Retele de calculatoare

Retelele locale sau asa numitele LAN-uri (Local Area Network), sunt retele private localizate intr-o singura cladire sau intr-un campus de cel mult cativa kilometrii.Ele sunt frecvent utilizate pentru a conecta calculatoarele personale si statiile de lucru din birourile companiilor si fabricilor, in scopul de a partaja resurse (imprimante de exemplu) si a schimba informatii.

Retelele metropolitane sau asa numitele MAN-uri (Metropolitan Area Network), deservesc un intreg oras. Cel mai bun exemplu de o retea metropolitana este reteaua de televiziune prin cablu disponibila in cele mai multe orase.

Retelele larg raspandite geografic sau asa numitele WAN-uri (Wide Area Network), acopera o arie geografica intinsa, deseori o tara sau un continent.Reteaua contine o colectie de masini utilizate pentru a executa programele utilizatorilor (aplicatiile).

Tehnologia cea mai raspandita in domeniul retelisticii in momentul de fata este tehnologia Ethernet. Ethernet-ul nu este in sine o singura tehnologie, ci reprezinta o familie de tehnologii LAN. Este o tehnologie atat LAN cat si MAN si WAN.

Standardul care defineste tehnologia Ethernet este standardul 802.3. Structura unui frame Ethernet este urmatoarea :

campul Preambul (Preamble) este de fapt un pattern de 1 si 0 care alterneaza (10101010) si este folosit pentru sincronizare in implementarile asincrone de Ethernet. De la Fast Ethernet incolo, deoarece aceste tipuri de Ethernet sunt sincrone, informatia corespunzatoare este redundanta, dar se pastreaza pentru compatibilitate;

campul SFD (Start Frame Delimiter) este, de fapt, un octet care marcheaza sfarsitul informatiei de sincronizare, si contine secventa de biti : 10101011;

campul Destinatie (Destination) contine adresa MAC a masinii destinatie;

campul Sursa (Source) contine adresa MAC a masinii sursa;

campul Lungime/Tip (Length/Type) suporta doua folosiri. Daca valoarea este mai mica decat 1536 in decimal (0x600H), atunci campul indica lungimea. Daca insa valoarea este egala sau mai mare decat 1536 decimal atunci campul indica tipul protocolului folosit.

campul Data&Tampon (Data/Pad) poate fi de orice lungime, atata timp cat nu depaseste lungimea maxima admisa pentru un frame Ethernet. Un frame Ethernet trebuie sa aiba cel putin 46 octeti si cel mult 1500 octeti. Un tampon de marime nespecificata este introdus imediat dupa datele utilizatorului daca marimea frame-ului nu atinge cel putin 46 de octeti.

campul FCS (Frame Check Sequence) contine o valoare CRC pe 4 octeti care este creata de masina care trimite si este recalculata de masina destinatie pentru a se indentifica erori. Aceasta valoare se calculeaza pe baza bitilor cuprinsi intre sfarsitul campului SFD si inceputul campului FCS.

Modelul OSI

Conceptul de protocol de comunicatie

Un protocol de comunicatie este un set de reguli si formate (semantice si sintactice) prin care se reglementeaza schimbul de informatii intre doua entitati aflate in acelasi sistem sau in sisteme diferite.

Elementele cheie ale unui protocol sunt:

sintaxa, care include formatul datelor, formatul mesajelor, modul de codare;

semantica (include informatia de control, detectarea si corectia erorilor);

sincronizarea, care include selectarea vitezei de transfer a informatiei si ordonarea datelor transmise.

Modelul de interconectare a sistemelor deschise (OSI) pentru protocoalele de comunicatie

Organizatia Internationala de Standardizare (ISO) a stabilit in anul 1977 un subcomitet care sa se ocupe de dezvoltarea standardelor pentru interconectarea sistemelor deschise (OSI). Astfel, in 1979 a aparut modelul de referinta pentru protocoalele de comunicatie, numit PRM (Protocol Reference Model).

Prin adoptarea internationala a acestui model se asigura o baza comuna pentru coordonarea dezvoltarii standardelor de telecomunicatii in vederea interconectarii sistemelor deschise, rezolvandu-se astfel, intr-o oarecare masura, problema compatibilitatii intre sisteme si echipamente provenind de la producatori diferiti, fara a impune, insa, anumite solutii tehnice.

