Limba, limbaj; act de comunicare. Conceptul de limba romana contemporana

Limba, ca mijloc de comunicare, nu poate fi studiata si interpretata real si obiectiv (ca entitate functionala) numai in sens strict lingvistic (ceea ce presupune o restrangere a domeniului la unitatile ei de referinta).

Lingvistica ca stiinta a limbii se raporteaza, prin complexitatea obiectivelor cercetate, la o diversitate de stiinte (fapt ce explica de ce inainte de a se constitui ca stiinta independenta, in secolul al XIX-lea, cercetarile vizand limbile erau legate de filozofie, logica sau psihologie).

Astazi, alaturi de studiul in sine al faptelor de limba (absolut necesar pentru cunoasterea lor detaliata), se acorda importanta cuvenita abordarii unitatilor lingvistice din perspectiva actului de comunicare prin care isi justifica de fapt functionalitatea, act, care in complexitatea manifestarii lui, presupune o diversitate de factori si componente (constituind, la randul lor, obiectul unor stiinte sau discipline distincte).

Actul de comunicare (numit si act de limbaj, act lingvistic sau act de vorbire), in situatia limbilor naturale, presupune o situatie de comunicare definita prin loc, timp, conditii, tip de comunicare (legat de continut, persoanele carora se adreseaza etc.).

Pe de alta parte, actul de vorbire, dupa J.L. Austin, include in unitatea lui: actul locutionar, actul ilocutionar si actul perlocutionar, fiecare dintre aceste componente marcand o anume etapa corelata practic cu toate celelalte.

Se recunosc in acestea: emitatorul, receptorul, emiterea mesajului, combinatia de semne lingvistice, intentia de comunicare si, implicit, realizarea unui anumit efect asupra receptorului.

Diversitatea acestor laturi trimite astazi la stiinte (sau discipline) de sine statatoare, individualizate tot mai pregnant prin obiective si metode de abordare, chiar daca functionalitatea lor le asociaza, fara drept de tagada.

In actul de comunicare se recunosc aspecte care azi constituie obiectul: semioticii, al sociolingvisticii, al psihologiei (si psiholingvisticii), al pragmaticii, al logicii, al fiziologiei umane, al stiintei comunicarii s.a.

Limba se impune o b i e c t i v vorbitorilor unei comunitati (ca un dat acceptat conventional).

Definita, de la Ferdinand de Saussure (1916), ca un sistem, in care se recunosc: sistemul fonetico-fonologic, sistemul morfologic, sistemul sintactic, sistemul lexical, l i m b a isi releva nu numai nivelele constitutive (ca nivele integrate si integrante), ci si tipologia unitatilor raportate, in esenta, la cele doua planuri definitorii pentru semnul lingvistic: planul expresiei si cel al continutului.

In relatia emitator-receptor, transmiterea mesajului alcatuit din unitati biplane (= cuvintele) presupune codarea, canalul si decodarea (ca repere fundamentale ale actului de comunicare).

In terminologia lingvistica, din perspectiva statutului lexico-semantic, se pot distinge, in general:

- cuvinte (mono- sau polisemantice) apartinand (deocamdata) numai inventarului lingvistic (de ex. fonem, morfem);

- cuvinte din sfera terminologiei de specialitate care prin polisemantism apartin unor inventare stiintifice diferite (de ex. propozitie folosit in lingvistica, logica si matematica);

- cuvinte utilizate in vorbirea curenta care au unul sau mai multe intelesuri specifice lingvisticii si, uneori, altor stiinte (de ex. limba, camp).

1. Termen interdisciplinar, de psiholingvistica, limbajul denumeste un aspect eterogen al comunicarii, care, asa cum arata F. de Saussure, implica domeniul fonetic, fiziologic, psihic, cel social etc. Esenta limbajului, ca p r o c e s complex, care asigura insusirea si utilizarea corecta a unei limbi este o problema indelung comentata si divers interpretata pana astazi inclusiv, tocmai din cauza diversitatii elementelor la care apeleaza in definire si la care se adauga orientarea filozofica a teoreticienilor (lingvisti, logicieni, psihologi, sociologi; vezi si DSL).

Punand accentul pe latura psihica si pe actul de gandire, Tatiana Slama-Cazacu arata ca limbajul reprezinta "posibilitatea de a crea semne si de a le folosi intentionat pentru comunicare" (TL 56).

2. Limbajul ca s i s t e m d e s e m n e folosit pentru intercomunicare (= cod), vizeaza doua aspecte, cu interpretari distincte: una in sens larg, conform careia prin limbaj se intelege "orice tip de comunicare intre fiinte capabile sa se exprime, fie ele oameni sau animale" (CL 21) si o interpretare in sens restrans, prin care se are in vedere doar comunicarea umana, ca "sistem de semne care serveste pentru a exprima si comunica idei si sentimente sau continuturi ale constiintei" (CL 17). Lingvistii, in majoritatea lor, nu considera ca manifestarile sonore ale animalelor pot fi socotite limbaje, adica sisteme de semne, ci, mai degraba, pseudo-limbaje, deoarece acestea corespund unor reactii vitale cu caracter elementar si nu presupun o simbolizare, adica nu au valoare simbolica si conventionala. Asadar, limbajul animal nu are caracteristicile limbajului uman si el nu reprezinta o expresie lingvistica propriu-zisa.

