Fonologia. Fonem si trasaturi distinctive. Alofone vocalice si consonantice

Fonologia. Fonem si trasaturi distinctive. Alofone vocalice si consonantice. Neutralizare si arhifonem

In timp ce fonetica urmareste descrierea sunetelor articulate tinand seama de caracteristicile lor fiziologice si acustice dobandite prin articulare (ca asemanari si deosebiri plecand de la sunetul izolat), fonologia, preluand aceste caracteristici, studiaza comportamentul sunetelor din perspectiva rolului lor in comunicare. Aceasta presupune o reconsiderare a sunetelor, in calitatea lor de componente ale cuvintelor si ale enuntului intalnit in mesaj.

Criteriul nou inseamna o raportare a sunetului articulat la functia lingvistica, ceea ce implica o evaluare a lui ca unitate functionala.

Astfel, unitatea sonora, ca unitate de expresie se judeca fata de planul continutului (ca relevanta distinctiva si distributie contrastiva).

Spus altfel, prin distributie si comutare se urmaresc sunetele cu valori functionale, adica situatia in care o modificare in planul expresiei (la nivelul segmentului fonic al cuvantului) duce sau nu la o schimbare in planul continutului, diferentiindu-se cuvintele intre ele si/sau forme gramaticale ale aceluiasi cuvant.

Cu acest obiectiv al fonologiei, determinarea structurii fonologice specifice limbii romane inseamna inventarierea tipurilor de combinatii posibile, iar definirea sistemului fonologic reprezinta un rezultat al unei r e d u c t i i a variantelor sub care se prezinta sunetele in vorbire, delimitandu-se ansamblul de unitati ca invariante.

Asadar, pana la obtinerea acestora se inregistreaza unitatile comutabile, tinandu-se seama de trasaturile lor fonetice, se determina pozitiile lor de ocurenta, influentele reciproce din fluxul sonor al enuntului s.a.m.d.

In fonologie se distinge: fonematica (= studiul elementelor functionale segmentale) si prosodia (= studiul unitatilor functionale suprasegmentale).

Asemenea foneticii, fonologia poate avea un aspect sincronic, altul diacronic, unul contrastiv, altul general etc.

Fonemul reprezinta unitatea specifica fonologiei, in timp ce sunetul este unitatea de referinta a foneticii.

Fonemul (vocalic sau consonantic) nu reprezinta un sunet, ci o clasa de sunete, realizandu-se concret prin doua sau mai multe varietati in vorbire, respectiv variante, in functie de contextul fonic in care se situeaza. Fonemul este astfel invariantul in variatii. Exista, pe de o parte, variatii de rostire in graiul (= idiolectul) aceluiasi vorbitor in momente diferite ale actelor de comunicare si realizari cu anumite modificari (mai evidente sau nu) raportate la pozitia lui in segmentul fonic (marcata de tipologia vecinatatilor); acestea reprezinta variantele combinatorii (= contextuale) aflate in distributie complementara.

*In timp varietatile de pronuntare pot fi nenumarate, variantele sunt limitate, in functie de numarul posibilelor combinatii segmentale identificabile in cuvintele romanesti.

Totalitatea variantelor si varietatilor unui fonem alcatuiesc alofonele acestuia.

*Luandu-se in considerare doar variantele pozitionale (= conditionate contextual), acestea putand fi inventariate pe un corpus de cuvinte, in mod obisnuit, alofonele se identifica numai cu acestea; alofon si varianta sunt sinonime.

Varietatea contextelor fonice din cuvintele romanesti si pronuntia legata a sunetelor (prin coarticulare) motiveaza, in buna masura, interpretari diferite, din unele puncte de vedere, ale inventarului de foneme vocalice si consonantice.

Coarticularea defineste o realitate a pronuntarii sunetelor, din cuvinte si, adesea, in enunt, a unui sunet final cu cel initial al cuvantului urmator (= fonetica sintactica). Este vorba de faptul ca un sunet incepe sa fie articulat inainte ca pronuntia celui dinainte sa se incheie (vezi si modificari fonetice).

Inventarul alofonelor vocalice include mai multe serii, din care, sunt, in general, acceptate realizari ca:

alofone primare: reprezentate de variantele vocalice in pozitie initiala de cuvant, dupa pauza (#), ceea ce indica lipsa unor sunete anterioare care sa le marcheze prin articulatii nespecifice #[a, a, i, e, i, o u]#;

alofone devocalizate: realizate evident in pozitie finala, cauzele putand fi multiple (sunetul precedent este surd, lipsa accentului, tempoul rapid al vorbirii, lipsa unor valori fono-morfologice etc.) [a , a , i , e , i , o , u

alofone palatalizate: motivate de prezenta unor sunete palatale in pozitie anterioara [a , o , u ];

alofone labializate: apar dupa (semi)vocale labiale [a , a , i

Cea mai frecventa realizare este a lui [a ] care se intalneste frecvent in diftongul [o a ], in timp ce [a si i ] apar, prin pronuntie cu un suport semivocalic, in paradigme (de exemplu, [luwa

alofone palatalo-labiale: reprezentate de vocala [a] in situatia in care vocala este precedata de un sunet palatal si unul labial [le o arka].

*Interpretari fonematice distincte si cu consecinte in configuratia sistemului fonematic vocalic al limbii romane actuale vizeaza pe [i ] devocalizat (numit si final, scurtat sau soptit) si statutul semivocalelor.

1) Sunetul [i ] final este considerat:

varianta devocalizata a vocalei corespunzatoare [i];

[i ] apartine altui fonem decat [i], asemenea lui [e ], teorie sustinuta de A. Avram;

ceea ce este numit [i ] final este doar o articulatie palatala din structura consoanei precedente (si astfel, spune Emil Petrovici, in cuvantul ortografiat lupi, exista de fapt doar trei sunete [lup'], corespunzatoare la tot atatea foneme;

2) Semivocalale, prin anumite interpretari, modifica sistemul fonematic al romanei actuale:

considerarea semivocalelor ca variante asilabice ale vocalelor corespunzatoare (neputand primi accent) [e , i , o , u ], mentine sistemul fonematic alcatuit din sistemul vocalic si cel consonantic;

socotite o clasa distincta de vocale si consoane, semivocalele primesc statut fonematic /e , o , j, w/, ceea ce afecteaza fundamental sistemul fonematic, de la doua categorii de foneme (vocalice si consonantice), ajungandu-se la trei categorii de sunete fonematice: vocale, consoane si semivocale;

interpretari fonematice distincte ale unor semivocale indica si posibilitatea acceptarii unor noi foneme consonantice /j, w/ si existenta unor alte tipuri de sunete, independente de vocale si consoane, dar avand caracteristici specifice acestora, in cazul lui [e , o ]; in conceptia lui E. Petrovici, acestea din urma nu reprezinta de fapt sunete distincte, ci articulatii suplimentare ale consoanelor precedente, alcatuind cu acestea segmente fonematice diferite de consoanele care nu contin astfel de articulatii; astfel, exista, de pilda, fonemul /t/, dar si fonemul /t'/ si fonemul /t°/.