Caracteristicile modelului OSI

Modelul de referinta al protocolului pentru interconectarea sistemelor deschise (PRM - OSI) permite identificarea simpla a componentelor arhitecturale de protocol, fiind posibile dezvoltari ulterioare ale acestora si ale facilitatilor asociate. Acest model utilizeaza conceptele de strat, protocol si serviciu corespunzator stratului.

Principala caracteristica a modelului OSI este structurarea schimbului de informatii intre utilizatorii sistemului de comunicatie pe 7 straturi (niveluri). De aceea, acest model de numeste si 'Modelul cu 7 straturi'.

Principiile de baza ale arhitecturii OSI sunt:

partajarea sarcinilor intre straturi trebuie facuta in mod flexibil (in mai multe moduri);

straturile inferioare trebuie sa asigure servicii in mod transparent catre straturile superioare;

schimbul de informatii intre straturi trebuie optimizat.

Functiile straturilor modelului de referinta PRM - OSI

OSI este un model stiva. Acest model simplifica evolutia, deoarece orice schimbare a unui strat nu le afecteaza si pe celelalte. De asemenea, standardizeaza reteaua si permite interoperabilitatea si modularizarea componentelor fabricate de diversi producatori.

Sesiune

Prezentare

Aplicatie

Stratul 1 - numit si stratul "fizic" - este stratul de baza, care asigura serviciile fizice. Nivelul fizic defineste specificatiile electrice, mecanice, procedurale si functionale pentru activarea, mentinerea si dezactivarea legaturii fizice intre sistemele finale. Totodata, el controleaza specificatiile mediului de transmisie, controleaza tensiunea, semnalele, viteza de transmisie, distantele, conectorii.

Retea

Transport

Stratul 2 - numit si stratul "legatura de date" - permite transferul informatiei intre sistemele interconectate. Acest strat transmite datele printr-o legatura fizica. Aceasta este partea fizica a unei retele care se ocupa cu adresarea 'fizica', topologia retelei, accesul la retea, sesizarea erorilor, transportul cadrelor cerute si controlul fluxului.

Legatura

Stratul 3 - stratul "retea" - este cel mai complex nivel, care conecteaza si asigura ruta potrivita dintre doua gazde aflate pe doua retele total diferite. Nivelul 3 se ocupa cu selectarea rutelor si adresarea.

Fizic

Stratul 4 - stratul "transport" - asigura transportul informatiei intre  procesele de aplicatie, efectuand controlul cap-la-cap al conexiunii si optimizeaza utilizarea resurselor in functie de tipul si caracteristicile comunicatiei.

Stratul 5 - stratul "sesiune" - asigura organizarea transferului de informatie si modul de structurare a dialogului intre aplicatii, de exemplu: dialoguri alternative (semi-duplex) sau duplex integral (full-duplex). Ofera date stratului "prezentare". Ajuta doua gazde sa isi sincronizeze dialogul si administreaza schimbul de date. Ofera resursele pentru un transfer de date eficient si raporteaza erorile proprii sau ale nivelelor superioare.

Stratul 6 - stratul "prezentare" - verifica daca datele sunt intr-un format care poate fi inteles de ambele parti implicate in comunicare. Daca nu, le converteste la un format comun. Actioneaza ca un translator intr-o conversatie.

Stratul 7 - stratul "aplicatie" - ofera servicii de retea pentru aplicatiile utilizatorilor. Avand in vedere ca se afla in varful stivei, nu ofera sevicii pentru alte straturi, ci pentru aplicatiile exterioare. Nivelul de aplicatii verifica partenerii de comunicare, integritatea si sincronizarea datelor.

Ca regula generala, se poate face urmatoarea afirmatie: pentru straturile de la baza stivei modelului de referinta OSI (straturile 1 - 4) serviciile care trebuie asigurate sunt relativ simple, dar mecanismele necesare pentru asigurarea lor sunt complexe, iar pentru straturile superioare (straturile 5 - 7), serviciile care trebuie asigurate sunt complexe, insa mecanismele necesare pentru asigurarea lor sunt relativ simple.

Diferente intre modelul OSI si TCP/IP

Suita de protocoale TCP/IP este organizata pe 5 niveluri conceptuale (Aplicatie, Transport, Internet, Legatura de date, Fizic).