De asemenea, nu trebuie confundate asa-numitele s t r i g a t e ale diferitelor vietuitoare cu s t r i g a t e l e omenesti, transpuse in ceea ce curent numim interjectii si onomatopee. Acestea au un caracter conventional si un anume aspect simbolic care tine si de o traditie lingvistica. Faptul este confirmat de imitarea diferita a unor sunete emise de pasari sau de animale de catre diverse popoare care vorbesc limbi distincte.

Se stie ca oamenii, pe langa limbajul articulat (ca limbaj natural), folosesc, in diverse imprejurari, si alte sisteme de semne conventionale, nelingvistice, create special, adica alte tipuri de limbaje, ca limbaje artificiale (de ex. sistemul morse, semnele rutiere, gesturile, mimica, arta in toate variantele sale si, in mod frecvent si constant, sistemul (sau codul) grafic, numit si limbaj scris). In majoritatea limbilor, scrisul constituie un sistem de semne grafice (= litere) conventionale prin care sunt reprezentate sunetele (sau cuvintele) unei limbi, fiind, astfel, un sistem corelat si paralel cu limbajul articulat (ca limbaj oral).

In celelalte situatii amintite, in care avem de-a face tot cu asa-numite limbaje (limbaj muzical, limbaj coloristic, limbaj gestual etc.), dar de un alt tip decat cel lingvistic, semnele fiecaruia (gesturi, miscari de dans, semnale luminoase etc.) sunt de fapt "interpretate" si nu "redate" prin limbajul articulat.

3. Termenul limbaj, prin concretizare si individualizare, are si intelesul de "limba a unei comunitati lingvistice", fiind astfel folosit ca sinonim pentru limba, intr-un context de felul: "vorbeste frumos romaneste, are un limbaj modern".

4. Cu un sens special, derivat din cel anterior (de limba), limbaj (ca limbaj articulat) denumeste "un mod specific de exprimare a gandirii, sentimentelor etc., in limitele unei limbi date; folosire a unei limbi cu anumite particularitati aferente unui domeniu de specialitate sau de catre anumite grupuri profesionale, sociale sau teritoriale". Varietatea si denumirea aspectelor vizate sunt redate prin sintagme alcatuite din termenul limbaj si un determinant care indica specificitatea mentionata, inclusiv din perspectiva situatiei de comunicare (participanti, tema abordata, loc, timp etc.). In consecinta, nu se poate vorbi de un inventar "inchis" al unor asemenea sintagme, chiar daca numai unele sunt folosite constant. De pilda, privitor la "modul de exprimare" se distinge: limbaj literar, limbaj popular, limbaj livresc, limbaj artistic, limbaj poetic, limbaj familiar, limbaj figurat, limbaj standard, limbaj uzual, limbaj oficial etc.

Cand se actualizeaza un anume domeniu sau folosirea de catre anumite categorii profesionale sau sociale etc., se vorbeste de: limbaj profesional, limbaj stiintific, limbaj tehnic, limbaj administrativ, limbaj juridic, limbaj comercial, limbaj sportiv, limbaj publicistic, limbaj politic, limbaj medical, limbaj argotic etc. Din exemplele enumerate, apare evident faptul ca in unele situatii, limbaj devine sinonim cu stil functional (de ex. stil publicistic, stil stiintific s.a.m.d.).

Limba romana, tinand seama mai ales de originea si functionalitatea ei, este limba latina vorbita neintrerupt in Romania Orientala (partea orientala a Imperiului Roman), cuprinzand provinciile dunarene romanizate, dezvoltata in conditii socio-economice si culturale specifice. Aceasta presupune ca latina dunareana a evoluat pe cai proprii, ca varianta teritoriala a latinei.

In momentul de fata, sub aspect genealogic, se recunosc zece limbi romanice: portugheza, spaniola, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda, retoromana, dalmata, romana. In acest context, romana, dupa cum spunea si academicianul Ion Coteanu, este "un idiom neolatin care seamana cel mai mult cu italiana, apoi in ordine descrescatoare cu sarda, spaniola, catalana, retoromana si cel mai putin cu franceza" (CS: 9).

