VOCATIVUL

VOCATIVUL

1. Aspecte ale cazului vocativ

"Forma cazuala de vocativ este marcata prin desinente specifice la singular: -e si -ule pentru masculin (si neutru), cf. baiete!, omule!, cerule!, -o pentru feminin, cf. soro!, iar la plural -lor pentru toate genurile, cf. fratilor!, fetelor!. Omonim cu nominativ acuzativul, cf. frate!, elev!, fata!, Maria!, Radu!, vocativul se caracterizeaza de obicei printr-o intonatie specifica rezultata din rostirea cu intensitate marita a silabei accentuate. Prezenta vocativului, forma a vorbirii directe, este proprie flexiunii substantivelor al caror sens implica trasatura semantica 'uman'; utilizarea in vocativ a celorlalte presupune personificarea." (Valeria Gutu Romalo, 1987: 340)

Caz al adresarii, al interpelarii, al exclamarii afective, vocativul se defineste in sistemul cazurilor prin nondependenta. El poate constitui singur un enunt - cf. Stefane! (Vin si ei!), Maria! (Vezi ca suna cineva) - sau poate face parte fonetic dintr-un enunt fara a se incadra in structura sintactica a acestuia (cf. Maria, vine trenul!, Stii, Maria, ca nu mai ploua?). Enuntul are de cele mai multe ori caracter exclamativ, dar poate fi si interogativ si chiar enuntiativ (cf. Esti obosita, Maria, asta e). Vocativul este plasat, de obicei, la inceput, dar poate aparea si in interiorul sau la sfarsitul enuntului (vezi L. Vasiliu, 1956).

Substantivul in vocativ este adeseori insotit de interjectii (ex.: Vai, mama!, O, patrie!), sau de o propozitie avand ca predicat un verb imperativ (ex.: Goe, stai linistit!, Prietene, vino-ncoace!). Asocierea frecventa dintre imperativ si vocativ nu justifica considerarea (M. Zdrenghea, 1956: 55-59) acestuia ca subiect al imperativului pentru ca:

vocativul apare si in enunturi continand un predicat exprimat printr-un verb la alt mod decat imperativul (cf. Maria, ai putea veni?, Copile, sa nu racesti!) si la alta persoana decat persoana a II-a singular (comp. Prietene, veniti / venim / vin maine), deci predicatul nu se acorda cu substantivul in vocativ;

- enuntul cu predicat la imperativ admite totdeauna introducerea unui pronume personal de persoana a II-a nominativ (cf. Maria, vino tu maine, ca si Maria, vii tu maine), ca orice propozitie cu subiect inclus.

Substantivul in vocativ poate avea determinanti (sarmani copii, iubite cititorule, mama draga, poet al marii, inima de aur) si poate fi legat prin coordonare de un alt vocativ (Dragi prieteni si colegi).

Determinantul exprimat prin adjectiv se acorda cu substantivul si, ca si acesta, poate realiza vocativul cu desinentele mai sus mentionate - cf. Scumpe colaborator - sau o forma omonima cu nominativ (acuzativ) - copile drag(a).

Adjectivele substantivate apar frecvent la vocativ - ex.: batrane, bunule, scumpo, frumosule, reao - , iar cazul este de regula indicat si prin prezenta desinentelor specifice.

Substantivele in vocativ, mai ales cand cazul este exprimat prin desinentele -ule, -o si -lor, pot avea o valoare mai accentuat calificativa - peiorativa, ironica, hipocoristica - , comp. poete si poetule, copile si copilule, cucoana si cucoano, vulpe si vulpeo, copii si copiilor.

"Cei care s-au ocupat de studiul vocativului romanesc au semnalat si anumite forme din limbajul familiar sau din graiurile populare, constatate prin anchete dialectale, in hartile Atlasului lingvistic roman sau in opere literare si culegeri folclorice. Asemenea forme au fost sesizate de Philippide, Puscariu, Iordan, iar recent de catre M. Zdrenghea, care, in studiul Un vocativ regional, se ocupa de formele intalnite in Valea Sebesului (reg. Hunedoara) si in imprejurimile Sibiului. Acest vocativ, terminat in -au, -eu, -uleu, provine din cel "obisnuit urmat de interjectia -hau rostite impreuna". Folosit mai ales de femei si copii, acest vocativ compus a devenit dupa parerea lui Zdrenghea "un vocativ al duiosiei, al tandretei, un vocativ al intimitatii".

