ANTROPOLOGIA TRANZITIEI POLITICE ROMANESTI

Sistemele politice stabile ale lumii occidentale, gratie pozitiei si functiilor lor in cadrul societatilor cu o puternica traditie democratica si cu un suficient rodaj institutional, vegheaza la respectarea unui corpus general acceptat de norme comportamentale, relatii sociale, fundamente axiologice, simboluri si limbaje care fac posibila tranzactionarea intre subsisteme, realizand totodata "normalizarea" ideologica si solidaritatea comunitara. Societatile aflate in tranzitie se confrunta, dimpotriva, cu o mare instabilitate normativa, cu procese de negociere simbolica al caror rezultat poate fi cu greu intrevazut. Structurile lor politice de la varf sunt nevoite sa inventeze regulile unui joc in care mizele si actorii sunt inca vag definiti. Mecanismele de socializare ale vechiului regim politic fiind inoperante (din cauza incapacitatii lor structurale initiale, a compromiterii lor ideologice sau a unei atitudini maniheiste fata de tot ceea ce isi are originile in defunctul sistem), iar aparitia altor mecanisme (de schimb) producandu-se lent, oamenii resimt acut lipsa de repere si de puncte de sprijin. In societatile in tranzitie, totul este incert: vechile valori politice sunt puse sub semnul intrebarii, in timp ce noile valori nu s-au impus inca; idealurile unor intregi generatii sunt privite ca erori istorice, iar indivizii care le-au servit devin inamici publici. Dizidentii de ieri ajung la putere, iar guvernantii de ieri le iau locul in inchisori sau (in cel mai bun caz) cunosc, la randul lor, prigoana politica. Disciplina sociala mentinuta prin forta si amenintare lasa locul anarhiei; conformismul nu-si mai pastreaza calitatea de virtute, luandu-i locul dreptul la diferenta. La nivel societal, ca si la nivel individual, se produc rasturnari spectaculoase ale valorilor, normelor si atitudinilor politice. In aceste conditii, tranzitia apare adesea ca un loc geometric si un timp istoric in care impostura, demagogia si lipsa de verticalitate transforma micii dictatori si profitori ai vechiului regim in moralistii si in ultra-democratii noului sistem.

Daca tranzitia institutionala este partea vizibila a schimbarilor care au loc intr-un sistem politic, tranzitia societatii civile reprezinta creuzetul unor reactii profunde, greu observabile si de lunga durata. Asa cum se intampla si in chirurgia actuala, constructia noilor institutii politice este etapa "transplantului"; supravietuirea si adaptarea ulterioara a "pacientului" (societatea) depind insa nu numai de calitatea "grefei", de rapiditatea si acuratetea operatiei de schimbare a unui complex institutional cu altul, ci si de tolerarea lui de catre corpul social; caci s-a putut constata, in numeroase cazuri, ca instalarea unor forme politice inspirate din democratia occidentala nu a condus automat la reproducerea functionala a sistemului democratic: multe foste colonii care au adoptat formulele politice ale metropolelor s-au vazut confruntate cu o mare instabilitate, cu lovituri de stat si cu dictaturi militare.

Asadar, tranzitia institutionala trebuie privita ca o premisa pentru construirea societatilor democratice, pe ruinele fostei lumi comuniste si ale altor regimuri totalitare sau autoritare. Odata realizata refor-ma institutiilor politice (in sensul punerii lor de acord cu structurile similare din Occident - considerate repere ale democratiei pluraliste), ramane de rezolvat inca o problema fundamentala: schimbarea in profunzime a societatii. Aceasta schimbare presupune aparitia unor formatiuni politice care sa promoveze interesele categoriilor reprezentative de populatie, formarea si stabilizarea noilor tipuri si categorii sociale, dar si modificarea imaginilor, a comportamentelor si mentalitatilor. Noile sisteme politice din centrul si din estul Europei, dupa ce s-au adaptat formal la democratia pluralista de tip occidental, au de trecut prin cea mai dificila proba: asimilarea functionala si durabila a noilor forme politice.

Pentru Romania, procesul "tranzitiei interioare" se afla inca in faza de inceput. In prezent, la noi coabiteaza formele institutionale ale Apusului cu mentalitatile si comportamentele mostenite din trecutul comunist: "Romania pare hotarata sa se adapteze la post-comunism copiind forme, cadre si reglementari occidentale. Introduse in societatea romaneasca, ele sufera transformari esentiale. O parte, cea mai superficiala, cea mai implicata in adaptarea la Vest, partea de pura comunicare cu formele similare sau corespondente ale lumii exterioare ramane, in principiu, nealterata. Dar cealalta, cea orientata spre interior, sufera transformari esentiale ale functionalitatii. Ea se adapteaza la realitatile interne si, in loc sa le modifice, incepe sa contribuie la reproducerea lor" (Pasti, 1995: 23). In felul acesta, elemente precum pluripartidismul, viata parlamentara (cu lupta ei clasica dintre majoritatea guvernamentala si opozitie), alegerile libere si libertatea presei intra treptat intr-o normalitate a vietii politice, pastrandu-si o forma cat mai apropiata de cea occidentala. In schimb, raporturile administrative dintre Guvern si puterile locale, relatiile dintre autoritatile publice, raportul dintre stat si cetatean etc. - organizate formal dupa modelul vestic - pastreaza  caracteristicile si inertiile vechiului regim: spiritul subordonarii ierarhice paraziteaza descentralizarea administrativa si initiativele dezvoltarii locale; clientelismul si coruptia au capatat forme si mai accentuate decat in trecut, adaptandu-se la pluripartidism (expresia "mafie interpartinica" sugerand prevalenta interesului de clan in fata binelui public) si la economia de piata; separatia puterilor cedeaza uneori in fata principiului colaborarii, insa dincolo de limitele rezonabile, transformandu-se intr-o subordonare voalata; cetateanul este inca vulnerabil in raport cu statul, cu mecanismele sale administrative in care functionarii opereaza o daunatoare "personalizare" a serviciilor publice. Toate aceste elemente, impreuna cu inertiile de la nivelul comportamentelor, al limbajului si mentalitatilor, contureaza imaginea unei societati aflate abia la inceputul schimbarii reale si durabile. In plus, aceasta schimbare profunda se anunta de durata, in pofida rapiditatii cu care au intrat in functiune noile structuri institutionale.

1. IMAGINEA POLITICII

Dupa ce vreme de patru decenii si jumatate politica fusese un exercitiu rezervat nomenclaturii de partid, dupa ce se politizasera domenii ale vietii sociale prin excelenta nepolitice si dupa ce fusesera golite de continut tocmai acele sfere de activitate care ar fi trebuit sa fie politice, revolutia din decembrie 1989 a readus dezbaterea civica in spatiul public. Mai mult, pentru o scurta perioada de timp, aceasta a constituit preocuparea de capatai a oricarui roman care intelegea cat de cat ce se petrece in tara si in afara ei. Dupa revolutie, puteai gasi cu mare usurinta pe strada, in mijloacele de transport in comun, in piata sau la cafenea oameni gata sa-ti explice cum stau lucrurile in politica romaneasca: in ce fel a fost inlaturata dictatura, care e calea de urmat in politica si in economie, care sunt mijloacele de actiune pentru o reforma rapida, cine are si cine nu are dreptul de a guverna etc. Astfel, se profila o problema care urma sa se cronicizeze: toata lumea se pricepea sa explice de ce merg lucrurile prost, dar nimeni nu era in stare sa le schimbe cursul.