Tinand seama de evolutia limbii romane, conceptul de limba romana contemporana are in vedere o etapa din istoria limbii romane, caracterizata ca cea mai recenta faza a acestei evolutii, iar, in timp, se aproximeaza o perioada de circa o suta, o suta si ceva de ani. In consecinta, termenul de contemporan nu acopera o perioada marcata strict, fapt explicabil deoarece este stiut ca limba, ca principal mijloc de comunicare, nu este un fenomen static, ci dimpotriva, dinamic. Asadar, abordarea sincronica a unor fapte de limba se realizeaza din necesitatea de cercetare sau in scop didactic. Chiar si sub aspect sincronic nu se poate vorbi despre o limba identica in situatii de comunicare diferite (exemplu: domeniul stiintei, administratiei, sportului).

Indiferent de variantele teritoriale (graiuri) si de alte varietati stilistico-functionale, in spatiul romanesc se vorbeste o limba care permite comunicarea fara dificultati intre toti membrii societatii. Aceasta varianta care presupune caracteristicile generale intalnite in toate actele de vorbire si aceleasi referinte de norma (de ordin fonetic, gramatical, lexical) reprezinta o varianta standard (literara).

Supusa normei ("conventie prin care se instituie reguli de exprimare cultivata") in toate compartimentele, romana contemporana, ca varianta standard literara, este limba folosita curent in scris sau verbal de un vorbitor instruit, ca o varianta nespecializata.

Descrierea acestei variante, ca sistem lingvistic propriu-zis, presupune aspectul sincronic, dar din perspectiva diacronica, varianta de azi fiind un produs istoric, cu acumulari si modificari intervenite in timp. Studiul sistematic al acestei variante dateaza din 1950, initiativa apartinand academicianului Iorgu Iordan.

In lingvistica romaneasca, studiul limbii romane ca aspect sincronic, a intrat in atentia cercetatorilor in secolul XX. Asadar, studiul limbii romane contemporane are in vedere descrierea sistemului functional al variantei literare standard ca sistem unitar, cu o structura specifica, si, totodata, cunoasterea, interpretarea principiilor lui functionale (a normelor cu cele mai frecvente abateri), precum si evidentierea principalelor tendinte manifestate la fiecare nivel in parte (fonetic, fonologic, lexico-semantic s.a.m.d.).

Fonetica - concept si caracteristici; semne diacritice. Sunetul articulat si caracteristicile lui; articulare si auditie.

Fonetica, ca disciplina lingvistica, studiaza unitatile fonice segmentale (si suprasegmentale) ca producere, receptie, caracteristici fiziologice, acustice, modificari produse prin influenta in segmentul fonic si combinatiile de unitati fonice. Ca unitati materiale, aceste unitati fonice sunt componentele vorbirii, adica ale actului lingvistic, ca o concretizare a elementelor sistematice specifice limbii romane.

Studiul cu mijloace tehnice ale acestor aspecte reprezinta obiectul foneticii experimentale (fonetica instrumentala).

Consideratii fonetice propriu-zise asupra fenomenului lingvistic sunt prezente in stiinta romaneasca incepand cu secolul al XIX-lea, chiar daca in acest sens istoria lingvisticii consemneaza, pe drept cuvant, si contributia unor oameni de cultura din perioade anterioare. In cele mai multe cazuri, pana la 1780, pot fi identificate interpretari sau simple inregistrari ale unor fapte de limba motivate mai ales de un bun-simt lingvistic si spirit de observatie.

Interesul pentru cunoasterea sunetelor limbii romane cunoaste un curs ascendent. Exceptand unele preocupari sporadice legate de un aspect sau altul (tipuri de pronuntie, particularitati zonale, asocieri cu sunetele din latina etc.), prima etapa in cercetarea propriu-zisa a sunetelor din perspectiva unei metodologii stiintifice "se plaseaza inainte de 1921" si se leaga de "cea mai veche descriere detaliata a sunetelor limbii romane", care este, se pare, gramatica lui C. Diaconovici-Loga din 1822.

Pentru inceputurile foneticii si fonologiei romanesti importanta este insa activitatea lui Iosif Popovici. Acesta publica in 1902 o cercetare de fonetica experimentala, in limba franceza (Cercetari experimentale asupra unei pronuntari romanesti), iar in 1903, studiul Pronuntie, fonetica si scriere in care fonetica este definita ca "o stiinta despre formarea sunetelor limbii". Se marcheaza astfel doua trasaturi esentiale: (1) caracterul de stiinta si (2) sunetul limbii ca obiect de studiu, mentinute in stiinta limbii pana astazi in diverse variante si cu diverse compliniri, dupa cum le atesta lucrari teoretice de stricta specialitate sau de interes lingvistic mai larg, precum si lucrari lexicografice romanesti.

Cele mai concise definitii ale foneticii le intalnim, cum e si firesc, in dictionare si enciclopedii (exceptand pe cele destinate special terminologiei lingvistice, cum este, de pilda, Dictionar general de stiinte. Stiinte ale limbii, care ofera cele mai ample informatii). In dictionare aparute in ultimul deceniu al secolului al XX-lea apare, in primul rand, mentiunea de "ramura a lingvisticii" sau, mai simplu, dar echivoc, "disciplina". Urmeaza precizari asupra obiectului de studiu prin formulari concise ("studiaza sunetele limbii") sau detalieri privind aspectele studiate: "producerea, transmiterea, auditia si evolutia sunetelor limbajului articulat". Practic, in nici o lucrare, din cele de mai sus, nu se amintesc si caracteristicile (specifice) sunetului articulat datorate producerii si auditiei (adica cele articulatorii si acustice), cu toate ca sunetul, ca unitate materiala, constituie reperul foneticii.