Exista doua diferente -subtile, dar importante- intre modelul conceptual al arhitecturii TCP/IP si modelul de referinta OSI, diferente ce rezulta din modul in care sunt gandite solutiile privind asigurarea fiabilitatii si amplasarea "inteligentei" in intregul sistem.

O diferenta principala intre protocoalele TCP/IP si protocoalele OSI consta in modul de abordare a problemei furnizarii unor servicii fiabile de transfer de date. In modelul OSI, programele de protocoale detecteaza si solutioneaza erorile la toate nivelurile, in timp ce modelul arhitectural al TCP/IP isi bazeaza suita de protocoale pe ideea ca fiabilitatea este o problema intre utilizatorii finali. Eliberarea "nivelului de interfata de retea" de sarcina verificarii corectitudinii transmiterii datelor face ca software-ul TCP/IP sa fie mai usor de inteles si de implementat.

O alta diferenta intre modelul TCP/IP si modelul OSI provine din alegerea locului unde se amplaseaza autoritatea si de unde se face conducerea. In concluzie, o retea (de calculatoare) este un sistem complex, independent si deschis, la care pot fi atasate calculatoare relativ simple, intrucat calculatoarele participa in foarte mica masura la functionarea retelei. Ca regula generala, retelele implementate dupa modelul OSI adera la ideea ca o retea de calculatoare este un mijloc care ofera servicii de transport de informatii. In opozitie cu acest concept, TCP/IP pretinde calculatoarelor sa participe la aproape toate protocoalele de retea.

Protocoale

Orice comunicatie intr-o retea de calculatoare se bazeaza pe folosirea unui anumit protocol.

Un protocol reprezinta un set de reguli folosit in interactiunea dintre doua entitati, in cazul retelelor protocoalele stabilesc un set de reguli dupa care se realizeaza comunicarea.

Unul din cele mai folosite protocoale este protocolul IP.

Protocolul IP

Protocolul IP (Internet Protocol ) reprezinta un protocol de nivel retea si este protocolul de baza folosit de Internet.Spre deosebire de protocoalele mai vechi de retea acesta a fost proiectat de la inceput avand in vedere interconectarea retelelor.

Sarcina protocolului IP este de a furniza pachete IP catre destinatie, dar se mai ocupa si cu probleme de routare (cum ar fi gasirea rutei optime de la un calculator sursa la un calculator destinatie intr-o retea).

Pe masura ce informatia de transmis parcurge de sus in jos nivele OSI, aceasta este incapsulata la fiecare nivel. La nivelul retea, informatia este incapsulata in pachete, cunoscute si sub numele de datagrame. IP-ul determina forma header-ului pachetului, care include adresarea si alte informatii de control, dar nu se intersecteaza in nici un fel cu informatia de transmis.

O datagrama IP consta dintr-o parte de antet si o parte de text.Antetul are o parte fixa de 20 octeti si o parte optionala de lungime variabila.Formatul antetului

este prezentat in figura de mai jos:

-Antetul IPv4-

Protocolul IP se bazeaza pe folosirea de adrese IP. Fiecare gazda si ruter de pe Internet are o adresa IP, care codifica adresa sa de retea si de gazda.Combinatia este unica : in principiu nu exista doua masini cu aceeasi adresa IP.

Adresele IP sunt reprezentate de numere pe 32 de biti reprezentate in notatia zecimala cu punct : cei 32 de biti sunt impartiti in octeti si transformati in sistem zecimal, rezultand valori cuprinse intre 0 si 255. Adresele IP sunt folosite in campurile Adresa sursasi Adresa destinatie ale pachetelor IP.

Este important de observat ca o adresa IP nu se refera la o gazda.   Se refera de fapt la o interfata de retea, deci, daca o gazda este in doua retele , trebuie sa foloseasca doua adrese IP. Totusi, in practica, cele mai multe gazde sunt conectate la o singura retea si deci au o singura adresa IP.

O adresa IP este formata din numarul de retea si numarul de gazda.

Numarul de retea reprezinta un numar care identifica reteaua la care masina este atasata. Numarul de gazda reprezinta un numar care identifica acea masina in reteaua respectiva. Deoarece o adresa IP este formata din patru octeti separati prin punct, unu, doi sau trei octeti pot fi folositi in partea de retea. In mod similar, unu, doi sau trei octeti pot fi folositi in partea de gazda.