Într-o ancheta dialectala efectuata in iulie 1962 in regiunea Suceava (raioanele Gura Humorului si Campulung) a fost inregistrat un vocativ popular de forma scurta la numele de rudenie si la cele de persoana, masculine si feminine. Formele acestui vocativ, de tipul ma (mama), ta (tata), matu (matusa), Toa (Toadere), Vasi (Vasile), Pa (Pavele) sunt intrebuintate de catre toate categoriile de vorbitori. În timp ce vocativul cu forma scurta la gradele de rudenie se intrebuinteaza fara interjectii (nu se spune mai ta sau mai unce), cel de la numele de botez (si in special la cele masculine) apare precedat de interjectiile mai, ma, bre: mai Gheo, bre Pe (Petre), ma Lexa (Alexandre). La substantivele feminine, nume de persoane, vocativul apare fie simplu, fie precedat de tu: Save, Liono (Eleonora), Viro, dar si tu Save, tu Ilia. Uneori, cand substantivele nume de persoane sunt urmate de interjectia hai, se foloseste forma intreaga a vocativului: Ileana hai, ada niste otava; fimeie hai, gata-i sorbala (= supa)? Sunt si cazuri, mai rare, cand vocativul lung este precedat si urmat de interjectie: tu, fata hai; mai, nevasta hai; bre omule bre.

În legatura directa cu elementul afectiv, trebuie sa mentionam apropierea vocativului de imperativ, facuta pentru prima data de P. Trost. În Ardeal si Bucovina, dar mai ales in Maramures se intalnesc numeroase forme verbale scurtate (chiar daca nu sunt numai la imperativ): ta (taci), ia (iata, uita-te), tré (trebuie) - intalnite frecvent in Bucovina; am fo luati, sa topé (indicativ prezent) etc.

Originea vocativului scurt, deci, trebuie cautata in Maramures, deoarece aici se intalnesc numeroase forme (verbale si vocative) in care silaba finala a disparut. Din Maramures fenomenul s-a raspandit in Bucovina si Moldova de nord. Explicatia nu este dificila, caci cercetarile istorice au confirmat valuri de migratiuni ale maramuresenilor in Bucovina.

De altfel, numeroase trasaturi fonetice, morfologice si, mai ales, lexicale comune graiurilor din Bucovina si subdialectului maramuresean, probeaza lingvistic acest lucru. Ca in Maramures trebuie cautata originea vocativului in discutie, o dovedesc si textele populare culese din aceasta regiune. În volumul lui I. Barlea (Balade, colinde si bocete din Maramures, vol. I, 1924: 30) in versul Nu fi Ioa suparat atrage atentia vocativul Ioa (Ioane), iar la paginile 54 si 73 forma Nita (Anita). Forme similare se gasesc si in textele ce insotesc volumul lui Tache Papahagi (Graiul si folclorul Maramuresului, 1925: 92) unde intalnim vocativul Irí (Lasa Irí prandzu pus.), forma intalnita si in Bucovina (pentru Irina)." (Ilie Dan, 1963: 71-75)

"Spre deosebire de celelalte limbi romanice, in care vocativul este totdeauna identic cu nominativul, romana a mostenit si dezvoltat acest caz. Din latina se mosteneste numai desinenta -e (cf. lat. domine > rom. doamne, vezi I. Coteanu, 1969: 92), care se intareste probabil ca rezultat al influentelor slave; desinenta -o este de origine slava; desinentele -ule si -lor sunt creatii romanesti: -ule este rezultatul adaugarii desinentei -e la forma articulata a substantivului, din nevoia de a evita unele omonimii suparatoare - forme ca fiule, Dumnezeule, invatatoriule sunt atestate din sec. al XVI-lea, inlocuindu-le pe cele normale, cu -e, care puteau fi confundate cu substantivele feminine corespunzatoare - sau din motive fonetice (omule ia locul lui oame, prorocule apare in romana veche alaturi de pro(o)roace - vezi P. Diaconescu, 1970: 267); -lor­ este rezultatul unei reinterpretari a articolului enclitic din formele de dativ ale substantivului.

