Modificari fonetice conditionate

Caracterizarea si delimitarea sunetelor din lantul vorbirii cu ajutorul mijloacelor tehnice au confirmat existenta fenomenului numit coarticulare, termen prin care se defineste faptul ca articularea unui sunet incepe inainte ca articularea sunetului precedent sa fi luat sfarsit.

Segmentul fonic complex al comunicarii reprezinta o succesiune continua de vocale si consoane care se influenteaza reciproc (in mai mare sau mai mica masura, in functie de trasaturile lor pertinente). Astfel, fiecare sunet articulat depinde de locul lui in silaba si de tipologia sunetelor vecine, avand un maxim fonic si un minim, interpretat ca un asa-numit sunet de tranzitie. Acesta nu este un alt sunet, un sunet independent de celelalte doua sunete intre care este inregistrat, ci este format din modificarile survenite la sfarsitul si/sau inceputul unui sunet determinat de contextul fonic vecin.

La nivelul acestui sunet de tranzitie, din cauze multiple (fiziologice, psihologice, ritm al vorbirii etc.) pot sa apara sunete noi.

Aceste schimbari pot fi conditionate si accidentale.

Modificarile accidentale presupun transformari spontane care depind de natura sunetului respectiv indiferent de mediul fonic inconjurator (de pilda, disparitia lui [h] initial de la lat. homo , -inis

Modificarile conditionate sunt motivate de prezenta alaturata sau la distanta a unor sunete care le influenteaza (si le determina ca tip).

*Schimburile datorate propriu-zis coarticulatiei sunt numite si schimbari fonetice combinatorii.

Influenta dintre sunete prin contact direct sau la distanta este evidenta frecvent in cazul alternantelor fonetice, vocalice sau consonantice (de pilda, (vb.) port / poarta, (adj.) inchis / inchisi, (subst.) mar / meri s.a.m.d.), alternante intalnite in flexiune si derivare.

Modificarile fonetice pot fi urmarite diacronic si/sau sincronic. De exemplu, rostirea schimbata a unui sunet la un moment dat (= sincronic), daca se mentine in timp, poate fi evaluata apoi si din perspectiva diacronica (fapt reflectat sugestiv de legile fonetice).

Tinand seama de valoarea posibilelor schimbari la nivelul limbii, se pot distinge:

(I)        Schimbari care afecteaza sistemul fonologic al limbii;

(II)     Schimbari care nu modifica sistemul fonologic al limbii.

Fiecare din cele doua categorii, la randul lor, includ modificari cu caracter general sau particular si, respectiv, modificari eliminate in timp si modificari care reprezinta doar variante in pronuntie fara afectarea unitatilor fonematice propriu-zise (de ex. rostirea palatala, cea labiala, velara s.a.).

*Un factor important in aparitia si evaluarea unei schimbari se leaga de forta sunetului, dependenta de mai multi factori, esentiale fiind: pozitia sunetului in segmentul fonic al cuvantului si valoarea acestuia in sistemul fonematic (sugerata si de frecventa cu care apare in structura cuvintelor).

Pentru o imagine cat mai elocventa asupra modificarilor intalnite in limba romana, inclusiv din perspectiva evolutiei ei, enumeram si astfel de schimbari, chiar daca acestea nu functioneaza in romana standard-literara de azi:

o       asimilare (cu varianta acomodare)

o       disimilare (cu varianta diferentiere)

o       anticipare

o       metateza

o       epenteza

o       contractie

o       haplologie

o       afereza

o       sincopa

o       proteza

o       eliziune

o       rotacizare

o       diftongare (ca metafonie)

o       sinereza (= sinizeza)

o       diereza

o       apocopa

o       nazalizare (ca propagare)

o       palatalizare (si muiere) s.a.

*O modificare anume, in functie de particularitatile fonetice ale sunetului implicat, de pozitia lui in segment, de conditiile de realizare, efect obtinut s.a., poate avea denumiri diferite (vezi, asimilare / acomodare, epenteza / anaptixa s.a.).

Asimilarea, considerata accident fonetic, este intalnita frecvent, definirea fenomenului prin care doua sunete alaturate sau la mica distanta primesc caracteristici acustico-fiziologice comune sau chiar identice (prin pierderea unor trasaturi proprii si adoptarea altora, apartinand sunetului vecin care realizeaza asimilarea).

