A fi cetatean

A fi cetatean

Dupa Sophie Duchesne "a fi cetatean inseamna a-ti asuma legaturile cu concetatenii". Aceasta definitie pune accentul pe rolul civic al individului intr-un sistem social, in care isi asuma raspunderea cetateniei prin legaturile pe care le mentine cu natiunea. In societatea moderna apare problema cetateniei sub forma apartenentei - intre modelul national si cel individual (Gilles Ferréol, si Guy Jucquois, 2005, p.110).

Natiunea, vazuta ca o apartenenta naturala, este "un suflet, un principiu spiritual. Doua lucruri care la drept vorbind, se confunda constituie acest suflet, acest principiu spiritual. Unul se gaseste in trecut, celalalt in prezent. Unul este profesia comuna asupra unei bogate mosteniri de amintiri; celalalt este consimtamantul actual, dorinta de a trai impreuna, vointa de a continua punerea in valoare a mostenirii pe care am primit-o indiviza", dupa cum considera Ernest Renan. (idem, p.111)

Dupa Daniel Bougnoux spatiul national, un spatiu de identificare reciproca, se bazeaza "pe impartatirea acelorasi coduri si a instrumentelor simbolice, pe primul loc sitandu-se limba; aceastea se transmit in sanul fiecarei familii si se manifesta in schimburile zilnice, la lucru sau in timpul liber, dar intre cele doua lumi, scoala este cea care, cel putin de la Jules Ferry incoace, detine monopolul in procesul de formare a cetateanului" (2000, p. 112).

Spatiul national se formeaza inainte de spatiul public ca o activitate centralizata de integrare si unificare. (ibidem)

Societatea moderna impune un nou model de cetatean, individual si individualist, care prin existenta sa in spatiul social, nu apartine, ci se extinde (facand parte din umanitate). Interactiunile sociale nu pun fata in fata oameni ai aceleasi comunitati, ci indivizi unici si singulari.

Noul model nu priveste cetateanul prin legatura sa cu natiunea, cu forma unui sistem politic, chiar pune in evidenta "o anumita distanta fata de politica, ceea ce ne conduce la precizarea sensului apartenentei cetatenesti: ea trimite mai putin la raportul individului cu puterea si mai curand la relatiile pe care acesta le intretine cu concetatenii sai (Duchesne, 1997)" (idem, p. 113)

Ferréol isi pune intrebarea (luand in considerare tensiunea care se formeaza prin interferenta celor doua modele): "Acest cetatean destul de blazat, prea putin informat cu privire la drepturile si indatoririle sale - pe scurt, situat departe de jocul politic - este oare simptomul unei crize contemportane?" (ibidem)

Desigur ca indepartarea cetateanului de natiune conduce si la o scadere a gradului de implicare in viata sociala. De aceea spiritul civit trebuie activat, iar mass-media, prin asumarea unei responsabilitati sociale, poate contribui la legatura dintre cetatean si spatiul public.

Intr-o democratie poporul nu poate avea puterea (decat simbolica) si astfel nu si-o poate exercita direct sub o forma de guvernamant. Insa poporul are capacitatea de a judeca de a pune la indoiala politicile si actiunile guvernantilor. Esenta puterii consta in actiunea demiterii (in schimbarea fortelor puterii) prin vot. Pentru a avea capacitatea de a judeca, cetatenii, poporul trebuie sa-si aume o cultura civica si sa dea dovata de implicare prin spiritul civic. In acest sens Giovanni Sartori se intreba: "Cat de suveran mai este un popor suveran care habar nu are de politica? Din nimic, ce se poate naste? La drept vorbind, ex nihilo nihil fit. Sau, altfel spus, din nimic se naste haosul" (2005, p.144)

Societatea se autoconstruieste in virtutea unei "culturi politice" (cel putin pe baza unei mentalitati cu privire la stapanire si supunere, la respectul unor ierarhii, norme si reguli care ingaduie libertati), dar aspectul rudimentar ("subcultura politica") depinde de ceea ce se numeste "vocatia civica".

Daca la scara culturii politice de tip "parohial" vocatia civica tinde spre nulitate, iar in cazul culturii politice "dependente" abia palpaie, raportata la notiunea de "cultura politica participativa" vocatia civica este definitorie. Caci in calitatea ei de "set de orientari fata de un set special de obiecte si procese sociale "cultura politica trimite la simplii cetateni (care au "internalizat" in cunostinte, sentimente si evaluari sistemul politic) si mai putin la elitele intelectuale sau conducatoare, despre care se presupune in mod tacit ca o poseda (Gabriel Almond si Sidney Verba, 1996, p. 11 ).

Legata in mod inevitabil de notiunile de "cetatean" si "cunoastere", cultura politica presupune un interes special si o preocupare in aceasta directie, o vocatie in virtutea careia sa se dezvolte chiar si atunci cand mediul politic (cum ar fi regimul totalitar comunist autointitulat "democratic", guvernand cetateni cu drept de vot, dar nu de alegere) nu ii este favorabil (idem, p. 15).

Democratia moderna s-a dezvoltat ca urmare a unor teorii cumulate timp de mai multe secole, teorii ce veneau sa impuna societatea moderna deasupra societatilor aristocratice ale lumii vechi. Antichitatea a servit drept model tuturor acestor teorii - prin scrierile lui Platon, Solon, Pericle, Strabon, Aristotel, si alti filozofi.