Atat -ule, cat si -lor sunt atestate din cele mai vechi texte romanesti. Vocativul in -ule, in raport de variatie libera cu cel in -e, in v. rom. , dezvolta treptat in unele situatii o valoare afectiv-calificativa. Vocativul identic cu nominativul, de asemenea atestat deja in sec. al XVI-lea, devine tot mai frecvent in secolele urmatoare.

În limba actuala desinentele -e si -o sunt folosite mai ales in cazul unor substantive de mare frecventa (cf. baiete, cumnate, Ioane, soro, Mario). Vocativele in -ule, -o si -lor se folosesc adeseori paralel cu formele omonime cu nominativul si, in acest caz, au adeseori o valoare afectiv-calificativa speciala. Numele proprii feminine cunosc, alaturi de vocativul in -o si de cel omonim cu nominativul (acuzativul), o forma aparent nearticulata - comp. Ioano, Ioana si Ioana, Mario, Maria si Marie. Limba literara recurge de cele mai multe ori la forma omonima cu nominativul (acuzativul) nearticulat: Ioana! Elev! Copii! Sunt si substantive in cazul carora se foloseste vocativul cu desinente specifice, cf. cititorule, cerule, domnilor. Vocativul in -ule, -lor este unicul posibil pentru adjectivele substantivate - prostule, desteptilor. În limba vorbita neingrijita se raspandeste vocativul identic cu nominativul (acuzativul) articulat enclitic: tovarasu', domnu', copilu', casiera." (Valeria Gutu Romalo, 1987: 341)

Cuvantul in cazul vocativ nu poate intra intr-o imbinare data; de asemenea vocativul - desi face parte din propozitie - nu indeplineste rolul unei parti principale sau secundare de propozitie.

Acestea sunt cauzele pentru care topica vocativului a scapat din campul vizual al cercetarii lingvistice^. (intr-un singur loc din primul volum al Gramaticii Academiei R.P.R. (p. 145) se spune: "Topica vocativului nu este fixa. El poate aparea la inceputul, in mijlocul sau la sfarsitul propozitiei sau al frazei".

Deoarece vocativul are functiunea de semnal al unei adresari, el apare mai ales in intrebari, raspunsuri, porunci, formule de salut etc.

În propozitiile interogative, imperative, exclamative sau in formulele de salut, topica vocativului nu este fixa, el putand ocupa, in comunicare, locul initial, medial (intercalat) sau final.

Propozitii interogative

Mosule, cat ai trudit pentru banutii dati pe geamul pe care l-am spart la casa vecinilor? (Sabin Velican, 1994: 15)

Femeie bicisnica, nu vezi ca ne duci casa de rapa? (Sabin Velican, 1994: 16)

Nu esti multumit de cadoul pe care l-ai primit, fiule?

Domnule Vijulan, ce v-a determinat sa acceptati aceasta candidatura? (Gorjeanul, 26 mai 2004: 6)

Propozitii exclamative, imperative

Vrajitoare afurisita, inseli femeile proaste cu buruienile tale! (Sabin Velican,   1994: 17)

Sari, mosule, ca vrea sa ma fure hot ul! (Sabin Velican, 1994: 20)

Ioane, nu ma ucide, saruta-ti-as talpile! (Sabin Velican, 1994: 112)

Lasa-l, Tomo! Vrei sa-l sperii? (Sabin Velican, 1994: 21)

Uita-te, mama, ea este prietena mea.

Propozitii introduse prin (sau care cuprind) interjectii, conjunctii

(cuvinte cu functiune conjunctionala, interjectionala)

Vai, mama, ce rau m-am speriat!

Apoi de, soro, eu de unde sa stiu?

Fata-hai! Sa nu mai spui niciodata asemenea lucruri!

Bravo, fetito. Nici nu ma asteptam la un raspuns asa de bun din partea ta..

Dar, draga Florico, tu stii ca l-au cautat noaptea trecuta

Formule de salut

Bine ai venit pe la noi, tinere!

Va salut, domnilor!

Sa traiti, domnule capitan, raspunse soldatul.

Drum bun, mos Andrei!

La revedere, dragii mei!

