Segmente fonice complexe (vocalice si consonantice). Silaba

Unitatile lexicale, in calitatea lor de segmente fonice, sunt, in marea lor majoritate, formate din doua sau mai multe segmente simple (de ex. da, la, carte, pamant s.a.m.d.). In cadrul acestora, tinand seama de cele doua categorii mari de sunete, vocale si consoane, se pot identifica segmente vocalice simple si complexe, precum si segmente consonantice simple si complexe.

Inregistrarile lexicografice, bazate pe ordinea alfabetica a cuvintelor, demonstreaza ca in limba romana toate vocalele si toate consoanele pot sa apara, ca segmente simple, in pozitie initiala de cuvant.

In timp ce un segment vocalic simplu poate constitui singur o silaba (de ex. a-kum), segmentul consonantic simplu, neprimind accent, nu poate exista decat impreuna cu o vocala (de ex. te-ri-bil).

Grupurile vocalice pot fi alcatuite de doua, trei, patru si cinci segmente simple, ultimele doua tipuri fiind mai rare.

Succesiunile de doua sau trei segmente vocalice sunt cele mai frecvente, in variantele:

grup vocalic bimembru:

V + V (re-al)

V + SV sau SV + V (ex. ei , i ar

grup vocalic trimembru:

V + V + SV (ex. luai , sotiei

V + SV + V (ex. poi ana, lokui a

SV + SV + V (ex. lacrami o ara

grup vocalic alcatuit din patru segmente simple:

SV + V + SV + V (ex. cafene au a

V + SV + SV + V (ex. rai o asa

V + SV +V + SV (ex. voi ai

grup vocalic alcatuit dintr-o succesiune de cinci elemente simple:

V + SV + V + SV + V (ex. vio ai e

In cadrul segmentelor vocalice duble se disting cele care au corelative (ae/ea, ai/ia, oa/ao, ei/ie, io/oi etc.) si grupurile binare formate din secvente vocalice identice (de ex. ee, ii, oo, uu, cel mai des intalnit fiind grupul ii).

Grupurile asimetrice sunt: ai si ii.

In functie de natura silabica si asilabica a componentelor, in limba romana exista diftongi si triftongi*.

*In romana nu exista o corespondenta perfecta intre pronuntia si grafia acestora. Mai mult, posibilitatile variate de caracterizare a diftongilor si triftongilor si diferentele in interpretarea fonetico-fonologica a componentelor fac dificila o descriere completa si unitara a lor; in principiu, deosebirile se leaga (in buna masura) de statutul elementului asilabic si de pronuntia acestor segmente (de ex. o a sau u a, e o sau i o s.a.).

Semivocalele [o ] si [e ] se afla intotdeauna inaintea vocalei, de ex. [o ai e], [re a] si in tinp ce semivocala [e ] poate fi urmata de [a] sau [o], semivocala [o ] poate aparea numai inainte de vocala [a].

Tinand seama de tipologia vocabularului romanesc actual sub aspect etimologic, se constata ca in cuvintele apartinand fondului traditional predomina segmentele alcatuite din element asilabic si silabic, in timp ce in neologisme (ca imprumuturi moderne) se intalnesc segmentele formate numai din elemente silabice (de ex. reostat, realism, neologism s.a.).

Grupurile vocalice care contin o singura vocala silabica si doua asilabice sunt triftongi. In configuratia lor, cele doua asilabice pot marca vocala (SV + V + SV), de ex. [i au ] sau pot sa o preceada (SV + SV + V), de ex. [lakrami o ara].

Asemenea segmentelor vocalice complexe, segmentele consonantice pot fi constituite din doua, trei si, mai rar, din patru si cinci segmente simple, de ex. trai, strain, constrangere, optsprezece s.a.

Combinatiile de doua si trei consoane sunt cele mai frecvente, cu pozitii diferite fata de elementul vocalic si in segmentul cuvant (ca initiale, finale si pozitie interioara).

