Imperativul categoric

IMPERATIVUL CATEGORIC

• Aratati pe baza informatiei din text: care este miza textului kantian din perspectiva morala; care este diferenta dintre imperativul categoric si imperativul ipotetic; care este diferenta dintre o maxima morala si legea morala: care este legatura dintre ratiune si legea morala; care este miza si argumentatia celor trei exemple / ilustratii oferite in text de catre Kant;
• Realizati o compozitie argumentativa despre semnificatia teoriei morale kantiene pornind de la urmatorul pasaj din text: ,,pentru noi nu e vorba sa adoptam principii despre ceea ce se intampla, ci legi despre ceea ce trebuie (soll) sa se intample, chiar daca nu se intampla niciodata, adica legi obiectiv practice."

Toate imperativele poruncesc sau ipotetic sau categoric. Cele dintai exprima necesitatea practica a unei actiuni posibile considerata ca mijloc pentru a ajunge la altceva pe care-l vrem (sau totusi e posibil sa-l vrem). Imperativul categoric ar fi acela care ar exprima o actiune ca obiectiv necesara in sine, independent de orice alt scop.

Daca actiunea ar fi buna numai pentru altceva ca mijloc, imperativul este ipotetic; []

Nu este deci decat un singur imperativ categoric, anume acesta: actioneaza numai conform acelei maxime prin care sa poti vrea totodata ca ea sa devina o lege universala.

[.] Imperativul universal al datoriei ar putea fi exprimat si astfel: actioneaza ca si cand maxima actiunii tale ar trebui sa devina, prin vointa ta, lege universala a naturii.

Vom enumera acum cateva datorii conform clasificarii lor obisnuite in datorii fata de noi insine si fata de alti oameni, in datorii perfecte si datorii imperfecte.

1. Un om, in urma unei serii de nenorociri care au crescut pana l-au adus la disperare, simte dezgust de viata, dar este inca atat de mult in posesiunea ratiunii lui incat se poate intreba pe sine daca nu cumva este impotriva datoriei fata de sine insusi de a-si lua viata. El incearca atunci daca maxima actiunii lui poate deveni o lege universala a naturii. Iar maxima lui este: admit ca principiu, din iubire pentru mine insumi, sa-mi scurtez viata, daca ea, prelungindu-se, ma ameninta cu mai multe nenorociri decat imi promite bucurii. Se mai pune numai intrebarea daca acest principiu al iubirii de sine poate deveni o lege universala a naturii. Dar observam indata ca o natura a carei lege ar fi sa distruga viata insasi, in virtutea aceluiasi sentiment a carui menire este de a stimula la promovarea ei, s-ar contrazice pe ea insasi si deci nu ar exista ca natura. Prin urmare, este imposibil ca acea maxima sa poata avea loc ca lege universala a naturii si, in consecinta, ar contrazice cu totul principiul suprem al oricarei datorii. Un altul, fortat de nevoi, se imprumuta cu bani. El stie bine ca nu-i va putea restitui, dar vede totodata ca nu i se va imprumuta nimic, daca nu promite formal sa-i achite la un timp hotarat. Inclina sa faca o astfel de promisiune, dar mai are destula constiinta sa se intrebe daca nu este nepermis si contrar datoriei sa iesi in acest fel din stramtoare. Sa presupunem ca s-ar decide totusi; atunci maxima actiunii lui s-ar formula astfel: cand ma cred a fi la stramtoare, imprumut bani si promit ca-i voi restitui, desi stiu foarte bine ca acest lucru nu se va intampla niciodata. Acest principiu al iubirii de sine sau al folosului personal poate eventual sa se impace cu intreaga mea bunastare viitoare, dar acum se pune intrebarea daca el este just. Eu convertesc deci exigenta iubirii de sine intr-o lege universala si formulez intrebarea astfel: cum ar fi atunci cand maxima mea ar deveni o lege universala? Vad indata ca ea nu poate fi niciodata valabila ca lege universala a naturii si nu poate fi de acord cu ea insasi, ci trebuie sa se contrazica in mod necesar. Caci universalitatea unei legi care ar permite oricui se crede in nevoie sa poata promite ce-i trece prin minte, cu intentia de a nu-si tine promisiunea, ar face imposibile promisiunea insasi si scopul ce l-am putut avea cu ea, deoarece nimeni n-ar crede ca i s-a promis ceva, ci ar rade de o astfel de declaratie ca de un simulacru zadarnic. Un al treilea gaseste in sine un talent care, cu ajutorul unei culturi oarecare, l-ar putea face un om folositor in privinte de tot felul. Dar, vazandu-se in conditii comode, prefera sa se dedea petrecerilor decat sa se straduiasca cu extinderea si imbunatatirea fericitelor lui dispozitii naturale. Dar el inca mai intreaba daca maxima lui de a-si neglija darurile naturale se acorda tot atat de bine cu inclinatia lui spre placeri, precum si cu ceea ce numim datorie. EI vede atunci ca, desigur, o natura tot ar putea subzista avand o astfel de lege universala, desi omul (asemenea locuitorilor marii de sud) ar lasa sa-i rugineasca talentul si s-ar gandi sa-si duca viata numai in trandavie, in distractii, in desfrau, cu un cuvant in placeri; dar e imposibil ca el sa vrea ca aceasta maxima sa devina o lege universala a naturii sau sa fie pusa ca atare in noi prin instinct natural. Caci ca fiinta rationala el vrea in mod necesar ca toate facultatile sa se dezvolte in el, deoarece ii servesc si ii sunt date pentru tot felul de scopuri posibile.