Lucrarile cu un profil teoretic, in functie de tema abordata si de optiunile autorului, ofera posibilitatea unei informatii mai bogate, in avantajul evident al lectorului, si in acest caz exista insa, mai aproape de ceea ce ne intereseaza, diferente legate de solutia redactionala adoptata. Astfel, o acceptie concentrata (si sumar formulata) poate fi dezvoltata apoi pe parcursul mai multor pagini sau, dimpotriva, intreaga informatie aferenta conceptului poate sa fie pusa in limitele unei definitii (mai mult sau mai putin restranse). Diferentele, de la un autor la altul, sunt date, pe de o parte, de numarul si varietatea criteriilor, iar, pe de alta parte, de aria notiunilor asociate in conturarea acestui domeniu lingvistic, cum ar fi:

caracterul de stiinta al foneticii;

fonetica ca disciplina sau ramura a lingvisticii;

fonetica ca domeniu sau studiu (fara alte precizari);

fonetica, ca definit, fara alte raportari;

Sunetele, ca elemente fundamentale in constiuirea conceptului de fonetica, sunt caracterizate din perspective diferite, uneori corelate, in care se detaseaza: producerea, prin actul de vorbire, apartenenta la un cod anume, caracteristicile (de tip fizic, acustic si fiziologic), tipologia (vocale, consoane si semivocale), regimul, in calitate de componente ale unor unitati specifice nivelelor integrante (cuvant, propozitie etc.) si, nu in ultimul rand, raportarea la fazele procesului de comunicare (cea articulatorie, acustica si neuroceptiva).

Referiri constante, dar inegale ca informatii, vizeaza relatia fonetica - fonologie, precizandu-se diferentele sau ceea ce au in comun si motivandu-se asocierea acestora din perspectiva primului nivel de integrare al limbii, numit si nivel primar.

O proiectie mai ampla asupra foneticii inseamna si o expunere mai consistenta, chiar si in formule lapidare, in care se regasesc: caracteristici fiziologice si fizice prin care se individualizeaza sunetul ca unitate materiala, nivelul unitatilor fonetice raportate la nivelul general al limbii, asocierea segmentalului cu suprasegmentalul, influente reciproce dintre sunete in enunt, valori functionale specifice fonologiei sau planul social de manifestare etc.

Definirea conceptului de fonetica reflecta similitudini, dar si diferente, in ceea ce priveste cantitatea si diversitatea informatiilor oferite. In principiu, asemanarile se leaga de o acceptie mai restransa si vizeaza sunetul interpretat prin prisma producerii, transmiterii si a receptiei acestuia, iar deosebirile acopera o arie mai larga in care, de la caz la caz, se pot distinge:

marcarea valorii de fonem (ca valoare functionala);

combinatii in segment (cuvant, enunt) si modificari fonetice;

asocieri cu celelalte sisteme ale limbii (gramatical, lexico-semantic);

determinarea statutului lingvistic, ca domeniu, disciplina, ramura etc.;

corelarea celor doua coduri specifice comunicarii cu ajutorul limbii (codul oral si cel grafic);

interferenta lingvisticii cu sfera extralingvisticii (comunicarea avand, prin excelenta, un caracter social);

proiectarea pe coordonata temporala, individualizandu-se in mod expres diacronia, aspectul sincronic fiind, probabil, de la sine inteles;

evidentierea modalitatilor tehnice de analiza (ca fonetica experimentala).

Varietatea unor astfel de abordari in definirea foneticii reflecta, practic, linia urmata de cercetarile asupra sunetului articulat, linie surprinsa succint de Andrei Avram: "ramura lingvisticii numita, in general, fonetica poate fi considerata astazi un ansamblu de discipline".

Studiul sunetului articulat poate fi realizat din mai multe puncte de vedere. De exemplu:

- daca se are in vedere modul de realizare si posibilitatile de evidentiere a sunetelor se distinge o fonetica fiziologica (articulatorie), respectiv o fonetica experimentala (instrumentala).

- daca avem in vedere fazele din istoria limbii, se distinge o fonetica diacronica, una sincronica, iar in functie de continutul informatiei si de numarul de limbi la care se face apel, se distinge o fonetica speciala si o fonetica generala.

- daca se are in vedere scopul urmarit, se distinge o fonetica teoretica, iar daca se vizeaza un aspect concret, se distinge o fonetica practica (vezi logopedia = educatia vorbirii).