Politica post-decembrista a trecut succesiv prin mai multe stari si "demnitati" in ochii opiniei publice. Initial, ea a fost reconfortata de o responsabilitate generala, pe care o resimteau aproape toti cetatenii in noul context al democratiei; treptat insa, angajarea a pierdut din forta, ramanand in jocul politic de zi cu zi doar persoanele interesate de apararea unor interese private (urcate ilicit la rangul de interese comunitare). Cand s-a constatat ca foarte multi indivizi profita de pozitiile de decizie pentru a se imbogati sau pentru a-si crea o retea clientelara (aducatoare, in ultima instanta, tot de avantaje materiale), politica a capatat o imagine negativa, de activitate dezonoranta. De la consensul impresionant si de la angajarea spontana a majoritatii societatii in opera schimbarii regimului politic, s-a ajuns curand la o demonizare a  actiunii politice. A face politica a devenit un lucru condamnabil si rusinos; suverana detasare "apolitica" s-a transformat intr-o noua virtute sociala, intr-un certificat de buna purtare. Desigur, politica la nivel inalt, aceea a personajelor adorate in zilele post-revolutionare nu era incriminata; doar actiunea opozitiei si a celor din esaloanele inferioare ale puterii era privita cu suspiciune sau chiar condamnata cu tarie.

Demnitatea politicii - ca specie a actiunii sociale, preocupate de organizarea comunitara - constituia, in primele luni de dupa revolutie, o piatra de incercare pentru procesul de democratizare si pentru imaginea ulterioara a vietii publice, in conditiile in care angajarea politica evolua rapid de la sublim la condamnabil (iar in cel mai bun caz, la ridicol).

Stilul consensului, imprimat de noua putere atat gestionarii curente a treburilor publice, cat si procesului de legiferare, tindea sa transforme politica intr-o activitate pur administrativa, supusa rationalitatii organizationale si nicidecum jocului intereselor si pasiunilor ideologice. Pentru a-si conserva si intari prerogativele, puterea acredita ideea ca politica nu inseamna decat aprobarea cu o larga majoritate (sau chiar in unanimitate) a strategiilor pe care o administratie neutra ideologic si rationalizata tehnic le concepe in folosul intregii societati. A face politica trebuia sa insemne, asadar, intrarea in angrenajul competentelor administrative; iar acest angrenaj nu putea suporta nici un fel de opozitie, daca dorea sa functioneze eficient.

Astfel conceputa (ca activitate administrativa de utilitate generala si invariabil corecta), politica de tip consensual proiecta o imagine contrastanta a principalilor actori ai scenei politice: puterea si opozitia. Aceasta imagine, structurata dupa o logica maniheista, se preta la doua lecturi diferite, in functie de "hermeneut". O prima lectura, cea a puterii, dezvolta motivele infailibilitatii Guvernului si ale impuritatii opozitiei. Cealalta lectura, a opozitiei si a noilor dizidenti, nu facea decat sa inverseze termenii: guvernantii erau rai, iar opozitia era "o caleasca de zane sicanate si calomniate din cand in cand de zmeii guvernamentali" (Plesu, 1996: 158).

In regimurile democratice stabile si mature, opozitia are un rol benefic recunoscut de toata lumea. Rand pe rand, partidele si coalitiile se afla la guvernare sau in opozitie, dupa cum este judecata actiunea lor de catre electorat. Cata vreme sunt la putere, cauta sa obtina diverse parghii suplimentare de exercitare a autoritatii, explicand ca doar asa isi pot duce la indeplinire politicile publice. Odata trecute in opozitie, partidele intra in jocul contestarii autoritatii, in jocul criticii si al limitarii prerogativelor guvernantilor. Electoratul fidel al fiecarei formatiuni politice este si el antrenat in alternanta putere-opozitie. In Romania post-revolutionara, lipsind cu desavarsire acest exercitiu, se parea ca orientarea publicului nu se putea produce decat in mod definitiv catre putere sau in mod definitiv catre opozitie. Victoria zdrobitoare a Frontului si a lui Ion Iliescu a demonstrat ca, in primele luni dupa inlaturarea dictaturii, ideea de opozitie nu atragea deloc electoratul roman. Chiar daca o parte infima a populatiei auzise despre necesitatea existentei unei opozitii pentru garantarea democratiei, majoritatea prefera ca, la noi, aceasta opozitie sa nu existe (pentru a nu tulbura Guvernul care lucra pentru tara.) sau ca ea sa fie mai putin incisiva decat era conglomeratul de partide declarat anti-FSN.

1.1. Imaginea guvernului - imaginea opozitiei

In regimul comunist, accesul la demnitatile publice si la posturile de conducere din economia nationala fusese conditionat de apartenenta formala la PCR si de acceptarea rigorilor disciplinei de partid. Dupa revolutie, una dintre principalele revendicari ale populatiei cu un nivel superior de pregatire profesionala a reprezentat-o introducerea criteriului competentei si a competitiei deschise pentru ocuparea functiilor de conducere. Initial, aceasta revendicare revolutionara nu a creat decat o stare de spirit, concretizata in speranta ca, de acum inainte, competenta va fi argumentul principal pentru cei care aspira la functii publice in administratie, in economie, in cultura, in cadrul armatei etc. Trebuie precizat, totusi, ca revolutia insasi nu a tinut seama de criteriul competentei: "epurarile" post-decembriste nu au luat in calcul eficienta manageriala a directorilor de intreprinderi sau a altor conducatori de institutii; apartenenta la fostul partid comunist era prin ea insasi o grava culpa, care conducea in cele mai multe cazuri la destituire. In acest fel, in urma unei revolutii dornice de competenta, au ajuns in posturi de conducere persoane care au creat un adevarat dezastru managerial si administrativ.

Daca revolutia nu a reusit sa faca din competenta profesionala o valoare operationala la nivel societal, ea a acreditat insa ideea capacitatii de exceptie a noilor lideri politici de la Bucuresti. In primele luni dupa caderea dictaturii, pe fondul "reparatiilor" operate de autoritati in toate domeniile vietii economice, sociale si politice, nimeni nu isi putea imagina ca vreunul dintre noii guvernanti nu ar avea capacitatea de a conduce in cele mai bune conditii destinele tarii. Fiecare dintre ei avea un merit legendar sau unul vizibil, demonstrabil nemijlocit: Ion Iliescu avusese curajul sa i se opuna lui Ceausescu prin anii '70 si se comportase ca un lider luminat in diversele functii pe care le-a detinut; Petre Roman facuse studii in Occident si vorbea cursiv mai multe limbi straine; toti ceilalti demnitari mai cunoscuti facusera vreo fapta demna de toata lauda. In concluzie, ei nu puteau fi decat deosebit de competenti, deosebit de bine intentionati, niste eroi ai natiunii. Sa adaugam la aceasta imagine si faptul concret al masurilor populiste ale Guvernului Roman si ale Presedintelui Iliescu: taranii au primit cate jumatate de hectar de pamant, magazinele s-au umplut de produse de larg consum, saptamana de lucru a fost redusa la cinci zile, salariile s-au marit, televiziunea emitea douazeci de ore pe zi, deplasarea in strainatate era libera etc. Un guvern care dadea poporului "paine si circ", dupa toate privatiunile din vremea dictaturii, nu putea fi decat bun si capabil.