Fata de segmentul consonantic simplu, intalnit in cele mai variate pozitii posibile intr-un cuvant, combinatiile consonantice cunosc o serie de restrictii, de pilda:

nu toate gruparile consonantice pot sa apara in pozitie initiala, de exemplu nu sunt cuvinte care sa inceapa cu rd-, fps- sau prd-;

consoanele /l, r/ ocupa numai primul loc intr-un grup final de doua consoane, dar consoana /l/ poate sta pe locul al doilea daca urmeaza dupa /r/, de exemplu: azvarl fata de cald, gard, inalt s.a.

Segmentul fonic definit ca silaba a fost (si mai este inca) controversat in ceea ce priveste posibilitatea definirii lui sub aspect fonetic si fonologic.

Indiferent de opinii, silaba este considerata ca o transa fonica minima caracterizata printr-un singur accent, prezent totdeauna in acelasi loc.

Existenta fiziologica a silabei poate fi evidentiata doar in cuvinte monosilabice, de tipul: da, nu, eu, iau s.a.m.d.

Dificultatile de izolare a silabei numai strict fonetic se explica prin continuitatea miscarilor organelor care participa la articulare.

Tinand seama de aceasta realitate nu se poate sustine o opinie, mentinuta si in manualele scolare, conform careia o silaba coincide cu un singur aer expirator. Cercetarile au demonstrat, dimpotriva, ca in timpul unui aer expirator pot fi emise mai multe silabe.

Criteriile avute in vedere in definirea silabei se refera, in principal, la: natura articulatorie, granita dintre tensiunea descrescatoare si cea crescatoare, distinctia dintre vocale si consoane in structura segmentului s.a.

Silaba ca secventa fonica minimala reprezinta si structura fonologica de baza in limba romana, ca sintagma fonologica minimala, existand un raport de dependenta dintre ea si unitatile suprasegmentale (accentul si intonatia).

In componenta ei, silaba dispune de un nucleu, ca element central si unitati marginale, de tip consonantic (consoane propriu-zise si asa-numitele semiconsoane sau semivocale).

*In delimitarea regimului acestor unitati, o interpretare aparte apartine lui E. Vasiliu care a introdus conceptul de jonctura silabica prin care se defineste un "zero consonantic". Conceptul a fost folosit in interpretarea fonologica a semivocalelor si a lui [i] final afonizat..

Acest "zero consonantic", asa cum sugereaza si denumirea, este o marca pentru absenta consoanei care conditioneaza realizarea vocalica.

Silaba fiziologica (sau acustica) nu corespunde cu cea psihica, fiecare limba dispunand de un sistem propriu de grupare a sunetelor in silabe. Ca urmare, silaba fonologica variaza de la o limba la alta si in virtutea fonemelor specifice.

Prin structura lor, silabele releva posibilitatile combinatorii dintre vocale si consoane existente in fiecare limba. In functie de pozitia acestora, se disting silabe deschise, terminate in vocala (de ex. ca-re) si silabe inchise, terminate in consoana sau in semivocala (de ex. car-te, stai, ard, par-tea s.a.).

In mod deosebit, acad. A. Rosetti s-a ocupat de teoria silabei, expunandu-si parerile si in cartea Sur la théorie de la syllabe, ed. a II-a, Haga, 1963, din care redam definitia silabei bazata pe tipologia unitatilor fonice componente: "Definitia silabei se bazeaza pe distinctia dintre vocale si consoane, dupa cum am aratat anterior, definitie la care s-a raliat si Haugen.

Silaba este, asadar, o combinatie minimala de foneme al carei nucleu este o vocala, precedata sau urmata de o consoana sau de o combinatie de consoane. Frecventa folosirii combinatiilor de consoane la inceputul sau la finala silabelor permite fixarea locului de diviziune silabica, atunci cand aceasta nu este vizibila imediat."

Analiza silabei desprinde, ca o unitate ireductibila, nucleul silabei si marginile sale. Vocala ocupa centrul, consoanele fiind marginile silabei.