Unitati suprasegmentale (intensive si extensive)

Unitati suprasegmentale (intensive si extensive)

In realizarea oricarei comunicari se disting unitatile segmentale, ca sunete propriu-zise (vocale, consoane, semivocale) si unitati prezente constant in lantul vorbirii, dar nesesizate in segmentul sonor. Sunt unitati care marcheaza atat cuvantul luat in sine, ca o componenta a enuntului si, implicit, a mesajului, cat si imbinarile de cuvinte in limitele propozitiilor si ale frazelor.

Avand in vedere ierarhia unitatilor sintagmatice care pot contracta relatii cu unitatile suprasegmentale, prima treapta este reprezentata de silaba, ca cea mai mica transa fonica care poate primi accent.

In emisia vorbita, receptorul percepe auditiv nu numai sunete ca atare (ca sunete articulate din alcatuirea cuvintelor), ci si anumite modelari ale vocii, timbrului etc. Practic, constituirea sensului transmis prin lantul vorbit presupune o imbinare intre sunete (ca unitati din segment) si unitati suprasegmentale. Acestea pot fi unitati intensive (= accente), caracterizand silabe (si cuvintele din care fac parte acestea) si unitati extensive (= intonatie) care presupun mai multe silabe (cuvinte si ansambluri de cuvinte).

Accentul in limba romana este liber, adica mobil (ceea ce produce in buna masura nerespectari ale normelor literare, inexistand o regula unica de aplicat in pronuntie).

Pozitiile pe care le poate avea in cuprinsul cuvintelor determina si tipologia accentului in limba romana:

oxiton (apare pe ultima silaba, de ex. noród, aragáz, perdeá);

paroxiton (apare pe penultima silaba, de ex. mancáre, fereástra, harnicíe);

proparoxiton (apare pe antepenultima silaba, de ex. lucrásera, ca rtile, márgine

apare mai rar, in cuvinte mai lungi, pe a patra sau chiar a cincea silaba (numarata de la sfarsitul cuvantului spre inceput), de ex. óptsprezece.

*Mobilitatea accentului este evidenta chiar si in formele flexionare ale aceluiasi cuvant sau in cadrul familiilor lexicale (de ex. mása / masúta / masútele; cáld / caldút / caldicél).

In functie de nivelul la care functioneaza cu valoare distinctiva, accentul este:

fonic (in segment)

grafic (deosebind omonimele)

prozodic (= metric)

De asemenea, se poate distinge un accent lexical si un accent sintactic, iar daca, avem in vedere natura acestuia, se pot evidentia:

accentul de intensitate (= dinamic), ca accent principal/secundar;

accentul tonic (= muzical), determinat de numarul vibratiilor in timp de o secunda;

accentul cantitativ, definit prin durata emisiei sunetului, criteriul fiind unul temporal.

O alta distinctie, in limba romana, fara valoare functionala in sine (neasociata cu elemente paraverbale si nonlingvistice) este:

accent ascutit (urcarea tonului)

accent grav (coborarea tonului)

accent circumflex (urca si apoi coboara)

Intonatia reprezinta o unitate extensiva (acoperind o comunicare care se poate reduce la un cuvant, ex. da ?), dar, in mod obisnuit, vizeaza un sir de silabe (prin cuvinte, propozitii etc.).

Realitatea actelor lingvistice demonstreaza ca varietatea semantica a enunturilor nu numai ca este sustinuta substantial de posibilitatile oferite de intonatie, cu ipostaze foarte diverse in care se recunosc si alte mijloace (de pilda, nonverbale), dar exista si o diferenta (aproape substantiala) intre aspectul oral si cel grafic. Acesta din urma acopera doar partial (si nu deplin nici unde exista semne suficiente) ceea ce poate sa transmita un mesaj vorbit (prin valorificarea posibilitatilor paraverbale si nonlingvistice, in variante practic imposibil de inventariat, tinand seama nu numai de multitudinea combinatiilor, ci si de faptul ca nici o persoana nu poate sa "reproduca" identic in doua situatii de comunicare, aceleasi componente (durata, tempo, inflexiuni ale vocii, privire, gestica s.a.m.d.).