In tot acest timp, cei care au avut proasta inspiratie de a se  declara in opozitie (liderii partidelor istorice si unii fosti dizidenti care acuzau puterea ca este neo-comunista) nu au obtinut decat dezaprobarea populatiei. Aceasta, satisfacuta de "saturnaliile" revolutiei, dorea sa se intoarca la ordine si liniste, la o stare de echilibru garantata de un guvern puternic si paternalist. Opozitia nu reprezenta decat fermentul dezordinii, sursa contestarilor inutile si un rezervor de potentiali uzurpatori ai liderilor legitimati revolutionar. Atitudinea de respingere a opozitiei si a stilului ei contestatar izvora dintr-o saturatie la care se ajunsese dupa decembrie 1989, cand "presa, politicienii si oamenii de rand au simtit nevoia sa se purifice de frustrarile anterioare printr-un veritabil dezmat al spiritului critic" (Plesu, 1996: 186). Dar dupa ce furia critica a trecut, dupa ce setea de a injura fosta putere comunista (fara frica de a fi pedepsit) a fost satisfacuta, populatia a revenit la grijile ei cotidiene, abandonand in mare masura preocuparile politice. In consecinta, ea intelegea ca opozitia sa procedeze la fel, lasandu-i pe guvernanti sa-si vada linistiti de munca de administrare a tarii.

Opozitia nu a inteles insa rolul ei asa cum il vedea (la sugestia puterii) marea masa a populatiei. Dimpotriva, ea a inteles ca trebuie sa se opuna din principiu oricarei actiuni a puterii, sa-i conteste deciziile cu orice pret, chiar si atunci cand solutiile alese de guvernanti nu erau nepotrivite. Avand drept obiectiv declarat inlaturarea de la putere a echipei lui Ion Iliescu, opozitia si-a asumat involuntar imaginea unei conjuratii care face orice pentru destabilizarea guvernului si implicit pentru aducerea tarii intr-o situatie de criza. Astfel perceputa, opozitia romana confirma opiniei publice convingerea ca "patima politica, sentimentele de ura fata de cei norocosi sau ajunsi, setea de putere, dorinta de imbogatire, mirajul avantajelor vor fi de-a pururi imboldul cel mai puternic de a distruge ordinea si evolutia catre mai bine" (Dimitriu, 1994: 119). Aceasta inabilitate tactica a opozitiei a condus la transformarea guvernantilor in victime ale agresivitatii uzurpatorilor care, fara a fi suportat dictatura si fara a-si fi riscat viata in revolutie, se inghesuie la obtinerea demnitatilor publice. Cum masele sunt inclinate sa protejeze victimele sau cel putin sa le compatimeasca, guvernul post-revolutionar s-a vazut adoptat de catre o populatie afectuoasa, care astepta, la randul ei, protectie din partea puterii. O astfel de relatie afectiva i-a determinat pe guvernanti sa adopte o atitudine de genii neintelese de catre opozitia rau intentionata: puterea "si-a luat un aer de zeitate ultragiata, de instanta infailibila, neinteleasa si neiubita asa cum s-ar cuveni" (Plesu, 1996: 187). De aici, deriva o cerinta voalata de supunere oarba, de ascultare neconditionata a ordinelor puterii, care stia cu certitudine ce are de facut si care lupta eroic pentru binele public, in pofida carcotasei opozitii. Aceasta din urma, animata doar de dorinta de putere, nu facea decat un imens rau societatii: strica imaginea externa a tarii, intretinea instabilitatea, pactiza cu dusmanii milenari ai natiunii, voia sa readuca monarhia, sa restaureze capitalismul salbatic etc.

Popularitatea competentului si bine-intentionatului guvern nu a ramas insa nestirbita, neerodata. Declansarea reformei economice a lovit dur in credibilitatea puterii. Cata vreme ea a protejat populatia de riscurile economiei de piata, si-a pastrat imaginea infailibilitatii. Dar cand a fost nevoita sa sacrifice bunastarea (artificial intretinuta), pentru a se adapta la exigentele "tranzitiei exterioare", a inceput sa fie banuita de incapacitate manageriala sau, mai rau, de tradarea intereselor celor multi. De la increderea de care se bucura in 1990 si in prima jumatate a lui 1991, puterea a ajuns sa aiba in opinia publica o perceptie dominant negativa: de exemplu, in 1994, jumatate din populatia tarii considera ca activitatea Guvernului Vacaroiu este mai curand nesatisfacatoare, in timp ce un sfert din populatie o considera foarte proasta. Doar un procent afirma ca activitatea executivului este foarte buna. Despre Presedintele Iliescu aveau o parere forte buna doar 9% dintre romani, in timp ce o parere foarte proasta aveau 26%; o apreciere dominant pozitiva o faceau 35% dintre subiectii investigati, in timp ce alti 25% il evaluau dominant negativ. In anii urmatori, aprecierile negative la adresa executivului au continuat sa prevaleze fata de cele pozitive. Sondajele de opinie realizate de Institutul Roman de Sondare a Opiniei Publice si de Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii aratau ca Guvernul si celelalte institutii ale statului erau in mod constant privite intr-o lumina defavorabila (Kivu, 1995: 28-29).

Venirea la putere a coalitiei CDR-USD-UDMR, la sfarsitul lui 1996, nu a schimbat deloc lucrurile in privinta popularitatii executivului si a increderii cetatenilor in oamenii din fruntea statului. Cine a ajuns sa conduca Romania nu s-a putut bucura prea mult de aprecierea si de recunostinta populatiei. In urma "rotativei guvernamentale", s-a inregistrat, totusi, o tendinta de a credita Guvernul si Presedintia in primele lor luni de functionare, pentru ca apoi sa se revina la atitudinea critica, la neincrederea declarata. Asa aveau sa stea lucrurile si dupa revenirea la putere a social-democratilor, in 2000: la un an si jumatate dupa instalarea Guvernului Nastase, 58% din populatie considera ca evoluam intr-o directie gresita; premierul se bucura de increderea a 42% dintre cetateni, dar alti 48% ii acordau foarte putina incredere sau chiar deloc. Executivul, in ansamblu, avea 29% sustinatori, pe cand 66% dintre persoanele chestionate spuneau ca nu au incredere in el. Doar Armata si Biserica si-au pastrat cote apreciabile de incredere in randul populatiei Romaniei (Barometrul Politic National realizat de Metro Media Transilvania in iunie-iulie 2002).

In primele doua legislaturi de dupa 1990, scaderea popularitatii Guvernului nu a fost insotita de o ameliorare semnificativa a imaginii opozitiei. Explicatia ar fi in faptul ca opozitia nu a incetat sa foloseasca instrumentele politice care au condus-o la esec in 1990 si in 1992. Mai intai, ea a continuat sa cultive un elitism iritant pentru marea masa a populatiei, sa asocieze conditia intelectualului cu aceea a opozantului cronic. Dupa cum afirma Dan Petrescu (fost dizident din perioada comunismului, transformat apoi in "dizident post-comunist"), "teoretic, intelectualul se plaseaza, in principiu, intr-o pozitie tensionata cu puterea. Daca este un intelectual prob, este tot timpul de partea cealalta" (Antonesei, 1993: 50). Criticand pe toti cei care incercau sa realizeze ceva participand la putere, opozitia si i-a indepartat pe multi dintre intelectuali, cel putin in plan afectiv

