limita septentrionala a marelui Imperiu Roman, care a creat pe traseul sau numeroase orase cetati.

Catenele muntoase, alcatuite din roci dure, reprezinta si limitele conventionale care impart Dunarea in trei sectoare principale: Dunarea superioara (sectorul alpin), Dunarea mijlocie (sectorul Panonic), Dunarea inferioara (sectorul carpato-pontic).

Regimul hidrologic al Dunarii

In functie de asezarea bazinului sau, la contactul intre climatul temperat-oceanic din vest, temperat-continental din est si influentele baltice in nord, regimul hidrologic al Dunarii se caracterizeaza prin existenta unor importante variatii de nivel si de debit in cursul anului si in decursul timpului.

Apele mari se produc primavara, ca urmare a topirii zapezilor si ploilor abundente insa, in cursul superior si cel mijlociu, au loc in lunile martie-aprilie, iar in cel inferior, in mai. Cresterea debitului are loc din amonte spre aval: 1.470 m³/s la Passau, 1.920 m³/s la Viena, 2.350 m³/s la Budapesta, 5.300 m³/s in defileul Portile de Fier, 6.470 m³/s la Ceatalul Ismail (Patlageanca din Delta Dunarii). Debitele maxime reflecta regimul continental al fluviului: 15.100 m³/s la Orsova (13 aprilie 1940), 15.900 m³/s (mai 1942), 15.500 m³/s la Ceatalul Ismail (5 iunie 1970). Debitele cele mai mici se produc la apele mici de toamna, iar in unele cazuri in perioada de iarna: 1.250 m³/s la Orsova (12 ianuarie 1954), 1.450 m³/s la Oltenita (ianuarie 1964), 1.350 m³/s la Ceatalul Ismail (octombrie 1921).

Temperatura apelor Dunarii se afla sub directa influenta a temperaturii aerului si intr-o masura mai mica sub cea a factorilor locali. Incalzirea apei incepe din luna martie si tine pana in luna august, dupa care urmeaza procesul de racire. Inghetul apelor se produce dupa mentinerea mai multor zile cu temperaturi negative. Gheata poate sa apara din prima decada a lunii decembrie pana la inceputul lunii martie. Durata podului de gheata este, in medie, de 45-50 zile. Fenomenul de dezghet se produce primavara, cel mai frecvent din aval spre amonte, intr-o perioada de cateva zile (4-8 zile).

Mineralizarea apelor este redusa, mai ridicata in perioadele secetoase ale anului. Datorita debitelor mari se asigura o capacitate ridicata de autoepurare a apelor si, concomitent, imbunatatirea calitatii lor in cursul inferior: 280-500 mg/l in sectoarele romanesti; apartin tipului bicarbonatat calcic, cu tendinta usor alcalina.

Cursul superior are pante medii de 0,47 m/km, repartizate uniform; variaza intre 6,7-0,4 m/km (Narvatov, 1944). Cursul superior este tipic de munte, caracterizat prin numeroase sectoare in care predomina eroziunea, alternand cu sectoare in care sunt prezente acumularea si chiar meandrarea. Viteza de curgere, pe senal, este de 1,9-2,5 m/s la ape medii si 4,5-5 m/s la ape mari. Adancimile, la etiaj, pe talveg, sunt de peste 1,2m in aval de Ulm, iar in Campia Vienei ajung la 2m (Antipa, 1921).

Sectorul superior se desfasoara de la izvoare pana la Poarta Devin si are o lungime de 1.060 km.

Cei mai multi afluenti isi au izvoarele pe flancul nordic al Alpilor: Günz, Mindel, Riss, Iller, Isar, Würm, Inn etc. Cel mai important afluent este Innul, care detine la varsare un debit mediu de 810 m³/s, cu mult mai mare decat al Dunarii in aceasta sectiune (660 m³/s). Dunarea incepe sa fie navigabila in aval de localitatea Ulm, unde adancimea de etiaj pe talveg depaseste 1,2m.

Regimul hidrologic de la izvoare cunoaste debite specifice mari si caracter constant, imprimat de influenta oceanica. In cadrul Podisului Bavariei afluentii din Alpi imprima un caracter preponderent alpin, cu alimentare din topirea zapezilor.

Cursul mijlociu se desfasoara intre Poarta Devin si localitatea Bazias, pe o lungime de numai 725 km.

Fata de cursul superior, caracterele Dunarii in cadrul Campiei Panonice sunt diferite: panta medie este de 0,1‰, reducandu-se local la 0,05‰. Viteza de curgere pe senal, la ape medii, scade la 0,9-1,4 m/s, iar la ape mari este de 4-5-5 m/s. Adancimile, la etiaj, pe talveg sunt de cca.1,6m, iar caracteristica de baza este reprezentata de aparitia viiturilor mari si a meandrelor.

Dintre afluentii mici se remarca: Raba, Vah, Hron, Ipoly, Raab etc.; iar dintre cei mari: Drava (670 m³/s), Sava (1460 m³/s) si Tisa (814 m³/s).