- daca avem in vedere nivelurile limbii, se distinge o fonetica lexicala (numai studiul sunetelor la nivelul cuvantului), o fonetica a enuntului, cu varianta fonetica sintactica.

Prin specificul ei, fonetica are tangente cu alte stiinte, precum psihologia, fizica, anatomia, acustica etc. La randul ei, fonetica, dupa cum s-a vazut, este necesara in domenii nelingvistice (actorie, teatru, canto etc.).

Fonetica poate fi caracterizata in functie de domeniile implicate in obtinerea sunetului articulat. Astfel, daca se are in vedere aparatul articulatoriu in ansamblul lui, se vorbeste de o fonetica articulatorie. Daca se urmareste efectul auditiv, se distinge o fonetica acustica, iar daca se are in vedere perceperea mesajului transmis (adica concretizarea sunetelor in impulsuri nervoase si recunoasterea propriu-zisa a mesajului) se vorbeste de o fonetica neuroceptiva.

Semne diacritice (pentru transcrierea fonetica)

indica pauza interlexicala (intermorfematica sau intersilabica);

[ ] noteaza transcrierea fonetica;

/ / noteaza valoarea fonematica (fonologica);

deasupra unei litere, care noteaza o vocala, marcheaza palatalizarea acesteia, de ex. [a^.];

^s deasupra unei litere, care noteaza o vocala, marcheaza labializarea acesteia, de ex. [a ] si la umarul unei litere care noteaza o consoana indica labializarea acesteia, de ex. [l t

_s sub o litera, care noteaza o vocala sau o consoana, indica asurzirea (totala sau partiala) a acestui sunet, de ex. [a , l , m , n

la umarul unei litere, care noteaza o consoana, indica palatalizarea acesteia, de ex. [p', t'];

sub literele care noteaza o consoana nazala, indica ocluziunea lor incompleta, de ex. [m , n

Abordarea sunetelor sub aspect functional reprezinta obiectul fonologiei. Aceasta este o perspectiva de ordin lexical (enunt), in care se distinge fiecare paradigma la nivelul clasei de semne reprezentate. In consecinta, unitatea de referinta nu mai este sunetul material, ci sunetul functional, fonemul.

Acesta nu e identic cu un sunet anume din pronuntia lui, ci reprezinta ansamblul trasaturilor comune ale aceluiasi sunet prezente in toate realizarile sale concrete posibile, ca variatie individuala si ca unitate in contextul altor segmente (sunete vecine care alcatuiesc un enunt).

Tinand seama de raportul dintre sunete, la nivelul enuntului se disting doua mari categorii:

sunete echivalente, care reprezinta variante ale aceleiasi unitati, numite si sunete reale;

sunete neechivalente, care reprezinta variante ale unor unitati fonice diferite, sunete-tip.

In esenta, echivalenta nu duce la diferentierea unor cuvinte, in timp ce nonechivalenta realizeaza cel putin o distinctie, adica o diferentiere semantica. In consecinta, a stabili daca doua segmente fonice nu sunt echivalente trebuie demonstrat ca ele nu sunt in distributie complementara, adica contrasteaza si comuta in toate situatiile sau numai in unele. Daca doua segmente fonice sunt varietati ale aceleiasi unitati, ele se gasesc in distributie contrastiva fara a exista si un raport de comutare.

Asadar, prin distributie si comutare trebuie diferentiate sunetele cu valori functionale, altfel spus, situatia in care o schimbare in planul expresiei contribuie sau nu la o modificare in planul continutului, adica la diferentierea unor cuvinte sau forme gramaticale ale aceluiasi cuvant.

Aceasta diversitate nu este inregistrata in mod obisnuit de vorbitor si, ca urmare, la acest nivel de diferente nu se vorbeste de elemente cu rezonanta fonica. Tinand seama de posibilele contexte fonice, se disting mai multe tipuri de relatii:

raportul de conjunctie (relatie) indica coexistenta unor sunete in acelasi spatiu fonic. Exemplu: rac (r + a + c).

raportul de disjunctie (corelatie) indica situatia in care 2 unitati fonice pot avea alternativ aceeasi relatie. Exemplu: cor / dor (in cazul lui c si d).

Aceste tipuri de raporturi, la randul lor, pot fi de:

interdependenta, cand unul presupune pe celalalt si invers;

dependenta, cand unul presupune pe celalalt, dar nu si invers;

constelatie, cand nici unul nici celalalt nu se presupun reciproc.

La nivelul semnului lingvistic se observa si un alt tip de raport, fundamental in comunicare, si anume, de comutare. Cand unei corelatii din planul expresiei ii corespunde una in planul continutului, cele doua unitati corelative din planul expresiei sunt in raport de comutare.

In lantul sintagmatic, unitatea fonica poate contracta relatii cu unitati vecine (anterioare si posterioare). Totalitatea unitatilor posibile in vecinatatea pozitiei unei unitati date reprezinta distributia acesteia sau contextul ei (= context fonic).