In al doilea rand, din cauza crizei de proiecte viabile care sa-i confere credibilitate, opozitia a ales sa lanseze pe piata mesajelor politice un arsenal de concepte si sintagme incriminatorii la adresa puterii ("neocomunisti", "criptocomunisti", "nomenclaturisti", "nostalgici ai vechiului regim", "securisti" etc.), sperand ca astfel va declansa schimbarea optiunii electoratului. Strategia s-a dovedit gresita, insa, termenii in cauza erodandu-si treptat forta si capacitatea de discreditare a puterii. Punand accentul in mod exagerat pe trecutul comunist al unora dintre guvernanti, opozitia a lasat (in mod involuntar, probabil) impresia unei culpabilizari generale a societatii de dinainte de 1989. Or, acest fapt servea foarte bine puterii post-revolutionare, care nu pusese in mod serios problema "procesului comunismului", a unei rafuieli cu vechiul regim si a "tapilor ispasitori". Satisfacand dorinta de razbunare a populatiei prin lichidarea sotilor Ceausescu si prin condamnarea fostilor membri ai Comitetului Politic Executiv al PCR, noii conducatori ai tarii au inchis dosarul comunismului, pentru ca esalonul doi al vechii nomenclaturi sa poata guverna fara teama. Dar opozitia dorea o epurare completa, care capata perspective amenintatoare pentru stabilitatea tarii si pentru echilibrul raporturilor sociale. Astfel, opozitia se asocia inca o data cu imaginea dezordinii, a conflictului intern. Mult mai tarziu, la sfarsitul anilor '90, societatea romaneasca a ajuns sa accepte judecatile morale in care apartenenta la structurile puterii comuniste sau ale Securitatii sa aiba greutate, dar si de aceasta data doar ca exercitiu al unui discurs gratuit, fara consecinte serioase in planul distributiei rolurilor de autoritate.

Aceeasi stare de spirit stresanta era creata prin modul de actiune al opozitiei, care prefera sa rezolve disputele politice in strada si nu in Parlament, unde era nesemnificativa numeric. Miscarile de strada (cum au fost cele din ianuarie 1990, care au precedat constituirea CPUN, sau cele din 13 iunie 1990, pentru a nu mai lua in calcul si amplul "fenomen Piata Universitatii"[1]) au deteriorat imaginea opozitiei si i-au atras blamul public. Astfel, pentru majoritatea cetatenilor, imaginea politicii romanesti se compunea din doua tabere: Guvernul (si Presedintele) care lupta pentru binele public, pentru ordine si stabilitate, fata in fata cu o opozitie galagioasa, obraznica, straina de interesele nationale si dornica sa acapareze puterea prin orice mijloace.

Nu in ultimul rand, imaginea opozitiei era data de aspectul exterior si de prestatiile publice ale liderilor ei. Chiar daca unii dintre acestia aveau un trecut anticomunist respectabil si o calitate intelectuala incontestabila, lipsa lor de charisma ii condamna la antipatie. In plus, obsesia acumularii de capital politic pe baza faptului ca au suferit persecutii in vechiul regim le crea imaginea de batrani senili si revansarzi, dominati de ura si incapabili de a dezvolta un spirit constructiv. Aparitia lor in public (in special la televiziune) genera un fel de teama, de amenintare difuza la adresa precarului echilibru social. Aceste victime incomode amenintau parca sa se transforme in viitorii tortionari, caci, dupa cum spunea Cioran, marii persecutori apar din randul martirilor care n-au fost omorati la timp! Abia dupa doi ani de la revolutie opozitia a inteles ca imaginea liderilor conteaza foarte mult in lupta electorala. Promovand un candidat unic la presedintie, universitarul Emil Constantinescu, ea a crezut ca va reusi sa subrezeasca pozitia puterii, identificata cu imaginea lui Ion Iliescu - "comunistul de profesie, agentul KGB" etc.

Guvernul de stanga a castigat lupta cu opozitia pentru ca a stiut sa promoveze un lider cu o imagine apropiata de cerintele electoratului: un om lipsit de complexitate, simplu si direct, cu inclinatii paternaliste si apropiat de popor. Un studiu de psihologie sociala realizat in 1992 contura imaginea liderului ideal astfel: "sa fie necajit, ca sa ne creada", "sa tina la noi ca la niste copii" si "sa fie ca un tata", "sa aiba bun simt si rusine", "sa fie un om de rand" (Mungiu, 1995: 144) etc. Acelasi studiu remarca faptul ca imaginea liderului ideal pentru romani era departe de cea pe care teoreticienii politicii o construiesc de la Machiavelli incoace: "atunci cand s-a pus o intrebare proiectiva de genul: «Ce fel de animal ar fi?» (liderul ideal - n.n.),  raspunsurile au fost edificatoare: «caine», pentru ca e credincios, si «bou», pentru ca «poti pune nadejde in el». Aceste raspunsuri au intrunit marea majoritate. Nici vorba de leu, cal, zimbru s.a.m.d. Liderul ideal asteptat de poporul roman nu este un animal nobil, ci unul domestic si de casa, ba chiar de lant si de jug" (Mungiu, 1995: 144). Atitudinea ostentativ superioara, profesorala a lui Emil Constantinescu nu avea nimic in comun cu imaginea asteptata de electorat.

Opozitia a continuat sa gafeze la capitolul "imagine", mizand pe tot felul de efecte teatrale cu doua taisuri. Un ultim exemplu in acest sens il reprezinta utilizarea in scopuri electorale a relativei asemanari fizice a lui Emil Constantinescu cu Alexandru Ioan Cuza: ceea ce pentru opozitie era un atu reprezenta pentru putere un cap de acuzare, Constantinescu fiind taxat drept un politician lipsit de modestie, grandoman si fara pic de respect fata de marile personalitati ale istoriei nationale. Pentru a mari efectul invers al propagandei opozitiei, puterea a amintit electoratului ca si alte "personalitati" controversate au obsesia asemanarii cu oamenii de geniu: de exemplu, Miron Cozma, liderul minerilor din Valea Jiului, afirma ori de cate ori avea prilejul ca seamana cu poetul national Mihai Eminescu.

Jocul imaginilor in politica romaneasca de dupa 1989 a acreditat, de asemenea, un criteriu "infailibil" pentru a-i deosebi pe "cei  buni" de "cei rai": cei buni, interesati de binele tarii, nu pot fi nemultumiti de guvernare, nu se ocupa cu demonstratiile de strada, ci muncesc, isi vad de treaba; cei rai sunt totdeauna nemultumiti, carcotasi; ei cauta nod in papura oricarei decizii politice, contesta totul fara discernamant. Pe baza acestui model de judecata, Guvernul este intotdeauna bun, iar opozitia este intotdeauna rea. Mecanismul de evaluare merge mai departe, demonstrand ca opozantii, nemultumitii nu pot fi decat minoritari. Majoritatea populatiei, aflata in mod natural de partea puterii, a celor responsabili, participa astfel, la fel de natural, la eliminarea dezordinii provocate de opozitie. A fi de partea puterii inseamna, asadar, a fi responsabil si bine intentionat. A fi de partea opozitiei echivaleaza cu tradarea interesului general. Dupa cum afirma Nicolae Manolescu, "puterea isi apare siesi si doreste sa apara si altora ca inocenta. Vinovat este strainul, marginalul, minoritatea" (Manolescu, 1991: 52). Nici opozitia nu se lasa insa mai prejos, demonstrandu-si si ea "puritatea". Opozitia nu participa la guvernare, deci nu este partasa la degradarea conditiilor de trai ale populatiei; nu are in randul ei decat putini fosti nomenclaturisti (si acestia sunt, de regula, fosti detinatori ai unor functii minore in aparatul de partid: de exemplu, Emil Constantinescu fusese "doar" secretar al organizatiei de baza, pe cand Ion Iliescu fusese secretar al CC al PCR!) si mai putini fosti securisti; nu este implicata in actele de coruptie etc. A vorbi de rau opozitia inseamna a te asocia la nelegiuirile puterii; a-i critica lipsa de unitate si de consecventa inseamna a te impotrivi democratiei. Pe scurt, opozitia este pura si indreptatita sa conduca tara.