Asimilarea poate fi caracterizata in functie de:

a)      natura sunetelor:

vocalica (ex. director > derector)

consonantica (ex. subsol > supsol)

b)      gradul de apropiere sau departare a sunetelor:

in contact (= organica) (ex. subsol > supsol)

la distanta (= armonica) (ex. bilet > belet)

c)      gradul de asimilare:

totala (ex. inmuia > immuia)

partiala (= acomodare) (ex. in+paduri > impaduri)

d)     directia asimilarii:

progresiva (ex. multami > multumi)

regresiva (ex. inbogati > imbogati)

Disimilarea este un accident fonetic opus asimilarii si poate fi caracterizata prin aceleasi criterii; prin disimilare, din doua sunete asemanatoare, unul pierde din trasaturile articulatorii comune, devenind diferit de celalalt.

Disimilarea poate fi caracterizata dupa:

a)      natura sunetelor:

vocalica (ex. rostogoli > rastogoli)

consonantica (ex. manunt > marunt)

b)      gradul de apropiere sau departare a sunetelor:

in contact (= diferentiere) (ex. tat'tu > tac'tu)

la distanta (= armonica) (ex. rostogoli > rastogoli)

c)      gradul de disimilare:

totala (sunetul disimilat dispare) (ex. fereastra > fereasta)

partiala (sunetul disimilat se modifica, dar nu dispare) (ex. Grigore > Gligore)

d)     directia disimilarii:

progresiva (ex. fereastra > fereasta)

regresiva (ex. printre > pintre)

Metateza, prezenta azi mai ales in vorbirea populara (sau produsa din graba, din cauza unui tempou prea rapid al vorbirii etc.), consta in schimbarea locului unor sunete in cuvant (ex. scluptura pentru sculptura).

Epenteza in romana actuala se intalneste frecvent in evitarea hiatului (vezi si sinereza), de pilda veselii e

Regional, sunt cunoscute intercalarile de vocale sau de consoane intre doua sunete, precum: sclab (pentru slab), hirean (pentru hrean). In acest ultim caz, ca si in optisprezece (sau optisprezece) fenomenul este numit anaptixa.

Aparitia unor noi sunete se realizeaza si prin proteza (ex. (a)luneca) sau, in pozitie finala, prin epiteza (ex. aice(a), cu valoare deictica).

Contractia (semnificativa diacronic, de ex. de+inainte > dinainte) apare mai ales in vorbirea populara si regionala (ex. coti pentru cauti).

Haplologia, numita si disimilare silabica totala, indica eliminarea unei silabe din doua silabe identice sau asemanatoare existente intr-un cuvant (ex. coana pentru cucoana, eroi-comic pentru eroico-comic).

Eliziunea este un fenomen intalnit frecvent in cazul jonctiunii dintre prepozitii, forme atone ale pronumelui personal sau auxiliare verbale cu diferite parti de vorbire (articol, verb), fiind marcata grafic prin cratima (in pronuntie neputand fi sesizata ca atare).

Cateva exemple:

cu un > c-un

ma am > m-am

nu are > n-are

nu a plecat > n-a plecat

Diereza este un fenomen care, in diacronie, marcheaza transformarea unui diftong in hiat (ex. lat. au rum > rom. a-ur), iar astazi apare mai ales in pronuntia substantivelor masculine si neutre cand primesc articol sau se ataseaza desinenta de plural (de ex. hau / ha-ul, rau / ra-uri).

Sinereza, intalnita frecvent in limba vorbita, marcheaza eliminarea hiatului, prin transformarea unei vocale (din cele doua) in semivocala.

Tendinta este evidenta si in pronuntia neologismelor care contin hiat, nefiind insa acceptata de norma literara (de ex. cami oneta pentru cami-o-neta, camele on pentru came-le-on).

Nazalizarea (ca propagare a nazalitatii) defineste fenomenul prin care apar vibratii nazale si chiar sunete nazale langa o vocala dintr-un cuvant care contine o consoana nazala. Simplele vibratii nu modifica practic structura fonica a cuvantului, in timp ce propagarea (numita si anticipare, din cauza pozitiei si directiei de manifestare) introduce un nou sunet, neacceptat de norma literara (de ex. bulentin pentru buletin, intinerar pentru itinerar, indentitate pentru identitate).