Vocale si consoane (caracteristici articulatorii si caracteristici acustice)

Vocale si consoane (caracteristici articulatorii). Vocale si consoane (caracteristici acustice).

Vocalele:

- sunt sunete (= segmente acustice) cu structura regulata, avand vibratii periodice (adica sunt tonuri); in emiterea lor nu apare in cale nici un obstacol; fiecare vocala este o stare;

- sunt sunete orale, curentul de aer fonator fiind dirijat spre cavitatea bucala; dirijarea aerului si spre fosele nazale le imprima o nazalitate care in limba romana nu are valoare distinctiva;

*Toate vocalele limbii romane pot fi articulate si nazal fara modificari distinctive (= cu valoare fonematica).

- au rol de centru silabic si pot primi accent; sunt mai audibile decat consoanele;

- varietatea vocalelor se motiveaza prin modificarile rezonatorului bucal ca spatiu de rezonanta final (si inclusiv ca marime).

Vocalele limbii romane cu valori distinctive sunt caracterizate prin grad de apertura, loc de articulare si participare sau nu a labiilor.

Criteriul aperturii distinge trei serii de vocale:

deschise : [a] - singura vocala si, ca urmare, cea mai deschisa

medii (semideschise sau semiinchise): [e, a, o]

inchise: [i, i, u]; vocala [i] este cea mai inchisa, articulandu-se cu cel mai mic spatiu de eliminare a cafului.

In functie de locul de articulare se disting, de asemenea, trei serii:

anterioare: [e, i]

centrale: [a, a, i]

posterioare: [o, u]

Participarea sau nu a labiilor distinge doua categorii de vocale:

fara participarea labiilor (acestea fiind majoritare): [e, i, a, a, i]

cu participarea labiilor: [o, u]

*Termenul labial, folosit in caracterizarea vocalelor, indica f o r m a rotunjita pe care o iau cele doua buze, in timp ce in caracterizarea consoanelor, termenul indica f o l o s i r e a buzelor in realizarea obstacolului.

Consoanele:

- sunt sunete (= segmente acustice) in producerea carora curentul de aer intampina obstacole (diferite), ceea ce produce anumite z g o m o t e ; fiecare consoana, din cauza obstacolului, reprezinta o schimbare, ceea ce presupune o realizare in timp;

- nu pot primi accent si, in consecinta, nu pot constitui silabe decat alaturi de vocale.

O categorie putin distincta o reprezinta cea a sonantelor [l, m, n, r], consoane care, pe langa caracteristicile specifice de zgomot au si tonuri intalnite in producerea vocalelor.

In articularea consoanelor se disting trei faze: (a) punerea in pozitie, ca implozie, (b) tinuta si (c) eliberarea cafului ca explozie.

Particularitatile fiziologice si acustice individualizeaza consoanele si ca realizari cu valori fonematice, definitorii pentru consoanele sistemului fonematic romanesc fiind:

a)      modul de articulare;

b)      locul de articulare;

c)      gradul de sonoritate.

Modul de articulare indica tipul de obstacol intampinat in cale de curentul de aer fonator:

cu oclusiune (= inchidere completa)

cu frictiune (ca trecere printr-un canal ingustat)

cu ocluzie si explozie incomplete

Locul de articulare indica punctul de articulatie in care se plaseaza obstacolul (la buze, la dinti, la palat). In functie de felul (si locul) in care se produce acest obstacol, pentru consoanele romanesti sunt distinctive anumite combinatii dintre componentele active si pasive ale articularii, care dau si caracteristicile consoanelor din sistemul fonematic:

bilabiale (cu participarea celor doua labii)

labio-dentale (cu participarea labiilor si a dintilor)

apico-alveolare (cu participarea varfului limbii (= apexul) si a zonei alveolare)

prepalatale (cu ajutorul muschiului lingual si zona anterioara a palatului)

palatale (propriu-zise)

velare (cu obstacol in zona valului palatin)

uvulare (cu obstacol in zona uvulei)

Gradul de sonoritate

In timp ce vocalele sunt sonore prin excelenta, ca urmare a vibratiilor regulate produse de coardele vocale, iar sonantele au aceeasi caracteristica prin asemanarea cu vocalele, consoanele prezinta o situatie aparte. Astfel, consoane identice ca mod si loc de articulare pot sa difere numai prin grad de sonoritate (surd/sonor). Distinctia se datoreaza prezentei, peste sursa de zgomot, a unei surse suplimentare de formanti, ca o concentrare de energie acustica, in cazul consoanelor sonore.