Pentru un sunet dintr-un cuvant se foloseste termenul de segment fonic simplu, iar pentru cuvant, segment fonic complex.

Din acest punct de vedere, este important ca fiecarei unitati fonice cu relevanta functionala sa i se determine clasa de distributie, adica totalitatea compatibilitatilor combinatorii si, simultan, totalitatea restrictiilor.

Tinand seama de raportul de conjunctie si disjunctie, distributia poate fi, de exemplu:

distributie contrastiva (doua sau mai multe segmente care pot aparea in aceeasi pozitie): cor/dor.

complementara (doua sau mai multe segmente fonice care se exclud din toate pozitiile: in locul lui [a] palatalizat din cuvantul chiar [k'ar], adica dupa o consoana palatala nu poate aparea un [a] labializat, [a

defectiva sau lacunara (doua sau mai multe segmente fonice care nu contrasteaza si nu comuta in toate pozitiile posibile): de ex. [s, r] contrasteaza inainte de vocala, dupa pauza, iar inainte de consoana, dupa pauza in pozitie initiala [r] nu poate aparea, dar [s], da.

Sunetul (in general sau sunetul articulat) reprezinta vibratia particulelor unui mediu elastic, care produce o senzatie auditiva. Vibratia se realizeaza dupa un anume mod datorat sursei. Aceasta inseamna ca particularitatile vibratiei sunt dependente direct de particularitatile sursei (ex.: marime, material, forma).

Sub aspect acustic, in general, se face distinctie intre sunetul muzical, vibratie regulata si periodica, si zgomot, ca vibratie neregulata si neperiodica.

Sub aspect mecanic (fizic), sunetul (= semnalul acustic) se raporteaza la oscilatiile unui corp (= sursa) si la alternanta zonelor dense si rarefiate de aer din jurul sursei care vibreaza. Asadar, din punct de vedere fizic, sunetul reprezinta o vibratie de aer, o unda sonora rezultata in urma miscarii progresive a particulelor de aer.

Fata de acest tip de sunet, sunetul articulat beneficiaza de o sursa particulara (= organele vorbirii), iar ca sunet vorbit, acesta ia nastere prin vibrarea coardelor vocale la care se adauga o anumita presiune in functie de modul in care organele produc sunetul, forma undei rezultate fiind una complexa.

Unda sonora a sunetului articulat se prezinta ca o oscilatie de forma sinusoidala, formata din mai multe vibratii. Curentul de aer folosit in articulare, adica in fonatiune, se numeste curent de aer fonator (caf).

Fonatia este un mijloc al vorbirii si al cantatului.

*Cantecul (ca succesiune de sunete) se produce prin variatiile de inaltime ale vocii (umane) avand diverse registre (specifice femeilor, barbatilor si copiilor), de exemplu: alto (intre sopran si tenor), bas (= vocea barbateasca cea mai grava), bariton (intre tenor si bas), soprana (= cea mai inalta voce de femeie sau de copil), tenor (= cea mai inalta voce barbateasca).

Sunetul articulat beneficiaza de caracteristici fiziologice si caracteristici acustice (vezi producerea).

Frecventa reprezinta numarul de vibratii pe secunda. Un numar mare de vibratii indica o frecventa inalta, iar un numar redus o frecventa joasa.

Vibratia corpului (sursa), in ansamblul lui, indica asa-numita frecventa fundamentala, ca cea mai de jos frecventa in actul de articulare. Simultan, prin vibratia partilor corpului apar asa-numitele armonice, ca frecvente mai inalte. In distingerea sunetelor vorbirii are importanta tocmai deosebirea dintre frecventa fundamentala (numita si ton fundamental, supraton) si armonice.

Timbrul (vocalic) depinde simultan de felul sursei, de cavitatea rezonatoare si de numarul si intensitatea armonicelor (altfel spus, depinde de forma vibratiei, de forma rezonatorului).

Frecventa unei vibratii cu perioada de o secunda se numeste ciclu de vibratie (hertz). Urechea umana percepe vibratii intre 16 si 20000 de hertzi.

Frecventa este mai mare (tonul mai inalt, sunetul mai acut) cu cat contractiile coardelor vocale sunt mai intense.

Amplitudinea vibratiei depinde de cantitatea de energie consumata la producerea sunetului la nivelul laringelui.

Intensitatea sunetului este mai mare cu cat energia articulatorie este mai mare.

Rezonanta defineste capacitatea unui obstacol de a reactiona la vibratiile unei surse, altfel spus, de a intra in vibratii din cauza undei propagate de o sursa. Un obstacol poate diminua intensitatea vibratiilor, dar poate sa le si amplifice, preluand unda la care se adauga vibratia proprie. In situatia actului de vorbire (a sunetelor articulate), sursa o reprezinta coardele vocale, iar efectul de rezonanta se produce pe traiect.