In momentul de fata exista mai multe clase de adrese IP.Acestea sunt :

Tipurile principale de adrese IP folosite sunt cele din clasele A, B si C. Adresele din clasa D reprezinta adrese de trimitere multipla iar adresele din clasa E sunt adrese rezervate pentru folosiri viitoare, sunt folosite pentru cercetari. Se observa ca adresele cuprinse intre 127.0.0.0 - 127.255.255.255 nu sunt folosite , acestea sunt rezervate pentru testari in bucle locale si diagnosticari. Pachetele transmise catre aceasta adresa nu sunt trimise prin cablu, ele sunt prelucrate local si tratate ca pachete sosite.

Adresele din clasa A sunt , in general , rezervate pentru organizatiile guvernamentale (dar si cateva mari companii, cum ar fi Hewlett Packard, au primit o astfel de adresa), adresele din clasa B sunt acordate companiilor mari si mijlocii iar adresele de clasa C sunt de uz general.

O adresa IP in care toti bitii corespunzatori portiunii de gazda sunt zero este rezervata pentru adresa de retea. Un ruter foloseste aceasta adresa de retea atunci cand transmite date pe Internet. Aceasta adresa de retea nu poate fi atribuita nici unui calculator din cadrul unei retele.

ex

adresa 115.0.0.0 reprezinta adresa de retea corespunzatoare adresei de clasa A 115.17.25.3 ;

adresa 130.15.0.0 reprezinta adresa de retea corespunzatoare adresei de clasa B 130.15.6.7 ;

adresa 194.102.162.0 reprezinta adresa de retea corespunzatoare adresei de clasa C 194.102.162.7.

Un "broadcast" (transmitere catre toti membrii retelei) are loc cand o sursa transmite informatii catre toate masinile atasate retelei. Ca sa se asigure ca toti membrii retelei sunt atenti la "broadcast" , emitatorul trebuie sa foloseasca o adresa IP pe care toti membrii retelei sa o recunoasca si sa o ia in considerare. O adresa IP in care toti bitii corespunzatori portiunii de gazda sunt unu reprezinta o adresa de "broadcast". Nici aceasta adresa de "broadcast" nu poate atribuita nici unui calculator din cadrul unei retele.

ex

adresa 115.255.255.255 reprezinta adresa de retea corespunzatoare adresei de clasa A 115.17.25.3 ;

adresa 130.15.255.255 reprezinta adresa de retea corespunzatoare adresei de clasa B 130.15.6.7 ;

adresa 194.102.162.255 reprezinta adresa de retea corespunzatoare adresei de clasa C 194.102.162.7.

Asa cum am vazut, toate gazdele dintr-o retea trebuie sa aiba acelasi numar de retea. Aceasta proprietate a adresarii IP poate crea probleme cand reteaua creste. Solutia este sa se permita ca o retea sa fie divizata in mai multe parti de uz intern, dar pentru lumea exterioara sa se comporte tot ca o singura retea. Aceasta operatie se numeste subnetare.

Unul din motivele pentru care se apeleaza la subnetarea unei retele este pentru a reduce marimea domeniului de broadcast. Broadcast-urile sunt transmise tuturor gazdelor de pe o retea sau subretea. Cand traficul pentru broadcast incepe sa consume prea mult din latimea de banda a canalului de transmisie, se poate apela la subnetare pentru a reduce domeniul de broadcast.

Pentru a putea lucra cu subretele, ruterul principal are nevoie de o masca de retea, care indica separarea dintre numarul de retea + subretea si gazda. Mastile de retea sunt scrise de asemenea in notatie zecimala cu punct si sunt dupa cum urmeaza:

pentru o adresa de clasa A : 255.0.0.0 ;

pentru o adresa de clasa B : 255.255.0.0 ;

pentru o adresa de clasa C : 255.255.255.0.