[]Trebuie sa putem voi ca o maxima a actiunii noastre sa devina o lege universala; aceasta este canonul judecatii morale a actiunii noastre in genere

[.] Am demonstrat deci cel putin atat: ca, daca datoria este un concept care urmeaza sa contina semnificatie si reala legislatie pentru actiunile noastre, ea nu poate fi exprimata decat in imperative categorice, iar nicidecum in imperative ipotetice; [.] datoria trebuie sa fie necesitate practica neconditionata a actiunii; ea trebuie deci sa fie valabila pentru toate fiintele rationale (singurele carora li se poate aplica in genere un imperativ) si numai de aceea ea trebuie sa fie si lege pentru orice vointa omeneasca.

Ceea ce, dimpo­triva, este dedus din constitutia particulara a omenirii, din anumite sentimente si inclinatii, ba chiar pe cat se poate dintr-o tendinta particulara, care ar fi proprie ratiunii omenesti si n-ar trebui sa fie necesar valabila pentru vointa oricarei fiinte rationale; aceasta ne poate servi ca maxima, dar nu ca lege, ca un principiu subiectiv potrivit caruia noi avem tendinta si inclinatie sa actionam, dar nu ca un principiu obiectiv [.]

Aici vedem noi ca filosofia se afla in realitate intr-o situatie critica; cautand un punct de sprijin ferm, ea nu-l poate gasi nici in cer, de care sa se agate, nici pe pamant, pe care sa se reazeme. Ea trebuie sa-si dovedeasca puritatea ca autodetinatoare a legilor ei, nu ca vestitor al acelora pe care un simt innascut sau cine stie ce natura tutelara i le sugereaza; toate acestea impreuna, oricat ar fi mai bune decat nimic, totusi nu pot oferi niciodata principii pe care le dicteaza ratiunea, si care trebuie sa-si aiba absolut complet a priori izvorul lor si cu acestea totodata autoritatea lor imperativa: de a nu astepta nimic de la inclinatia omului, ci totul de la puterea suprema a legii si de la respectul cuvenit ei, sau, in caz contrar, de a condamna pe om la dispret si oroare de sine insusi.

[.] Intrebarea care se pune este deci aceasta: exista o lege necesara pentru toate fiintele rationale de a judeca actiunile lor totdeauna potrivit unor astfel de maxime, despre care ele insele sa poata voi sa serveasca drept legi universale? Daca exista o astfel de lege, ea trebuie sa fie legata deja (cu totul apriori) cu conceptul vointei unei fiinte rationale in genere. [.] pentru noi nu e vorba sa adoptam principii despre ceea ce se intampla, ci legi despre ceea ce trebuie (soll) sa se intample, chiar daca nu se intampla niciodata, adica legi obiectiv practice[.] Aici insa este vorba de legea obiectiv practica, prin urmare de raportul unei vointe cu sine insasi, intrucat aceasta vointa se deter­mina numai prin ratiune [.]

Vointa este conceputa ca o facultate de a se determina pe sine insasi la actiune in conformitate cu reprezentarea unor anumite legi. Si o astfel de facultate nu poate fi gasita decat la fiinte rationale. [.]

Immanuel Kant - Intemeierea metafizicii moravurilor