Ce este internetul

CE ESTE INTERNETUL

Urmare a eforturilor de a conecta impreuna o retea a Departamentului Apararii al S.U.A. numita ARPAnet si alte retele radio si satelit, apare cu apoximativ 20 de ani in urma Internetul.

ARPAnet a fost o retea experimentala creata pentru a sprijini cercetarile militare, cercetari despre construirea unor retele care puteau rezista cu succes unor intemperii partiale si care puteau sa functioneze in continuare.

In modelul ARPAnet, comunicarea se facea intotdeauna intre un calculator sursa si unul destinatie. Reteaua era insa nesigura, orice portiune din ea putea sa dispara in orice moment, ea fiind creata pentru a cere minimul de informatii de la calculatorul client. Trimiterea unui mesaj in retea foloseste asa numitele Protocoale Internet (IP) punand adresa de destinatie. Calculatoarele care comunicau aveau responsabilitatea de a verifica incheierea comunicatiei, orice calculator putand conversa, in conditii egale, cu orice calculator.

Stramosul actualului Intrnet era utilizat in special de academicieni si cercetatori, dar dorinta de construire a unor noi retele a crescut foarte repede. Organizatia pentru Standardizare Internationala (ISO) a pierdut mult timp pentru crearea unui stadard fundamental pentru conectarea calculatoarelor,iar cei care dezvoltau Internetul in SUA, Marea Britanie si Scandinavia au inceput sa puna software-ul lor IP pe ficare tip de calculator care era conceput. El a devenit singura modalitate practica de comunicare pentru calculatorele de la diferiti producatori

Cam in acelasi timp cu nasterea Internetului s-au dezvoltat si retelele locale Ethernet (LAN). Tehnologia LAN s-a maturizat fara zgomot pana cand in 1983 statiile de lucru desktop au devenit disponibile tuturor, iar conectarea in retelele locale a explodat. Majoritatea acestor statii veneau cu Berkeley UNIX, care incudea software IP pentru legarea in retea. Acesta a cerat o noua cerere: decat sa conecteze la un singur calculator mare cu partajare de timp pentru fiecare conexiune, organizatiile doreau sa conectaze inreaga retea locala la ARPAnet Acasta ar fi permis tuturor calculatoarelor din acel LAN sa acceseze facilitatile ARPAnet. In acelasi timp, majoritatea companiilor, ca si alte organizatii, au inceput sa construiasca retele rivate folosind acelasi protocol de comunicatii ca si ARPAnet: in particular, IP si rudele sale. Devenise clar ca daca aceste retele puteau comunica impreuna utilizatorii de pe una din aceste retele puteau comunica la randul lor cu utilizatorii de pe alta retea.

Una din cele mai importante dintre aceste retele noi a fost NSFNET, construita de National Science Fundation (NSF), o agentie a guvernului SUA. La inceputul anilor 80 NSF a creat cinci centre, avand supercalculatoare, in cele mai imoptante universitati. Pana in acel moment, cele mai rapide calculatoare erau disponibile doar pentru cativa cercetatori apartinand unor companii mari sau pentru cei care dezvoltau programe de mare importanta. Prin cearea acestor centre, NSF a pus resursele la dispozitia oricarui carecetator. Au fost cerate doar cinci centre care trebuiau impartite intre cei care le utilizau, insa acestia aveau nevoie de o modalitate de conectare impreuna a centrelor lor pentru a permite clientilor sa acceseze toate aceste centre. La inceput NSF a incercat sa utilizeze ARPAnet pentru comunicatii, dar aceasta strategie a esuat.

Drept raspuns, NSF a decis sa isi construiasca propria retea, bazata pe tehnologia IP a ARPRnet-ului. Ea a conectat centrele sale cu linii telefonice de 56.000 biti pe secunda. Era clar ca daca ar fi incercat sa conecteze fiecare universitate direct la centrul cu aclculatoare puternice, ar fi dat faliment. Ei au decis sa creeze retele regionale. Scolile urmau sa fie conectate intre ele cu cea mai apropiata scoala, fiecare asfel de lant era conecat la un centru de supercalculatoare intr-un singur punct, iar centrele erau conectate impreuna. In aceasta configuratie, ficer calculator putea eventual comunica cu oricare altul trimitand conversatia prin vecinii sai.

Partejarea supercalculatoarelor a permis posturilor conectate sa imparta o multime de alte lucruri nelegate de aceste centre. Brusc scolile aveau o multime de date si colaboratori la dispozitia lor. Traficul informatiilor in retea acrescut pana cand calculatoarele care controlau reteaua si liniile telefonice de conectare erau supraincarcate. in 1987, un contract pentru intretinerea si reinoirea retelei a fost castigat de catre Merit Network Inc., care construise reteaua educationala din statul Michigan avand drept parteneri pe IBM si MCI. Vechea retea a fost imbunatatita cu linii telefonice mai rapide (cu un factor de 20) si cu calculatoare mai puternice.