In aceasta competitie a castitatii, omul obisnuit nu stie pe cine sa mai creada si este tentat tot mai mult sa desconsidere politica in totalitatea ei. Pana la solutionarea acestei crize a politicii, "el trebuie sa invete sa gandeasca antinomic: sa admita ca viata pacatoasa pe care o duce e rezultatul colaborarii intre doua feluri de puritate: a Puterii si a Opozitiei. Puterea si Opozitia «nu pot reusi decat impreuna» sa aduca pe lume o noua dogma: dogma imaculatei tranzitii" (Plesu, 1996: 158).

1.2. Imaginea statului

Un monstru sacru, dominand reprezentarile politice, statul se confunda, in opinia publica, cu insasi politica. Chiar daca actiunile partidelor, ale administratiei locale, ale dizidentilor s.a.m.d. sunt si ele politice, numai statului i se atribuie calitatea politica cea mai inalta. De la demnitarii din varful ierarhiei guvernamentale sau parlamentare si pana la cetatenii din cele mai izolate colturi ale tarii, vom gasi una si aceeasi reprezentare: politica si statul se inscriu intr-o sinonimie perfecta; statul este chintesenta politicii, iar politica nu e altceva decat o "secretie" a statului. Intr-o societate care a cunoscut jumatate de secol autoritatea absoluta a statului, nimic nu pare mai firesc decat omnipotenta acestuia, decat implicarea lui directa in orice tip de actiune sociala - de la cea cu rezonanta individuala sau de microgrup, pana la marile proiecte comunitare. Statul trebuie sa controleze, sa sprijine, sa dea, sa intervina, sa apere, sa organizeze, sa conduca etc.

Statul totalitar, parazitat de partidul unic, a reusit sa suprime orice forma de initiativa privata, sa anihileze societatea civila si sa tina sub control intreg sistemul de institutii, relatii si actiuni sociale. La prima vedere, acesta ar fi fost un stat puternic, ultra-rationalizat, infailibil. Si totusi el n-a reusit sa impiedice revolta populara, n-a putut opri fermentul nemultumirii fata de regimul comunist si colapsul acestuia. Desi a controlat in totalitate economia, nu a putut preveni sau macar corija criza ei profunda si nici nu a putut stopa circuitele economiei subterane, paralele. Statul omnipotent si omniscient al perioadei comuniste, confruntat cu criza economica si cu declinul ideologiei care il intemeiase, a cedat rapid in fata unei miscari populare in mare parte spontane, dovedind ca este in realitate slab si incapabil de a gestiona complexitatea sociala; cu cat a incercat sa isi extinda mai mult autoritatea, cu atat si-a diminuat mai mult puterea de dominatie. Din demonstratiile de forta din primele decenii ale regimului comunist, nu a mai ramas, la sfarsitul anilor '80, decat un mit al statului total. Dar acest mit domina inca reprezentarile politice in societatea romaneasca post-totalitara.

Premisa fundamentala a constructiei unei imagini a statului omnipotent a constituit-o proprietatea. Nationalizarea fortata a industriei, a sistemului bancar si a serviciilor (incepand din 1947) a transformat statul in marele si unicul proprietar al acestor sectoare de activitate. Cooperativizarea agriculturii, desi se realizase in virtutea principiului proprietatii cooperatiste, fusese asimilata, la nivelul perceptiei comune, cu nationalizarea: oamenii nu intelegeau (si nici nu ii mai interesa) diferenta dintre proprietatea de stat si cea cooperatista, din moment ce pierdusera drepturile individuale asupra pamantului si asupra mijloacelor de munca. Asadar, in opinia publica totul apartinea statului, care era proprietar si administrator general al intregii economii. In afara frustrarilor provocate de nationalizare si de cooperativizare, generalizarea "proprietatii socialiste, a intregului popor" a condus la formarea unei noi atitudini a populatiei fata de bunurile economice: o totala lipsa de responsabilitate, un sentiment de detasare fata de proprietatea de stat, perceputa ca proprietatea tuturor si a nimanui. In compensatie, statul proprietar era investit cu o responsabilitate generala, ce decurgea logic din monopolul proprietatii: el trebuia sa asigure locuri de munca in industrie, unde era marele si unicul patron; trebuia sa asigure locuinte populatiei din mediul urban; sa organizeze si sa sustina economic invatamantul, sanatatea si protectia sociala; sa organizeze productia agricola; sa organizeze transporturile, telecomunicatiile, sistemul energetic etc. Pe scurt, societatea socialista s-a obisnuit cu un stat maximal, fata de care avea pretentii maxime. Statul - aceasta entitate impersonala omniprezenta si omnipotenta - trebuia sa suplineasca initiativa, efortul si responsabilitatea individuala si comunitara, ignorand principiul subsidiaritatii.

O astfel de mentalitate indelung cultivata nu putea fi eliminata prin simpla schimbare a regimului politic. Reforma institutionala nu facea decat sa schimbe decorul unui spectacol in care actorii - indivizii, grupurile si comunitatile - pastrau aceleasi texte, aceleasi replici si aceleasi partituri. Raspunsul general valabil la intrebarile privind responsabilitatile, obligatiile si initiativele era "statul". Putin conta ca se schimbase forma de proprietate asupra pamantului; statul trebuia sa are, sa semene si sa adune recolta, la fel ca in anii din urma, cand folosea in acest sens ca mana de lucru gratuita elevii, studentii, soldatii si muncitorii care formau in intreprinderi somajul mascat. Administratia locala, devenita autonoma, astepta in continuare ca "statul" sa procure fonduri pentru salubritate, pentru protectia sociala sau pentru lucrarile edilitare. Sindicatele nu au formulat nici ele revendicari fata de patronat nici macar in intreprinderile cu capital majoritar privat; ele au avut mereu pretentia de a trata doar cu Guvernul - simbolul statului. In fine, cetateanul de rand considera ca statul trebuie sa-i poarte de grija, ca statul este vinovat pentru tot ceea ce este rau in societatea romaneasca. Iar pentru ca lucrurile sa fie si mai clare, pentru ca cel responsabil sa aiba un chip si sa poata fi admonestat in diferite moduri, statul este identificat cu Guvernul sau cu Presedintele: "statul de dinainte era Ceausescu, acum e domnul Iliescu" (Mungiu, 1995: 141), dupa cum afirmau unii tarani. Reprezentari asemanatoare intalnim si la categorii de populatie cu un nivel cultural mai ridicat.