Regimul hidrologic din cursul superior cunoaste o intrepatrundere a zonelor depresionare cu cele muntoase, fiind puternic influentat de climatul continental, avand o mare variabilitate si afluenti intr-un numar foarte mic. Regimul devine complex doar in sud-estul Campiei Panonice datorita raurilor ce vin din zonele montane, afluentii fiind, in acest caz, cei care schimba caracterul hidrologic al Dunarii.

Cursul inferior se desfiasoara pe o distanta de 1075 km, intre localitatile Bazias si Sulina, facand granita dintre Yugoslavia, Romania, Bulgaria, Moldova si Ucraina.

Deoarece traverseaza o multitudine de regiuni naturale, cursul inferior este impartit in 5 sectoare (Ujvari, 1972): defilele carpatice (144 km); sud-pontic (566 km); pontic oriental cu balti (195 km); predobrogean (80 km); deltaic (90 km).

-Sectorul defileelor carpatice

Este cel mai spectaculos sector al Dunarii si se desfasoara intre localitatile Bazias si Gura Vaii, pe o lungime totala de 144 km. Intre localitatile Ieselnita si Plavisevita, pe cca.9 km lungime, datorita latimii foarte mici, valea se prezinta sub forma unui canion si poarta denumirea de Cazanele Mari si Cazanele Mici.

Dificultatile de navigatie de pe acest sector au fost rezolvate prin construirea si darea in folosinta a lacului de acumulare de la Portile de Fier I, in anul 1971. Corpul barajului dintre Gura Vaii-Sip are o latime de 55,2m, in timp ce lacul de acumulare are o suprafata de cca.700 km , un volum de 12 km³ si o lungime de peste 230 km. Remuul produs de lac ajunge, la ape mari, pana in amonte de Belgrad, iar la ape mici, pana in amonte de varsarea Tisei, unde se produce o ridicare de 2,23m a nivelului (Ujvari, 1972).

-Sectorul sud-pontic (valah)

Are o vale asimetrica, cu malul drept abrupt, dat de Podisul Prebalcanic, in timp ce malul stang este jos, cu lunca dezvoltata si o succesiune de terase fluviale.

Este impartit in doua subsectoare:

Superior, situat intre Gura Vaii si Tiganas, cu caracter piemontan, care face tranzitia de la sectorul carpatic la cel de campie.

Inferior, in aval de Tiganas, pana in dreptul orasului Calaras, unde fluviul, in conditii de curgere prin campie, isi creeaza un drum larg si o lunca extinsa.

Lunca Dunarii, care pe alocuri are o latime sub 2-5 km in prima portiune, in cea de-a doua poate capata o latime de 3-10 km in aval de Tiganas. Patul albiei are o panta mica ce variaza intre 0,045-0,06‰, fapt ce determina formarea ostroavelor, multe dintre ele de mari dimesniuni: Ostrovul Mare, Papadia, Dragavelu, Baloiu, Belene, Ostrovul Pasarilor etc.

Albia minora, la niveluri medii, are latimi cuprinse intre 950-1000m, pe cand lunca poate atinge un maximum de 13 km.

Multe din lacurile existente in lunca Dunarii au fost complet desecate (Carna, Nedeia, Potelu, Maharu, Greaca etc.), putine dintre ele functionand si astazi (Garla Mare, Maglavit, Golenti, Ciuperceni, Rast, Bistrebu etc.). Fostele organisme de lunca au fost transformate in canale de evacuare si folosire ca statiuni de pompare.

-Sectorul pontic oriental (al baltilor)

Este sectorul care se desfasoara in intregime pe teritoriul Romaniei si este cuprins intre orasele Calaras (sud) si Braila (nord). In acest sector Dunarea se desface in mai multe brate, cuprinzand intre ele lunca propriu-zisa care, datorita numeroaselor lacuri si garle, a frecventelor inundatii caracteristice zonei, au fost numite Balta Ialomitei (Borcea), delimitata de bratele Dunarea Veche si Borce si Balta Brailei delimitata de Dunarea Noua, cu mai multe brate (Valciu, Manusoaia, Cremenea, Pasca, Calia, Arapu) formand ostroave mai mici la vest si bratul Macin (Dunarea Veche) la est. Astazi, ambele balti au fost indiguite (actiune terminata in anul 1964) si terenurile sunt folosite pentru cultura plantelor cerealiere (mai ales porumb).

Baltile Ialomitei si Brailei reprezinta ultimile ramasite ale fostului lac cuaternar din estul Campiei Romane. Transformarea lor in campii acumulative nu este terminata, ele aflandu-se in stadii diferite de colmatare. Pantele, in cadrul acestui sector, sunt foarte reduse, cuprinse intre 0,03-0,02‰, ceea ce determina o viteza scazuta a apelor si favorizarea depunerilor solide.