Masinile gazda si ruterele folosesc operatia binara AND ca sa determine daca o gazda destinatie se afla pe acceasi retea ca masina sursa.

ex: Gazda X (sursa) se afla pe reteaua 196.1.1.0, are o adresa IP 196.1.1.7 si vrea sa trimita un pachet gazdei Z (destinatia) care se afla pe reteaua 196.1.2.0 avand o adresa IP 196.1.2.9. Operatiile pe care le va face un ruter sunt urmatoarele :

un AND intre adresa IP a sursei si masca de retea asociata ei :

196.1.1.7 - 11000100.00000001.00000001.00000111

255.255.255.0 - 11111111.11111111.11111111.00000000

Rezultat AND - 11000100.00000001.00000001.00000000 = 196.1.1.0

un AND intre adresa IP a destinatiei si masca de retea asociata ei :

196.1.2.9 - 11000100.00000001.00000010.00001001

255.255.255.0 - 11111111.11111111.11111111.00000000

Rezultat AND - 11000100.00000001.00000010.00000000 = 196.1.2.0

Se observa ca in ambele cazuri s-au obtinut adresele de retea corespunzatoare IP-urilor. In acest moment, gazda X compara rezultatele celor doua AND-uri si stie ca destinatia se afla pe alta retea. Este momentul in care o   gazda X va trimite pachete la Default Gateway (ruterul) care are adresa 196.1.1.1.

In cazul in care dorim sa subnetam o retea, vom procesa in felul urmator :

ex presupunem ca avem o adresa IP de clasa C : 196.1.1.0 care are o masca de retea 255.255.255.0, si dorim sa impartim aceasta retea in doua subretele. Pentru a subneta o retea trebuie sa "imprumutam" un anumit numar de biti din masca de retea. In cazul unei adrese de clasa C putem sa imprumutam maxim 8 biti (numarul de biti corespunzatori portiunii de gazde din adresa IP).

primul pas care il facem este sa determinam de cate subretele avem nevoie. In cazul nostru numarul este 2. Ne uitam la tabelul urmator care ne indica cati biti trebuie sa "imprumutam" ca sa avem numarul de subretele dorit (citirea se face de la dreapta la stanga):

Deci avem nevoie sa imprumutam 2 biti din portiunea de gazda.

al doilea pas pe care il facem este sa alegem propriu-zis biti din portiunea de gazda.Acest lucru se face citind de la stanga la dreapta tabelul urmator :

Deci vom alege primii doi biti iar masca de retea rezultata va fi urmatoarea : 255.255.255.192 (192 = 128+64). In acest moment mai avem doar 6 biti pentru gazde, adica un numar de 2^6=64 gazde pe subretea.

in acest moment am creat 4 subretele.Acestea sunt urmatoarele :

Subretelele 196.1.1.0 si 196.1.1.192 nu se folosesc, deoarece subreteaua 196.1.1.0 are numai zerouri in portiunea rezervata subretelei, iar subreteaua 196.1.1.192 are numai unu in portiunea rezervata subretelei.

Daca luam de exemplu subreteaua a doua (cea cu 64) , adresa IP 196.1.1.64 nu poate fi folosita pentru o gazda deoarece corespunde chiar adresei de retea a subretelei, iar adresa IP 196.1.1.127 nu poate fi folosita nici ea pentru o gazda deoarece corespunde chiar adresei de broadcast pentru aceasta subretea.

Subretele

Un spatiu de adrese IP (o retea) poate fi impartit in mai multe (subretele).
Tehnica de subnetare presupune 'imprumutarea' unor biti din adresa de host pentru a fi folositi ca adresa de subretea. In adresa apar, de la cei mai semnificativi la cei mai putin semnificativi, intai bitii de retea, apoi cei de subretea, la sfarsit bitii de host in subretea (NN NSS SHH..H).
Se cunoaste fie (a) cate subretele trebuie obtinute fie (b) cate hosturi trebuie obtinute in fiecare subretea.
Pentru fiecare subretea trebuie obtinute: adresa de subretea + masca finala de retea si numarul total de biti de retea, adresa de broadcast, adresele utilizabile efectiv, numarul de hosturi din subretea, numarul de subretele.
Prima si ultima subretea (cele avand bitii de subretea toti '0' sau toti '1') nu pot fi folosite.
Adresele de subretea se calculeaza considerand toti bitii de host '0'.
Adresele de broadcast se calculeaza considerand toti bitii de host '1'.

Exemplu
1a. Reteaua 192.168.15.0/24 trebuie impartita in 5 subretele.