Vibratia de la nivelul laringelui este preluata de faringe ca prim rezonator dupa laringe, apoi este preluata de cavitatea bucala. Alaturi de aceasta din urma este si rezonatorul nazal, imobil, fata de cavitatea bucala, care este mobila.

In romana, cavitatea nazala intervine doar printr-o trasatura de articulare in cazul a doua sonante, [m, n], si nu aduce valori fonematice propriu-zise. In consecinta, timbrul (culoarea sunetului) care permite diferentierea sunetelor in functie de rezonatorul bucal este asa-numitul timbru oral.

Timbrul care permite diferentierea in functie de rezonatorul nazal este timbrul nazal.

Timbrul se refera cu deosebire la vocale, fiind marcat de locul acestora de articulare. De aici si tipologia timbrului. De pilda, se distinge un timbru palatal, velar etc.

Durata sunetului este o caracteristica dependenta direct de timpul de vibratie a sursei; in cazul sunetelor articulate, sursa o reprezinta coardele vocale. Cu cat vibratia este mai lunga, cu atat durata sunetului emis este mai mare. Durata sunetului este indicata si in ceea ce se numeste ritm = periodicitate de producere a sunetului si care este specific fiecarei limbi.

Sub aspect functional, adica fonologic, durata nu reprezinta o caracteristica pentru limba romana, comparativ cu alte limbi (cf. latina, engleza), unde vocala scurta si vocala lunga sunt foneme diferite.

Asadar, principalele caracteristici ale sunetelor, cu implicatii in actul de vorbire sunt: inaltimea, intensitatea, timbrul si durata. Acestea se raporteaza la frecventa sunetului, la periodicitate, la amplitudine si rezonanta.

Astfel, in functie de inaltime, sunetele pot urma gradual o scara de la acut la grav (inalt-jos).

In functie de intensitate, sunetele sunt intense (puternice), cu amplitudine mare si nonintense (slabe), cu amplitudine mica.

Intensitatea depinde de amplitudinea vibratiilor, care la randul ei este influentata de cantitatea de energie folosita la producerea sunetului si de spatiul de rezonanta.

Valorile de intensitate apar evidente in cazul vocalelor accentuate.

Vorbirea constituie un proces complex, un rezultat al activitatii de corelare a unor zone senzoriale si zone motorii cerebrale corticale, apartinand sistemului nervos central.

Articularea se produce pe traiectul respiratiei (ca expiratie) de la plamani pana la iesire (pe nas, in mod obisnuit, ca respiratie) pe gura (si, uneori, partial si pe nas). Mecanismul propriu-zis al fonatiei se produce doar in portiunea cuprinsa intre laringe si cavitatea bucala, primul ca sursa si ultima parte ca loc esential de articulare, prin dirijarea cafului in anumite puncte (si zone), ceea ce le confera anumite trasaturi fiziologice care le individualizeaza.

Presiunea realizata de muschii respiratori determina trecerea aerului expirat din plamani prin bronhii si apoi prin trahee, ajungand in partea ei superioara, laringele.

*Dimensiunile laringelui sufera modificari in functie de varsta. Exista si diferente legate de sex.

Faringele este un organ tubular, cu o forma de piramida triunghiulara trunchiata si cu baza mare in partea superioara, fiind o componenta principala a fonatiei.

*Omul nu dispune de un organ unic si specializat in producerea sunetelor articulate (precum ochiul pentru vaz, nasul pentru miros s.a.m.d.).

Cavitatea laringelui este alcatuita din trei zone principale: vestibulul laringelui, glota si cavitatea infraglotica (portiunea inferioara dintre glota si trahee).

Glota, prin formatie anatomica, are rol si in respiratie si in fonatie.

Componentele importante sunt plicele vocale sau coardele vocale (doua) si alte doua plice vestibulare, situate deasupra coardelor vocale.

Coardele vocale au marginile mediale orientate unele spre celelalte, spatiul cuprins intre cele doua coarde vocale fiind asa-numita fanta glotica.

*Coardele sunt mai lungi la barbat; fanta glotica difera si ea in functie de varsta si sex.

In timpul respiratiei coardele vocale se departeaza, iar in fonatie se apropie.

Baza mare a laringelui are un orificiu mai mare prin care acesta comunica cu faringele. Inchiderea acestui orificiu in timpul deglutitiei se realizeaza cu epiglota, care in mod obisnuit, fiind inerta, coboara sub greutatea bolului alimentar.

Laringele reprezinta nu numai prima sursa in producerea sunetelor articulate, ci si primul rezonator.

Vibratiile coardelor sunt produse de trecerea aerului si de stimuli nervosi care comanda modificarea frecventei vibratiilor. Coardele pot fi intinse sau relaxate, apropiate sau indepartate.