Enunturile, ca unitate minimala a vorbirii (ca mesaj articulat) beneficiaza de unitati ale celor doua articulari, de cuvinte imbinate in virtutea unor reguli specifice, fiecare cuvant reprezentand un lant de sunete (= segment fonic complex), adica o fonie.

*Exista si situatii in care enuntul (= fonia) este format numai dintr-un sunet (= segment fonic simplu), de exemplu, forma de persoana a treia singular a verbului a fi, e.

Intonatia, ca variatie a tonului in timpul rostirii unui enunt, ca realizare ascendenta sau descendenta, este marcata grafic ca tip: declarativ, interogativ, afectiv, imperativ (si unele combinatii ale acestora, recunoscute in corelarea semnelor, de ex. Chiar asa ?!).

In general, exista o permanenta imbinare a celor doua unitati, ceea ce da posibilitatea transmiterii unor mesaje diferite cu acelasi lant fonic.

Numita si "melodia vorbirii", intonatia in limba romana are acum o adevarata monografie, chiar daca "este o componenta a rostirii pe cat de usor de realizat (atunci cand vorbim) si de perceput (atunci cand ii ascultam pe altii), pe atat de greu de analizat stiintific si, mai ales, de sugerat in scris".

Intonatia este o componenta fundamentala a comunicarii, fiind legata nu numai de unitatile sonore luate in sine, ci si de structurile sintactice (simple sau complexe). Astfel, se si explica o interpretare, conform careia intonatia este o consecinta a variatiilor de inaltime a vocii si, o alta, care are in vedere diversitatea factorilor care concura, in final, la constituirea informatiei dorite (durata, pauze, debit, gesturi etc.).

Reducand la esenta definitia intonatiei, Laurentia Dascalu-Jinga subliniaza faptul ca intonatia reprezinta "variatiile in inaltimea vocii, care indeplinesc un rol semnificativ la nivelul enuntului".

Inaltimea vocii este o calitate care depinde de frecventa fundamentala si, implicit, de vibratiile coardelor vocale.

Este un fapt usor observabil ca acelasi enunt poate cumula mai multe functii ale intonatiei.

O simpla intrebare, de felul: De ce-ai plecat ?!, in virtutea grafiei si punctuatiei, releva o intrebare exclamativa, dar, realizata verbal si perceputa auditiv, aceasta exprima si mirare (= nedumerire), parere de rau, curiozitate, surpriza etc..

Rezumand, intonatia contribuie, pe de o parte la constituirea propriu-zisa a enunturilor (considerata ca functie primara) si la o actualizare a intentiilor de comunicare ale emitatorului, ca functie modala si/sau expresiva, ca functie secundara.

Rolul intonatiei poate fi surprins la nivelul tuturor compartimentelor limbii (fonetic, morfo-sintactic, lexico-semantic), adesea in corelatie.

Reflexul varietatilor intonationale in plan grafic presupune un cumul de functii (ca valori semantice, gramaticale si prozodice), care nu au un corespondent in semnele de punctuatie specifice limbii romane.

Practic, semne precum: punctul, semnul intrebarii, semnul exclamarii, paranteza sau punctele de suspensie nu pot satisface nici pe departe cerintele comunicarii, ceea ce si explica polisemantismul acestora.

Fluxul sonor al vorbirii (ca transmitere a unui mesaj) include un numar mai mare sau mai mic de enunturi, ceea ce presupune segmente continue de sunete, dar si pauze, intreruperi.

Specifice momentului in care vorbitorul a incheiat mesajul, astfel de pauze se intalnesc si in timpul comunicarii, numarul si lungimea lor fiind dependente direct de ceea ce se transmite si de  f e l u l in care se transmite un anumit continut, pentru a corespunde intentiilor celui care comunica si pentru a fi receptate ca atare.