In pofida unei insemnate inertii a imaginii statului maximal, putem constata ca, treptat, populatia abandoneaza opinia ca statul trebuie sa intervina in toate domeniile de activitate. Un sondaj realizat in 1993 arata ca in domeniul economic statul este considerat de catre majoritatea covarsitoare a populatiei unicul responsabil: 95% dintre romani considerau ca statul trebuie sa se ocupe de asistenta sanitara, 90% atribuiau statului obligatia de asigura locuri de munca, 82% il faceau responsabil de nivelul de trai al somerilor, iar 73% il insarcinau cu reducerea diferentelor de venituri intre diferitele categorii profesionale (Mihailescu, 1993). Doi ani mai tarziu, opiniile erau ceva mai nuantate. Daca 93% dintre romani considerau ca statul este obligat sa se ocupe de problema somajului si 90% il insarcinau cu controlul preturilor, spiritul egalitar si etatist nu mai era tot atat de prezent: numai 52% dintre cetateni optau pentru limitarea de catre stat a veniturilor intreprinzatorilor privati. Tot mai controversata a devenit problema interventiei statului in alte domenii ale vietii sociale: astfel, aproximativ 25% din populatie nu mai atribuia statului rolul principal in organizarea si administrarea localitatilor; 45% nu agreau ideea controlului statului asupra presei, iar 48% nu doreau amestecul acestuia in activitatea partidelor politice (Sandu, 1996). Observam, asadar, ca daca populatia Romaniei atribuia inca statului un rol esential in domeniul economiei si al protectiei sociale (datorita dificultatilor specifice perioadei de tranzitie), ea refuza in mare masura imixtiunea autoritatilor in spatiul societatii civile. Acest fapt reflecta evolutia reprezentarilor si a mentalitatilor catre un orizont al democratiei, din moment ce preferinta explicabila pentru un stat paternalist in plan economic este echilibrata de preferinta pentru un stat moderat in raport cu societatea civila.

La mijlocul anilor '90, reprezentarile avand ca obiect statul difereau in functie de mai multi indicatori: nivelul cultural si economic al indivizilor, mass-media si discursul politic dominant diseminat prin aceste canale, mediul de resedinta, zona geografica etc. Astfel, persoanele sarace si cu un nivel de educatie redus erau adeptele statului maximal; aceeasi preferinta o manifestau si cei de formatie traditionalista (care valorizeaza institutiile de socializare precum biserica, familia si comunitatea locala restransa). Populatia rurala si cea feminina prefera un stat interventionist in domeniul presei si al partidelor politice, in timp ce rezidentii din mediul urban si barbatii optau pentru o mai mica implicare a statului in activitatea societatii civile. Dupa zonele geografice, puteam distinge urmatoarele tipuri de reprezentari: sudul tarii (Muntenia, Oltenia si Dobrogea) considera ca este normal ca statul sa fie autoritar, sa controleze in mare masura presa si partidele politice; Moldova si Transilvania erau regiuni de maxima controversa intre sat si oras cu privire la rolul statului in politica si cultura (populatia rurala fiind pro-etatista); Banatul si Capitala inregistrau cea mai mare respingere a statului maximal in domeniul politic si cultural.

In pofida mutatiilor semnificative care au avut loc in privinta imaginii autoritatii etatice, se poate totusi afirma ca "societatea ideala a fost si ramane, in ochii romanului din perioada post-totalitara, una paternalista. Statul este vazut vinovat nu pentru ca uzurpa functii pe care nu le are, ci pentru ca nu indeplineste toate functiile de pe timpul regimului Ceausescu (.). Pentru romanii cu educatie mai buna, statul este vinovat pentru ca are aceleasi pretentii ca mai inainte, dar nu se dovedeste capabil sa implementeze noile legi ale societatii post-comuniste si ale economiei de piata" (Mungiu, 1995: 142). Indiferent de ceea ce i se va cere in continuare si de ceea ce i se va refuza, statul va ramane reperul esential al judecatii politice a romanilor, o zeitate adorata atunci cand va creste nivelul de trai si un tap ispasitor, un paratrasnet al nemultumirilor populare, cata vreme lucrurile vor merge prost.

1. 3. Imaginea democratiei

Termenul de "democratie" a avut o istorie controversata in ultimul secol, fiind utilizat in contexte politice contradictorii si ajungand sa primeasca cu resemnare o suma intreaga de determinative, unele compatibile, iar altele total opuse. S-a vorbit, astfel, despre democratie burgheza si democratie populara, despre democratie directa si indirecta sau reprezentativa, despre democratie politica si democratie sociala etc. Aproape toata lumea se reclama, intr-un fel sau altul, adepta a democratiei, chiar daca interpretarile conceptului in cauza pot ajunge la constructii extrem de "originale", rupte de semnificatia initiala a termenului lansat de vechii greci. Majoritatea indivizilor reproseaza insa cate ceva democratiei: asa cum "exista un curent de opinie, vadit ipocrit, care stigmatizeaza politica, o demonizeaza, o depreciaza, o face vinovata de toate relele societatii romanesti de astazi" (Paltin, 1993: 74), tot asa exista si o multitudine de voci care fac din democratie principalul vinovat pentru dificultatile tranzitiei.

Primele zile de dupa caderea dictaturii au cunoscut o valorizare fara precedent a termenului "democratie", el devenind ingredientul lingvistic nelipsit din nici un discurs politic si din nici un dialog dintre oamenii obisnuiti. Democratia era cuvantul care exprima succint bucuria victoriei, sentimentul eliberarii, era leacul impotriva fricii ca dictatura se poate reintoarce, era cuvantul magic cu care se deschideau usile pana atunci ferecate (fie ca era vorba despre usile birourilor autoritatilor publice, ale imobilelor care au apartinut partidului unic sau despre cele ale depozitelor din biblioteci care ascundeau cartile condamnate de regimul comunist etc.). Democratia era si termenul care legitima ad-hoc actiuni nu tocmai democratice: devastarea unor spatii publice, arderea ritualica a cartilor si documentelor PCR, inlaturarea conducerilor intreprinderilor (fara motive serioase de ordin managerial, ci doar pe baza unei judecati sumare si intolerante care incrimina apartenenta formala la vechiul regim), practicarea nestingherita a calomniei prin intermediul presei etc. Democratia servea drept justificare celor care refuzau sa-si indeplineasca obligatiile profesionale si constituia argumentul suprem al arivistilor si impostorilor, grabiti sa urce treptele ierarhiei politice si sociale.

Daca initial imaginea democratiei a fost adorata, daca s-a crezut ca simpla declaratie cu privire la adoptarea ei neconditionata va aduce bunastarea si libertatea deplina a tuturor cetatenilor, odata cu semnele crizei economice, democratia a inceput sa fie facuta vinovata de marirea preturilor, de aparitia somajului si de imbogatirea ilicita a unor persoane; astfel s-a profilat treptat un fel de refuz al democratiei, intrebarea retorica "Ne trebuie democratie?!" sau constatarea acra si dojenitoare "Ne-a trebuit democratie." insotind judecatile critice la adresa proceselor si mecanismelor tranzitiei. Nu indivizii care incalca legile, nu lipsa generala de responsabilitate si nu comportamentele noastre dominate de modelele comuniste sunt vinovate de criza in care ne aflam, ci democratia: numai ea impiedica guvernul sa lucreze, ea tergiverseaza legiferarea; democratia este vinovata de dezordinea si indisciplina manifestate in toate domeniile de activitate etc.

Noua putere instalata in urma revolutiei s-a straduit sa para "democratica", atat pentru a raspunde exigentelor externe, cat si pentru a convinge populatia Romaniei ca reprezinta cea mai potrivita alternativa la regimul dictatorial. Pentru exterior, au fost adoptate semnele formale ale democratiei: pluripartidismul, viata parlamentara, separatia puterilor si alegerile libere, alaturi de o serie de drepturi si libertati pentru societatea civila. Legitimarea interioara, reluand argumentele utilizate pentru ochii strainatatii, a adaugat un discurs specific, centrat pe urmatoarele teme: "puterea este emanatia revolutiei" si "democratia romaneasca trebuie sa fie una originala (consensuala)". Tema puterii emanate de revolutie incerca sa demonstreze ca toate structurile si toate personalitatile politice aparute in timpul evenimentelor din decembrie 1989 erau prin excelenta democratice, din moment ce ele se opuneau dictaturii. La acuzatiile opozitiei ca noii detinatori ai puterii perpetueaza cadrele institutionale si obiceiurile comuniste, raspunsul era acela ca "emanatiile revolutiei" sunt legitime; a le contesta inseamna sa contrazici democratia pura, adica exercitiul politic al poporului ridicat impotriva tiraniei. Tema democratiei originale (fara partide politice, fara conflictele inerente pluripartidismului, ci bazate, dimpotriva, pe un consens general) dorea sa discrediteze opozitia. Puterea se straduia sa construiasca o imagine apocaliptica a democratiei clasice propuse de opozitie, insistand asupra ideii de conflict politic, de instabilitate si criza, asociindu-i de asemenea pericolul razboiului civil si al distrugerii unitatii statului.