Cel mai important aspect al eforturilor NSF in domeniul conectarii calculatoarelor a fost acela ca el a permis oricui accesul al retele. Pana in acel moment accesul la Internet a fost posibil doar penrtu cercetatori in informatica, angajati guvernamentali sau penru cei care incheiau contracte cu agentiile guvernamentale. NSF a promovat accesul educational universal prin infiintarea unor conexiuni pentru un campus doar daca acesta avea de gand sa ofere acces tuturor.

Cine formeaza Internetul

Pana in urma cu cinci ani toate retelele care foloseau protocolul IP si care cooperau pentru a forma o singura retea extraordinara pentru utilizatorii sai formau partile componente ale Internetului, aici intrand si unele retele federale, un grup de retele regionale si cateva retele straine.

Mai recent, unele retele nebazate pe protocolul IP au vazut ca Internetul a fost un lucru bun si au dorit sa ofere clientilor lor serviciile acestuia. In acest mod s-au dezvoltat metode de conectare a acestor retele ,,stranii (de exemplu BITNET, DECnet, etc.) la Internet. La inceput, aceste conexiuni, numite gateway (porti), au servit doar la transferarea postei electronice intre doua retele. Unele conexiuni s-au dezvoltat, totusi, pentru a translata si alte servicii intre retele.

Cine guverneaza Internetul

Internetul are un consiliu format din memebrii sai mai vechi, care au o parere despre cum ar trebui sa mearga lucrurile, iar tu poti participa sau nu. Internetul nu are un presedinte, director sef responsabil cu functionarea, insa retelele constructive pot avea presedinti si directori executivi, dar nu exista o autoritate centrala pentru intreg Internetul.

Autoritatea ultima privitoare la directia in care se va indrepta Internetul revine Societatii Internet, sau ISOC. ISOC este o organizatie de voluntari al carei scop este sa promoveze un schimb global de informatie prin intermediul tehnologiei Internet. Ea stabileste un consiliu format din membrii mai vechi ai Internetului, care are responsabilitatea conducerii tehnice si a directiilor catre care se va indrepta Internetul.

Acest consiliu este un grup de voluntari invitati numit Internet Architecture Board-Grupul pentru Arhitectura Internet sau IAB. El se inruneste regulat pentru a proba noi standarde si pentru a aloca noi resurse, ca de pilda adrese. Internetul functioneaza pentru ca exusta moduri standard pentru calculatoare si aplicatii software de a comunica intre ele. Acesta permite calculatoarelor de la diferiti producatori sa comunice fara probleme. Internet nu este o retea doar IBM sau doar Sun sau doar Macintosh. IAB este responsabil pentru aceste standarde; el decide cand un standard este necesar si cum va arata el. Cand este nevoie de un standard, el ia in considerare problema, adopta un satndard si il anunta prin intermediul retelei. IAB tine deasemenea, evidenta diferitelor nume (si alte lucruri) care trebuie sa ramana unice. De exemplu, fiecare calculator de pe Internet are o adresa unica pe 32 biti; nici un alt calculator nu are aceeasi adresa. Cum sunt atribuite aceste adrese? IAB s-a preocupat de acest fel de problema. Ea nu atribuie defapt adresele ci face reguli pentru atribuirea lor.

Utilizatorii Internet isi pot exprima parerile lor prin intermediul intalnirilor de la Internet Engineering Task Force (IETF). IETF este o alta organizatie de voluntari; ei se intalnesc in mod regulat pentru a discuta probleme tehnice si de functionare ale Internetului. Cand considera o problema suficient de importanta pentru a merita interesul, IETF construieste un ,,grup de lucru pentru a studia problema in continuare. Oricine poate frecventa inrunirile IETF si poate fi intr-un grup de lucru; ce e mai important este ca ei lucreaza. Aceste grupuri pot avea diferite functii, de la producerea de documentatie la stabilirea modului in care reteaua va coopera cand vor apare probleme, sau la schimbarea semnificatiei unui bit in unele pachete. Un grup de lucru produce in general un raport. Depinzand de timpul de recomandare, el ar putea fi chiar documentatia care este pusa la dispozitia tuturor celor care doresc sa o citeasca, dar care poate fi acceptata voluntar ca pe o idee buna pe care oamenii o urmeaza sau poate fi trimisa la IAB pentru a fi declarata standard.

Daca o retea accepta filozofia Internet, este conectata la el si se considera ea insasi parte a lui, atunci ea este intr-adevar o parte a Internetului. Ea va descoprii lucruri care nu iI plac si va putea adresa aceste probleme la IETF. Unele probleme pot fi considerate valide si Internetul se poate schimba in consecinta. Unele schimbari pot fi insa refuzate. Daca reteaua face ceva care cauzeaza defectiuni Internetului, ea poate fi excomunicata pana cand isi va corecta comportamentul.