*Lipsa unei corelari intre mesajul transmis si modalitatile in care se realizeaza aceasta transmisie, incluzand aici si pauzele care s-ar impune, produc adesea neintelegeri ale sensului dorit sau chiar interpretarea total diferita a celor comunicate.

In principiu, pot fi sesizate:

pauza finala care, dupa cum indica denumirea, marcheaza incheierea unei comunicari, ceea ce fiziologic inseamna practic incetarea miscarilor articulatorii. Pe de alta parte, exista si alte "semne" ale pauzei finale care urmeaza sa se produca: modificarea tonului, respectiv a intonatiei, dependenta de tipul enuntului s.a.; astfel, dupa o serie enuntiativa inainte de pauza se observa o coborare a tonului, iar in finalul unor enunturi exclamative si/sau interogative se identifica o intonatie de tip ascendent;

pauza interioara care poate avea o durata mai mica sau mai lunga, fiind determinata de o varietate de factori, cu functii din cele mai diverse: semantice, stilistice, afective si, nu in ultimul rand, lingvistice (de ordin morfo-sintactic).

Corelativul grafic al acestor pauze, asemenea situatiei intalnite la intonatie nu pot acoperi practic toate nuantele realizate in vorbire.

Cu toate acestea, in cazul pauzei, delimitarea dintre pauza mai mica si pauza mai mare, fara alte implicatii perturbatoare, este redata mai sugestiv prin: punct, virgula, punct si virgula, pauza, puncte de suspensie si, bineinteles, prin oricare semn care marcheaza finalul unui enunt, fie el interogativ, exclamativ s.a.m.d.

Fara a constitui propriu-zis un semn, blancul dintre cuvinte, care, in primul rand, le delimiteaza pe acestea, este si un indiciu de pauza, dar numai intr-o oarecare masura.

Se observa, suficient de usor, ca in vorbire pauzele sunt realizate de o persoana in masura in care acestea ii sunt de folos in transmiterea unui anume mesaj, in timp ce grafic, blancurile, de pilda, sunt absolut obligatorii pentru "descifrarea" corecta a unitatilor lexicale componente.

De pilda, o intrebare de felul: Oare Ana a venit ?, scrisa astfel, in vorbire se prezinta aproape total diferit: [o are anavenit?]. Nu numai ca toate componentele lexicale sunt pronuntate legat, dar se modifica si statutul lor fonetic (chiar si partial), la care se adauga si "eliminarea", din cauza repetarii sunetelor identice (finalul vocalic [a] de la Ana si auxiliarul verbului veni, [a], practic devin un singur [a]).

Consecinta legarii cuvintelor in fluxul vorbirii nu conduce, uneori, doar la imposibilitatea identificarii cuvintelor, mai ales la cei care nu cunosc limba romana (sau dispun numai de cunostinte elementare), dar nu permite nici sesizarea imediata a partilor de vorbire si diferentierea necesara de eventualele omonime (ca omofone) cu distributie lexicala identica in context, de pilda: e vie si o sa vie - un predicat nominal, e vie si un predicat verbal, o sa vie, primul avand adjectivul vie, iar al doilea fiind exprimat prin verbul a veni la un timp viitor (ca varianta populara).

*Deosebirea, cunoscuta de altfel, dintre grafie si realizare orala, privind acelasi enunt, se observa mult mai usor, nu atat in limba materna, cat mai ales intr-o limba straina.

Si, in acest caz, exista diferente intre posibilitatea de a distinge cuvintele dintr-un text scris si cea de a le recunoaste intr-o comunicare orala.

Imaginea vizuala sustine fundamental departajarea cuvintelor care, in orice limba, nu se pronunta ca unitati izolate, ci ca un flux continuu in care pauzele nu se suprapun cu cele interlexicale in totalitatea lor (existente in textul dat). Cel mai elocvent exemplu il ofera textele muzicale care beneficiaza si de asa-numitele licente (ca frazare, intonatie, accent, pauze etc.).