La randul ei, opozitia considera ca adevarata democratie nu poate fi conceputa si realizata decat cu conditia inlaturarii de la putere a guvernantilor care se credeau "emanatii revolutiei". Democratia era asociata adesea cu monarhia, cu restauratia sociala a capitalismului, cu venirea la putere a partidelor "istorice" si cu procesul comunismului. Democrat era doar acela care combatea fara incetare puterea, cel care contesta totul (si mai ales faptul ca in Romania exista democratie); democrat era acela care acuza Romania ca nu respecta drepturile omului (si ale minoritatilor in special), cel care refuza dialogul cu Guvernul si cu Presedintele Iliescu, cel care vota cu opozitia si cel care anatemiza neconditionat comunismul si intreaga istorie postbelica a Romaniei.

Vehicularea acestor imagini si interpretari ale democratiei s-a produs pe fondul unei precare culturi politice a populatiei, care nu era obisnuita sa analizeze si sa compare ideologii, programe si discursuri politice. Lipsa de cultura politica se datora "absentei complete a vietii politice reale in Romania ultimei jumatati de secol. In comunism, nu exista viata politica, ci numai o monstruoasa administratie totalitara, careia nu trebuia sa-i ramana pe dinafara nimic (.). Daca nu exista viata politica, nu exista nici discurs politic (.), ci doar un discurs de indoctrinare si dresaj emanat de putere prin toate canalele posibile. Discursul puterii comuniste nu era un discurs politic, ci mai degraba unul «pedagogic», in sensul cel mai prost al cuvantului" (Antonesei, 1994: 122). Competitia intre imaginile democratiei a devenit, in aceste conditii, o competitie intre discursurile puterii si ale opozitiei.

In viziunea puterii post-decembriste, democratia avea imaginea unui consens general, linistit si confortabil, in care opozitia sa inceteze a se mai opune politicii guvernamentale, limitandu-se doar la sesizarea "politicoasa" a neregulilor aparute in guvernare, pentru a optimiza activitatea executivului. Opozitia imagina, insa, o democratie dupa niste principii de genul celor pe care Andrei Plesu le enunta cu ironie: "1. Guvernul se va abtine sa guverneze (.). 2. Guvernul va organiza campania electorala in asa fel incat alegerile sa fie castigate de Opozitie (.). 3. Guvernul isi va cere scuze saptamanal pentru faptul ca nu e in Opozitie, isi va declara zilnic incompetenta si va cadea ori de cate ori se va aplica o motiune de cenzura. 4. Nimanui nu i se va permite sa exprime public observatii critice la adresa partidelor si a liderilor din Opozitie (.). 5. Presa va tipari zilnic lungi poeme antiguvernamentale, din care sa reiasa ca Opozitia e subreda, dar viguroasa, ca va castiga, ca a castigat. Cu respectarea acestor cateva reguli elementare, reconcilierea nationala s-ar putea transforma peste noapte din vis in realitate. Cu alte cuvinte, nu ne trebuie decat un mic efort «constructiv» pentru ca Romania sa fie bine si pentru ca tot romanul sa prospere" (Plesu, 1996: 188-189).

Cum se putea descurca omul obisnuit in acest hatis de imagini contradictorii, cum putea el sa-si construiasca o imagine proprie asupra democratiei? Aflat intre fluxul mesajului puterii, optimist si triumfal, si cel al vaicarelilor opozitiei, care acuza mereu lipsa democratiei, cetateanul ajungea sa creada ca, in realitate, dezbaterile in jurul democratiei nu reprezinta decat un joc secund, o miza falsa, care ascunde miza reala: cucerirea puterii (si, bineinteles, utilizarea avantajelor, a privilegiilor pe care le procura puterea). Democratia era privita, astfel, ca un cadru de tip occidental pentru desfasurarea unei lupte balcanice pentru putere; era o noua forma de competitie, care inlocuia "democratia de partid" si modalitatile ei de distribuire a rolurilor de autoritate. Cat priveste personajele implicate in competitie, multe dintre ele luptasera pentru putere si in vechiul regim; asa incat, pentru observatorul sceptic, noua democratie nu facuse decat sa inlocuiasca regulile vechi ale competitiei politice, fara a provoca insa o noua circulatie a elitelor si fara a genera mecanisme mai bune de selectare a demnitarilor.

Criticile la adresa democratiei s-au asociat frecvent, in opinia publica romaneasca, cu critica economiei de piata si a capitalismului incipient. Asa cum spunea Paul Dimitriu, "democratia poate deveni o caricatura si o povara greu de suportat pentru populatia tarilor unde economia a fost distrusa si o pseudo-economie parazitara, a speculantilor, se infiripa. Ce aduce democratia acestor tari? Pentru o perioada imposibil de determinat, numai fructele ei amare: somajul, inflatia galopanta, grevele, diminuarea masiva a productiei, mafia tentaculara, drogurile ca anestezice ale disperarii (.), in cele din urma haosul si anarhia" (Dimitriu, 1994: 140). Asa stand lucrurile, nu putine au fost vocile care au afirmat, de-a lungul primului deceniu post-comunist, ca pentru relansarea economica ar fi mai potrivit un regim de mana forte (o dictatura militara, spre exemplu, sau un autoritarism gen PRM), care sa reintroduca disciplina muncii, care sa distruga retelele mafiote si sa gestioneze corect resursele nationale. Democratia a fost si mai este considerata inca un lux, pe care Romania si-l va putea permite abia atunci cand va ajunge la un inalt nivel de dezvoltare economica si de bunastare generala. O idee asemanatoare intalnim, de altfel, si la unii analisti occidentali ai raportului dintre democratie si bunastare: "S-ar putea merge pana la a spune ca democratia e rezervata doar popoarelor fericite, coplesite de darurile lui Dumnezeu sau ale hazardului. Caci de indata ce teama da tarcoale prin sate sau la frontiere, totul se schimba. Poporul nu mai are atunci decat o idee: sa se lase in grija unui om puternic, singurul capabil sa alunge angoasele si spaimele" (Conte, 1984: 48).

Cu toate acestea, nimeni nu contesta avantajele democratiei in ceea ce priveste libertatile individuale, atmosfera destinsa in care se poate desfasura creatia artistica, viata religioasa etc. Dorita si criticata in acelasi timp, democratia are o imagine contradictorie, reproducand contrastele societatii romanesti aflate in tranzitie. Dupa cum aprecia un sociolog roman, "este foarte probabil ca, intr-o epoca in care comunicarea a devenit globala, reprezentarile asupra democratiei tind sa aiba o importanta comparabila cu cea a institutiilor in determinarea comportamentelor democratice. Dincolo de o anume masa critica, aceste reprezentari ajung sa constituie ele insele un factor de influentare a comportamentelor democratice, a presiunii sociale pentru realizarea unor instituiri democratice" (Sandu, 1996: 5-6). Intr-adevar, derivele autoritariste sunt posibile atunci cand democratia nu reuseste sa-si construiasca o imagine cel putin corecta, daca nu chiar favorabila, in opinia publica, atunci cand ea nu se institutionalizeaza durabil in traditia comportamentelor politice. Acolo unde reuseste sa faca insa acest lucru, ea devine o valoare umana la fel de importanta ca libertatea sau ca adevarul, reusind sa schimbe Istoria.