• 5 subretele + 2 = 7 subretele => sunt necesari 3 biti de subretea (2²<7, 2³>=7)
• 3 biti subretea => 2³ = 8 subretele, din care 8 - 2 = 6 subretele utilizabile
• din cei 32 - 24 = 8 biti de host initiali raman 8 - 3 = 5 biti pentru host
• 5 biti host => 2⁵ = 32 adrese de host in subretea, 32 - 2 = 30 hosturi posibile intr-o subretea
• 5 subretele * 30 hosturi = 150 adrese utile; 150 / 254 = 59% randament, 254 - 150 = 104 adrese pierdute
• adresele de subretea au 24 + 3 = 27 de biti de retea si 5 biti de host; masca finala de retea contine 27 biti pe '1' si 5 biti pe '0', adica valoarea 255.255.255.224

1b. Reteaua 192.168.15.0/24 trebuie impartita in subretele de cate 25 computere.

• 25 hosturi + 2 = 27 hosturi => sunt necesari 5 biti de host (2⁴<27, 2⁵>=27)
• 5 biti host => 2⁵ = 32 adrese de host in subretea, 32 - 2 = 30 hosturi posibile intr-o subretea
• din cei 32 - 24 = 8 biti de host initiali pot fi folositi 8 - 5 = 3 biti pentru subretea
• 3 biti subretea => 2³ = 8 subretele, din care 8 - 2 = 6 subretele utilizabile
• 6 subretele * 25 hosturi = 150 adrese utile; 150 / 254 = 59% randament, 254 - 150 = 104 adrese pierdute
• adresele de subretea au 24 + 3 = 27 de biti de retea si 5 biti de host; masca finala de retea contine 27 biti pe '1' si 5 biti pe '0', adica valoarea 255.255.255.224

Protocolul TCP

Protocolul TCP (Transfer Control Protocol) este un protocol care functioneaza la nivelul de transport, este un protocol orientat pe conexiune care permite ca un flux de octeti trimisi de pe o masina sa ajunga fara erori pe orice masina de pe Internet.

A fost proiectat explicit pentru a asigura un flux de octeti de la un capat la celalalt al conexiunii intr-o inter-retea nesigura.O inter-retea difera de o retea propriu-zisa prin faptul ca diferitele parti ale sale pot diferi substatial in topologie, latime de banda, intarzieri, dimensiunea pachetelor si alti parametrii. TCP a fost priectat sa se adapteze in mod dinamic la proprietatile inter-retelei si sa fie robust in ceea ce priveste mai multe tipuri de defecte.

Entitatile TCP de transmisie si de receptie interschimba informatie sub forma de segmente. Un segment TCP consta dintr-un antet de exact 20 de octeti (plus o parte optionala) urmat de un zero sau de mai multi octeti de date. Programul TCP este cel care decide cat de mari trebuie sa fie aceste segmente.

Exista, totusi, doua limite care restrictioneaza dimensiunea unui segment. In primul rand, fiecare segment, inclusiv antetul TCP, trebuie sa incapa in cei 65.535 de octeti de informatie utila IP. In al doilea rand, fiecare retea are o unitate maxima de transfer sau MTU (Maximum Transfer Unit), deci fiecare segment trebuie sa incapa in acest MTU. In realitate, MTU este in general de 1500 octeti (dimensiunea unui frame Ethernet), definind astfel o limita superioara a dimensiunii unui segment.

Caracteristicile definitorii TCP-ului sunt urmatoarele :

orientat pe conexiune ;

sigur ;

realizeaza controlul fluxului ;

imparte mesajele de trimis in segmente ;

reansambleaza mesajele pe masina destinatie ;

retransmite ceea ce nu se receptioneaza ;

reansambleaza mesaje din segmentele care sosesc.

Protocolul UDP

Protocolul UDP (User Datagram Protocol) este un protocol care functioneaza la nivelul de transport, este un protocol neorientat pe conexiune, si ofera aplicatiilor o modalitate de a trimite datagrame IP incapsulate si de a le transmite fara a fi nevoie sa stabileasca o conexiune.

UDP transmite segmente constand dintr-un antet antet de 8 octeti urmat de informatia utila. Valoarea cea mai importanta data de existenta UDP-ului fata de folosirea doar a IP-ului simplu este accea a adaugarii porturilor sursa si destinatie. Fara campurile portului, nivelul de transport nu ar sti ce sa faca cu pachetul. Cu ajutorul lor, segmentele se livreaza corect. Portul sursa este in principal important atunci cand un raspuns trebuie transmis inapoi la sursa.

O datagrama reprezinta un pachet care este tratat ca o entitate individuala, neavand nici o relatie logica sau secventiala cu orice alt pachet.