-Sectorul predobrogean (nord-dobrogean)

Este cuprins intre Braila si Ceatalul Ismail (80 km), cu latimi ale albiei intre 0,4-1,7 km. Acest sector, continuat apoi pana la Sulina, poarta si denumirea de “Dunarea maritima”.

Dunarea curge printr-un singur brat si are adancimi mari de pana la 20-34m, facand cateva coturi rapide, determinate, preponderent, de structura rezistenta a rocilor dure din baza. Datorita adancimilor mari, pe tot sectorul, fundul albiei se afla sub nivelul marii si in unele locuri, chiar sub nivelul albiilor din delta. Prin urmare, fundul albiei are pante negative, mai ales in aval de Galati, cu caderi extrem de mici, de 6-7 mm/km.

Lunca, larg dezvoltata, este acoperita cu o serie de lacuri de mari dimensiuni: pe stanga Jijila, Crapina, Parches, Somova etc.; pe dreapta Kahul, Orlovet-Dervent, Kugurlui-Ialpug, Katalpug, Kitai (Ucraina).

-Sectorul deltaic

Este un sector nou, cu o vechime de cca.10.000-5.000 ani deoarece in perioada pleistocena pe acest loc exista un golf. Se desfasoara de la Ceatalul Ismail (prima bifurcatie), intre bratele Chilia (111 km) la nord si Tulcea (19 km), continuat cu Sf.Gheorghe (116 km) la sud, pana la varsarea acestuia in mare.

Delta Dunarii, in timpul formarii sale, si-a modificat permanent suprafata, astazi insumand 478.457 ha (inclusiv sectoarele ucrainiene si complexul lagunar Razim-Sinoie).

Delta Dunarii reprezinta cea mai importanta campie terminala a unui fluviu european (cu exceptia Volgai), situata in sectorul nord-vestic al bazinului Marii Negre, intr-o regiune mobila a scoartei terestre (Depresiunea Predobrogeana).

In perioada 1921-1960 debitul mediu lichid la Ceatalul Ismail a fost de 6.300 m³/s, iar in perioada 1921-1980 s-a ridicat la 6.470 m³/s (Gastescu, Driga, 1983). Pe cele trei brate debitul este astfel repartizat: 58% Chilia, 22% Sf.Gheorghe si 20% Sulina. Repartizarea transportului de aluviuni pe principalele brate este aproximativ egal cu debitele de apa (Almazov et al., 1957). Pe suprafata deltei se depun, in medie, cca.0,1% din aluviuni, ceea ce corespunde cu un strat mediu de 3-4 mm, restul aluviunilor fiind transportate in mare. Aluviunile transportate de fluviu pun in evidenta procesul de degradare a solurilor in intregul bazin dunarean. Cantitatea materialului aluvionar este legata atat de debitul lichid, cat si de natura litologica a bazinului, caracterul ploilor etc. Exista o stransa legatura intre lungimea unui fluviu, marimea bazinului hidrografic si debitul solid transportat care, toate la un loc, dau nastere unei anumite suprafete cu dimensiuni ce sunt legate nemijlocit de factorii enumerati.

Importanta cantitatii de aluviuni poate fi observata la cele trei brate principale ale Dunarii, care la randu-le prezinta trei delte cu caracter secundar. Acestea, inainteaza cu viteze diferite, in functie de valoarea debitului solid transportat: in 1958 bratul Chilia a transportat 48,4 mil.t si delta secundara a inaintat cu o medie de 80 m/an; Sf.Gheorghe transporta 16,5 mil.t si avansa cu o medie de 16-20 m/an. Cantitatea de aluviuni s-a redus simtitor de la 70 mil.t/an (C.E.D., 1932), la 58,7 mil.t/an (Gastescu, Driga, 1980; Bondar, 1983) la cca.20-22 mil.t/an astazi (Duma et al., 1990). Transportul maxim de aluviuni inregistrat in Delta Dunarii a fost de 178,7 mil.t in anul 1912, iar cel minim de 12,5 mil.t in anul 1866. Procesul de reducere a debitului solid este continuu, datorat amenajarilor funciare si constructiilor hidrotehnice efectuate in intregul bazin dunarean. Procesul in sine are afecte negative in ceea ce priveste dezvoltarea in suprafata a Deltei Dunarii, mai ales asupra ratei de inaintare. Progradarea este coroborata si cu procesul lent, dar sigur, de ridicare a nivelului marin (1-2 mm/an). Reducerea progradarii este legata si de cresterea proeminenta a deltei care, la randu-i, determina o alungire a cursului Dunarii, o scadere a pantei si in acelasi timp o reducere a capacitatii de transport a materialului solid.

Ca efect al cresterii cantitatii de aluviuni, in cazul special al viiturilor, il reprezinta schimbarea, intr-un timp extrem de scurt, a linie de tarm. Cazul de fata este exemplificat de viitura maxima inregistrata in anul 1897, cu valoarea de 35.000 m³/s si care a cauzat aparitia, la suprafata, a Insulei Sacalin (gura bratului Sf.Gheorghe).