Cine plateste pentru Internet

Nimeni nu plateste pentru el; nu exista nici o firma Internet, Inc. care sa colecteze platile de la toate retelele Internet sau de la utilizatori. In schimb, toata lumea plateste pentru partea sa. NSF plateste pentru NSFNET, NASA plateste pentru NASA Science Internet. Retelele se aduna si decid cum sa conecteze impreuna, apoi creaza fonduri pentru aceste interconexiuni. Un colegiu sau o corporatie plateste pentru conectarea sa la o retea regionala, care la randul ei plateste un furnizor national pentru accesul sau la o retea internationala.

Ce rezerva viitorul ? Protocoale standard noi

Organizatia pentru Standardizare Internationala (ISO) si setul ei de protocoale stadard a reusit in sfarsit sa termine proiecarea Internetului. Acum ele este un standard international, numit in general suita de protocoale ISO/OSI (Open Sistem Interconect-Sistem Deschis de Interconectare). Multe din componentele Internetului permit astazi utilizarea OSI, insa nu exista o cerere mare pentru acesta. Guvernul SUA a luat pozitie, hotarand ca aceste protocoale vor putea fi cunoscute de catre calculatoarele guvernului. Multi au programele,dar foarte putini le utilizeaza actualmente.

Nu se obtin avantaje reale trecand la OSI, este mai complex si mai putin matur ca IP si din acest motiv nu este la fel de eficient. OSI ofera speranta unor caracteristici suplimenatre, dar sufera datorita unor probleme, acelesi cu cele care vor ingreuna Internetul cu cat va deveni mai mare si mai rapida. Este clar ca unele organizatii vor trece la protocoalele OSI peste cativa ani.

Conexiuni internetionale

Internet este o retea internetionala de foarte mult timp, dar ae s-a extins doar in cadrul tarilor aliate cu Statele Unite si in bazele militare ale acestora de pe cuprinsul oceanului. Internet-ul se raspandestepretutindeni, el se gaseste actualmente in peste 60 de tari si numarul lor este in continua crestere.

In Europa, dezvoltarea Internetului era de obicei impiedicata de politici nationale care stipulau obligativitatea OSI, pana in 1989, cand RIPE (Reseaux IP Europeens-Retelele IP Europene) a inceput coordonarea activitatilor Internet in Europa; astazi, aproape 25% din calculatoarele gazda conectate la Internet sunt situate in Europa.

In prezent, expansiunea internationala a Internetului este impiedecat  de lipsa unei infrastructuri solide de sustinere a retelei; mai pecis, un sistem telefonic decent. Atat in Europa Rasariteana cat si in lumea a treia, un sistem telefonic bine pus la punct este inexistent. Chiar si in orasele mari, conexiunile sunt limitate la viteza diponibila in majoritatea caselor de oriunde din Statele Unite biti pe secunda.

Comercializarea

Multe corporatii mari sunt pe Internet de ani de zile, pentru cea mai mare parte, participarea lor a fost limitata la departamentele lor de cercetare si proiectare. Aceleasi corporatii utilizau alte retele (de obicei retele private) pentru comunicatiile lor in domeniul afacerilor. Mainframe-urile IBM care controlau procesarile datelor comerciale ale acestei firme faceau o adevarata conectare in retea folosind un protocol numit System Network Architecture (SNA).

Privatizarea

Imediat dupa comercializare vine privatizarea. De ani de zile, comunitatea retelelor a dorit ca toate companiile de telefoane ca si alte firme sa ofere, fara limita, conexiuni IP. Astfel, la fel cum faci o cerere pentru o priza de telefon acasa, sa poti face acelasi lucru si pentru conexiunile Internet. Cu exceptia lui Bolt, Beranek si Newman, companiile care au folosit ARPAnetul in mod curent, nu au mai fost si alti solicitanti.

Acum, cand corporatii mari au devenit interesate de Internet, companiile de telefoane au inceput sa isi schimbe atitudinea cum ca ei vand linii telefonice si nu ii intereseaza ce se face cu ele; atat ei, cat si alti furnizori de retele interesati de castig, doreau ca guvernul sa iasa din afacerile cu retele.

Companiile TV prin cablu au realizat ca si ei detin o multime de cablu capabil sa transmita semnale digitale, asa ca ei au propus o rezolvare a problemei privatizarii prin cearea propriilor retele, fara a cere investitii de la guvern. Retelele vor creste investitiile pe care companiile le fac in cabluri TV. Este clar ca aceste companii de cablu TV sunt interesate in aplicatii care nu au mai fost vazute inca pe Internet: cuparari interactive facute de acasa, jocuri video, si asa mai departe. Este mai putin clar ca ei vor intelege utilizarea traditionala a retelelor de date si faptul ca reteua nu se poate opri de fiecare data cand apare o furtuna.