Nu toate consoanele realizeaza perechi din acest punct de vedere (vezi sistemul consonantic fonematic).

In functie de modul de articulare, consoanele limbii romane se pot clasifica in:

A. consoane propriu-zise

o       oclusive [b/p, t/d, k'/g', g/k]

o       fricative (= spirante, constrictive) [v/f, z/s, /S, h]

o       semioclusive (= africate) [t (ts), g (dZ), c (tS

B. sonante

o       nazale [m, n]

o       lichide

laterale [l]

vibrante [r]

*In unele interpretari fonematice exista si o alta categorie:

C. semiconsoane [w] si [j]

In functie de locul de articulare, consoanele limbii romane se clasifica astfel:

bilabiale: [p/b, m] si [w]

labio-dentale: [v/f]

apico-dentale: [d/t, z/s, t (ts), n, r]

apico-alveolare: [l]

prepalatale Z S, g /c

palatale: [k', g'] si [j]

velare: [k, g]

uvulare: [h]

In functie de gradul de sonoritate, consoanele limbii romane, cu exceptia sonantelor si a consoanelor [t] si [h], alcatuiesc perechi omorganice de tip surd/sonor: [p/b, f/v, t/d, s/z, S Z, c /g , k'/g', k/g].

Acustic, sunetul articulat este determinat direct de volumul, marimea spatiului de rezonanta, de felul in care este articulat si, nu in ultima instanta, de felul in care este perceput auditiv. Trasaturile acustice nu pot fi izolate de trasaturile articulatorii (dat fiind faptul ca articularea se produce chiar in cavitatea bucala ca spatiu de rezonanta si inaltimea, de pilda, care este data de frecventa oscilatiilor in timp de o secunda, este dependenta si de marimea rezonatorului; amplificarea sunetului este direct proportionala cu volumul rezonatorului).

Un rezonator cu volum mic produce sunete acute, iar un rezonator cu volum mare produce sunete grave.

Pe de alta parte, in functie de gradul de concentrare si de gradul de difuziune a formantilor sunetului, se distinge caracterul compact si cel difuz. Sunt calitati acustice determinate de marimea rezonatorului si care difera in articularea diferitelor consoane si vocale (in functie de specificul aperturii si al locului de articulare la vocale si de modul si locul de articulare la consoane).

Pe coordonata acut - grav se orienteaza vocalele de la anterioare (e, i) spre posterioare (o, u) si consoanele articulate in zona propriu-zisa a cavitatii bucale (s, z, d, t, S Z, n, c , g , k', g'), iar consoanele articulate in cele doua zone extreme ale cavitatii bucale (adica labialele si velarele) au o nota grava (p, b, v, f, m, k, g, h).

Pe coordonata compact - difuz se orienteaza vocalele de la deschise (a) la inchise (i, i, u) si consoanele care au distinctia intrerupt / continuu, adica oclusivele (p, b, m, t, d, k', g', k, g) care au blocaj in calea cafului si consoanele fricative (f, v, s, z, S Z, h) care se pronunta prin curgerea continua a cafului, adica prin frictiune.

*Datorita acestui fapt, o consoana fricativa poate fi prelungita (asemenea vocalelor) pana la eliminarea totala a aerului expirat.

Consoanele, in articularea carora apare zgomotul produs de inchiderea obstacolului, dar si frictiune, sunt stridente (t, c , g