Vibratiile sunt mai ample in plan orizontal decat in plan vertical, iar aerul este expulzat prin largirea orificiului dintre ele, in fluxuri succesive. Trecerea curentului de aer prin acest pasaj produce o condensare a aerului care se transmite ascendent. Astfel, in spate se creeaza un vid care apropie coardele vocale. Un nou flux de aer produce o noua indepartare a coardelor si procesul se repeta.

*La nivelul laringelui nu exista inca sunete articulate. Acestea se disting:

printr-o anumita intensitate, dependenta de presiunea aerului expirat, adica de forta acestuia;

prin inaltime, dependenta de gradul de contractie a coardelor;

prin timbru, dependent de rezonatorii laringelui (ceea ce presupune structura acestuia);

prin durata, care depinde de timpul de vibratie a coardelor vocale.

De la nivelul laringelui, caful ajunge in cavitatea faringiana. Faringele are forma unei palnii fara perete anterior si cu baza in partea superioara. In acest punct se intalneste calea respiratorie cu cea alimentara.

*In timpul alimentatiei, trecerea spre fosele nazale si spre laringe se inchide.

Faringele are rol de rezonator in articulatie si este legat de cavitatea bucala prin asa-numitul vestibul faringian (= un coridor musculo-membranos delimitat de baza limbii), partea libera a palatului moale si arcurile palatine de la baza uvulei (= lueta, omusor).

Uvula este o prelungire de forma conica (10-20 mm lungime), avand baza in continuarea valului palatin si varful indreptat spre limba. In stare de repaus, omusorul sta culcat pe muschiul lingual. Valul palatin (= palatul moale) formeaza partea superioara a cavitatii bucale.

Curentul de aer ajuns in acest punct poate fi dirijat spre cavitatea nazala prin coborarea valului pe radacina limbii sau, dimpotriva, poate fi dirijat spre cavitatea bucala, prin ridicare.

Pozitia intermediara a valului imprima sunetului articulat in cavitatea bucala un timbru nazal. De asemenea, valul poate vibra in cazul articularii unor sunete in zona posterioara a cavitatii bucale, imprimand sunetului anumite vibratii (de pilda, consoana [r], o apico-dentala vibranta poate fi articulata si ca o uvulara vibranta).

Cavitatea bucala este locul in care se produce articularea propriu-zisa a sunetelor. In acest act, participa, in proportii diferite:

cele doua buze (labiile)

maxilarele (un maxilar superior, fix si un maxilar inferior, mobil)

dintii

muschiul lingual (= limba), mobil doar partial, in partea din fata, varful (= apexul), acesta avand un rol important in determinarea locului de articulare

bolta palatului (in partea superioara a maxilarului fix); in articulare sunt definitorii:

regiunea anterioara (dentala si alveolara)

regiunea mediana (palatul propriu-zis)

regiunea posterioara (= velara)

Cavitatea bucala, in ansamblul ei, reprezinta un important rezonator, marimea (si inclusiv constitutia ei anatomica) fiind determinanta sub aspect acustic.

Articularea sunetului consta dintr-o modelare a curentului de aer, dirijat din faringe, in cavitatea bucala.

Fiecare sunet articulat reprezinta o consecinta a unor miscari efectuate de organe mobile, numite si active (labiile, maxilarul inferior, muschiul lingual si uvula) spre anumite puncte din zona cavitatii bucale, numite loc de articulare (= punct de articulatie).

*In limba nu sunt epuizate toate posibilitatile de realizare a locurilor de articulare.

Vibratiile sonore emise prin articulare se propaga in aer ca mediu elastic, ajungand in ureche. Fenomenul auditiei presupune receptarea undei sonore sub forma mesajului. In urechea interioara, aceste unde trec in codul sistemului nervos urmand momentul identificarii. Asadar auditia presupune: receptarea undelor sonore, transformarea lor in impulsuri nervoase, identificarea si recunoasterea lor in virtutea sistemului care decodeaza (ceea ce a fost codat de catre emitator), sunetele prezentandu-se ca unitati numite vocale, consoane, semivocale.

Cu cat energia de emisie a sunetului este mai mare, cu atat auditia este mai intensa.

Termenii de "vocala" si "consoana" apar uneori cu acceptii diferite, cand sunt folositi si in fonetica si in fonologie. Daca sub aspect fonetic, accentul se pune pe tipul de ton, sub aspect fonologic, accentul se pune pe functia lor. Astfel, vocala reprezinta centrul silabic in timp ce consoana nu poate avea aceasta functie, fiind un satelit. Functia vocalica este realizata in anumite limbi si de sonante.

De asemenea, valoarea unor elemente vocalice si consonantice difera si la nivelul diftongilor (vezi, de pilda, interpretarea semivocalelor ca semiconsoane sau chiar consoane). In general, in fonetica se utilizeaza si termenii vocoid / contoid, iar in fonologie, vocala / consoana.

Tinand seama de caracteristicile acustice si fiziologice ale sunetelor articulate (= sunetele vorbirii), in limba romana distingem: vocale, consoane si semivocale (numite de unii lingvisti semiconsoane).