În exemplele de mai sus se observa ca vocativul poate avea pozitie initiala, mediala sau finala. Chiar in cadrul aceluiasi exemplu vocativul poate ocupa oricare din cele trei locuri amintite.

Femeie bicisnica, nu vezi ca ne duci casa de rapa? (Sabin Velican, 1994: 16) dar si:

Nu vezi, femeie bicisnica, ca ne duci casa de rapa?

Nu vezi ca ne duci casa de rapa, femeie bicisnica?

Ioane, nu ma ucide, saruta-ti-as talpile! (Sabin Velican, 1994: 112) dar si:

Nu ma ucide, Ioane, saruta-ti-as talpile! (Sabin Velican, 1994: 112)

Va salut, domnilor! dar si:

Domnilor, va salut!

Aceasta nu inseamna ca schimbarea ordinii cuvintelor nu duce uneori si la schimbarea sensului comunicarii. Dar schimbarea sensului este insotita, de obicei, de modificari in intonatia si pauza comunicarii.

Asadar, atat in propozitiile interogative sau exclamative cat si in cele introduse prin conjunctii, in formulele de salut, vocativul nu are un loc fix.

Mai complicata pare sa fie situatia topicii vocativului in comunicarile care contin interjectii.

În unele cazuri vocativul nu poate fi in pozitie initiala:

Alei!copil neastamparat, ce-ai mai spart de data asta?

Ei, dragul meu, ajunge

Of! baiatule! intelege ca trebuie sa fii mai cuminte!

Alteori vocativul se poate gasi atat inaintea interjectiei, cat si dupa ea.

Haide, prietene, sa-ti spun ceva, dar si:

Prietene, haide sa-ti spun ceva!

Locul vocativului dupa interjectie e impus uneori de faptul ca vocativul are si un determinant, asa ca aceasta imbinare e mai lunga decat interjectia:

Haideti, domnule diriginte!

În propozitia de mai sus e greu sa se schimbe locul vocativului.

În cazul vocativului reprezentat prin intrebare si raspuns (context cu elemente componente bine sudate), ultimul poate fi afirmativ sau negativ.

− Si pentru asta trebuie sa-l bati?

−Da, boierule, ca sa-l domolesc, sa nu mai doboare copiii. (Sabin Velican, 1994: 23)

− Ce faceai acolo?

− Nimic, domnule profesor.

−Bunicule, te doare?

− Nicidecum, nepoate

− Cum merge slujba la boier?

− Bine, tata. (Sabin Velican, 1994: 63)

În exemplele de mai sus raspunsurile afirmative sau negative se exprima cu ajutorul unor adverbe, pronume negative etc., dupa care urmeaza vocativul care apare

fie intercalat, fie la sfarsitul comunicarii:

Asadar vocativul - in aceste situatii - nu se gaseste in pozitie initiala.

"Este necesar ca adverbele de afirmatie sau de negatie si, in genere, cuvintele care exprima o negatie sau o afirmatie sa fie la inceputul raspunsului. În acest fel se formeaza o mai stransa legatura intre intrebare si raspuns. Daca vocativul ar ocupa pozitia initiala, ar exista o ruptura, o bariera intre cele doua parti ale contextului.

În cadrul contextului dublu (format din doua enunturi, dintre care primul e strans legat de urmatorul) apare uneori o elipsa sau o subintelegere in raspunsuri. Nici in aceste situatii vocativul nu poate avea pozitia initiala in a doua parte a contextului. De exemplu:

− Ce drept ai tu, mai hotule, sa pui mana pe lucrurile mele?

− Am [dreptul], domnule.

Daca analizam aceasta comunicare, observam ca, in timp ce in prima fraza vocativul poate fi asezat si la inceput:

− Mai hotule, ce drept ai tu sa pui mana pe lucrurile mele?, in a doua propozitie nu se poate face aceasta schimbare (Domnule, am).

"În concluzie, topica romaneasca, desi libera, se supune, in conditii determinate, anumitor norme, carora limba vorbita li se conformeaza cu destula rigoare." (Acad. Iorgu Iordan, Stilistica limbii romane, Bucuresti, 1944: 231)

"Se stie ca vocativul apartine in special limbii vorbite. De aceea si ordinea vocativului intr-o comunicare data se supune unor anumite reguli." (I. Rizescu, 1963: 37)