Un domeniu unde UDP-ul este in mod special util este acela al situatiilor client - server. Deseori, clientul trimite o cerinta scurta serverului si asteapta inapoi un raspuns. Daca se pierde ori cererea ori raspunsul, clientul poate pur si simplu sa incerce din nou dupa ce a expirat timpul.

O aplicatie care foloseste UDP-ul in acest sens este DNS (Domain Name System sau Sistem de rezolvare de nume). Un program care trebuie sa caute adresele de IP ale unor nume gazda, de exemplu www.pub.ro, poate trimite un pachet UDP, continand numele gazda, catre un server DNS. Serverul raspunde cu un pachet UDP continand adresa de IP a gazdei. Nu este necesara nici o initializare in avans si nici o inchidere de sesiune.Doar doua mesaje traverseaza reteaua in acest caz.

Caracteristicile definitorii UDP-ului sunt :

neorientat pe conexiune ;

nesigur ;

nu realizeaza controlul fluxului ;

transmite mesaje numite datagrame utilizator ;

nu realizeaza controlul erorilor ;

nu reansambleaza mesajele pe masina destinatie ;

nu foloseste puncte de control ;

nu retransmite un segment incorect primit.

Atat TCP cat si UDP folosesc porturi (sau socket-uri) ca sa transmita informatii nivelurilor superioare. Porturile se folosesc ca sa se tina o evidenta a diferitelor "conversatii" care au loc pe retea in acelasi timp. Dezvoltatorii de aplicatii software au standardizat aceste porturi, acestea fiind definite in RFC1700.

"Conversatiilor" care se desfasoara intre aplicatii care nu includ folosirea de porturi cunoscute li se asigneaza porturi care sunt selectate in mod aleator dintr-o gama de porturi specificata. Unele porturi sunt rezervate atat in TCP cat si in UDP, chiar daca aplicatii care sa le suporte nu au fost dezvoltate. Porturile sunt asignate dupa cum urmeaza :

cele cu numere sub 255 - pentru aplicatii publice ;

cele intre 255 - 1023 - sunt asignate pentru aplicatii de piata ;

cele peste 1023 - sunt neregulate.

Protocolul IPX

Firma Novell a adaptat protocolul IPX dupa protocolul IDP (Internet Datagram Protocol) dezvoltat de Xerox Network System. IPX este un protocol neorientat pe conexiune care functioneaza tot pe baza de datagrame.

Pachetele IPX sunt adresate si trimise catre destinatii, dar nu se garanteaza si nici nu se verifica daca acestea ajung fara erori la acele destinatii. Orice fel de control al conexiunii sau de semnalare sunt asigurate de protocoale superioare IPX-ului , cum ar fi SPX.

Protocolul IPX ia deciziile de rutare pe baza campurilor de adresa din cadrul headerului sau si pe baza oricaror altor informatii oferite de protocoale superioare.

Headerul IPX are 30 de octeti. Dimensiunea minima pentru un pachet IPX este de 30 de octeti (excluzand aici headerul MAC). Headerul IPX este plasat dupa headerul MAC si inaintelor datelor propriu-zise.

Protocolul NetBIOS

Protocolul NetBIOS (Network Basic Input/Output System) este folosit de aplicatii de pe retele IBM, aplicatii care necesita servicii de la nivele inferioare proceselor de retea. Aceste servicii pot fi stabiliri si terminari de sesiuni, si transfer de informatii.

Protocolul NetBEUI

Protocolul NetBEUI (NetBIOS Extended User Interface) este un protocol nou, o versiune extinsa a protocolului NetBIOS, care le permite computerelor sa comunice in cadrul unei retele locale. NetBEUI a fost dezvoltat de IBM si a fost adoptat de Microsoft in cadrul Windows NT, LAN Manager si Windows for Workgroups.

Din punct de vedere al importantei, protocolul NetBEUI este cel mai indicat pentru comunicatie in cadul unei singure retele. Datorita faptului ca , la fel ca NetBIOS, nu suporta rutarea pachetelor in afara retelei, interfata de retea trebuie adaptata pentru celelalte protocoale , cum ar fi TCP/IP.

Este recomandata instalarea atat a NetBEUI cat si a TCP/IP in fiecare computer iar serverul sa fie setat sa foloseasca NetBEUI pentru comunicatia in cadrul retelei si TCP/IP pentru comunicatia in afara retelei.