2. LIMBAJUL POLITIC SI MITURILE TRANZITIEI

Regimurile politice nu se individualizeaza doar prin structurile institutionale; in cotidian, pecetea lor este data de limbajul in care isi formuleaza si transmit mesajele, de imaginile, simbolurile si miturile care contribuie la legitimarea puterii. Semiotica regimurilor politice poate fi uneori mai relevanta decat analiza institutionala, mai ales pentru faptul ca pune in evidenta nu numai elementele de ruptura, ci si pe cele de continuitate. Daca studiul tranzitiei politice din Romania (sau din oricare alta tara aflata intr-un astfel de proces) s-ar reduce la formele politice nou instituite, s-ar putea formula o serie de concluzii pripite cu privire la democratizare, la "occidentalizare"; extinzand insa cercetarea asupra vietii cotidiene, asupra "tranzitiei interioare" (cum o numea Vladimir Pasti), putem evidentia inertiile, blocajele si inconsecventele unui proces complicat, in care vechiul regim isi face simtita inca prezenta. La nivelul limbajului si al miturilor, tranzitia politica din Romania se dezvaluie ca un amestec original de eforturi de civilizare politica si de obsesii si constrangeri ce razbat din vechiul regim.

In decembrie 1989, romanii au aflat ca mesajele cu care fusesera intoxicati de catre puterea comunista, stereotipiile verbale pe care le adoptasera pana si in cele mai banale discutii cotidiene constituiau asa-numita "limba de lemn". Ea era un semn exterior usor de depistat, o marca a lipsei de democratie, a uniformitatii gandirii si a fricii de a fi diferit. Limba de lemn constituise adapostul simbolic al conducatorilor regimului comunist si al celor care doreau sa mimeze supunerea fata de putere. Pe de alta parte, aceasta modalitate de expresie constituia si o sursa importanta de stres, de nemultumire si de revolta. De aceea schimbarea regimului politic nu putea evita rafuiala cu limba de lemn.

Numai ca politicienii si oamenii simpli (cei care receptau mesajul politic) nu erau deloc pregatiti pentru o schimbare de registru lingvistic. Cultura politica democratica fiind sumara, chiar si in mediile intelectuale, un nou stil al discursului politic se lasa asteptat; in cazul in care el ar fi aparut imediat dupa inlaturarea dictaturii, ar fi riscat probabil sa nu fie inteles de catre populatie. In aceste conditii, limbajul politic al tranzitiei a fost nevoit sa exorcizeze limba de lemn a perioadei comuniste utilizand o noua limba de lemn (autoproclamata "democratica" si prin urmare imposibil de contestat sau de criticat). De altfel, transferul de mijloace ale demolarii politice din vechiul in noul regim nu a avut loc doar in domeniul lingvistic; in planul institutiilor, al relatiilor de putere si al relatiilor interumane, practicile comuniste au fost reconditionate, recuperate si utilizate cu maxima eficienta. Dupa modul in care au decurs lucrurile cel putin in primii ani post-revolutionari, se parea ca dictatura nu poate fi invinsa decat prin mijloace antidemocratice, ca spiritul totalitar nu poate fi eliminat decat demonstrand fata de el o intoleranta specifica totalitarismului.

In peisajul tranzitiei romanesti, limbajul politic s-a structurat dupa mai multe tipuri de mesaj: un mesaj populist, mobilizator si nationalist, exprimat intr-un discurs triumfalist, propriu guvernantilor (deopotriva celor de stanga si de dreapta) si sustinatorilor lor; un mesaj contestatar, dominat de abstractiuni, de aere democratice greu de inteles si de acceptat de catre o populatie socializata politic in regimul comunist (mesajul opozitiei din perioada 1990-1996); in fine, un mesaj moralizator, transmis deopotriva de putere si de opozitie, formulat intr-un fals limbaj al tolerantei, intr-o falsa diponibilitate fata de dialog (de altfel, limbajul politic post-revolutionar a excelat in inclinatia spre monolog; ce-i drept, un monolog multiplicat, diferit de cel din regimul trecut, dar la fel de intolerant, de refractar la discursurile alternative). Fiecare limbaj al tranzitiei si-a asumat o serie de mituri, constituite in instante supreme de legitimare.

Mesajul politic al noii puteri a fost cel mai apropiat, ca stil si continut, de cel propriu regimului comunist. Populist si mobilizator, acest mesaj insista pe virtutile poporului roman, pe necesitatea folosirii lor in scopul cresterii bunastarii si a armoniei sociale si pe faptul ca munca nationala este singura resursa si singura alternativa pentru refacerea economica. La fel ca si in timpul dictaturii, era exploatat mitul poporului de exceptie: "o insula de latinitate intr-o mare slava", poporul roman (crestin din perioada etnogenezei) rezistase tuturor vitregiilor istoriei, fiind o pavaza pentru crestinatatea apuseana; acest popor daduse culturii mondiale creatii si creatori de exceptie, inventase tot ceea ce putea fi inventat, fusese in avangarda stiintei si artei mondiale etc. Numai teroarea comunista (instaurata, de altfel, fara acordul romanilor adevarati) reusise sa stopeze avansul in istorie al acestui popor genial. Dar chiar si in timpul dictaturii geniul romanesc se manifestase, in tara sau in diaspora, demonstrand ca inzestrarea noastra naturala nu este una obisnuita. Cum se explica, in aceste conditii, situatia critica in care s-a obisnuit sa supravietuiasca acest popor? De ce calitatile lui nu l-au ajutat sa construiasca o mare civilizatie? Raspunsul face apel la un alt mit: acela al complotului.

Tot ceea ce se intampla rau in economie, in cultura sau in politica romaneasca nu este rezultatul inconsecventelor, al proastelor noastre obiceiuri, al incompetentei sau al relei intentii cu radacini nationale. Altcineva, din afara tarii sau cel putin din afara etniei noastre, este totdeauna raspunzator de slaba dezvoltare economica, de lipsa de democratie etc. Exista un complot (universal, regional sau intern), pus la cale de cei care ne vor raul: fie de catre Occidentul invidios pe pozitia noastra strategica (devenita si ea un alt mit al tranzitiei) si dornic sa ne transforme in colonie, fie de catre ungurii care vor Transilvania, de catre rusii care vor sa impiedice reunificarea Moldovei cu Romania, fie de catre evrei, francmasoni etc. Tuturor nu le convine ca Romania sa se dezvolte si fac tot posibilul sa o tina in inapoiere, in afara structurilor euro-atlantice. Dupa cum remarca Andrei Plesu, suntem inclinati sa gasim mereu vinovati pe altii de ceea ce ni se intampla noua, sa cautam mereu tapi ispasitori pentru pacatele noastre: "De vina e neaparat altcineva, cineva care ne-a pus gand rau, care si-a facut un continut de viata din persecutia poporului roman. Noi nu suntem decat niste blegi cosmici, plastilina tuturor veneticilor, materia prima inerta, placida, a unor raufacatori internationali. Indaratul schimonosirii noastre sta farmazonul cu mistria, ovreiul cu gasca, ungurul cu Marika lui cea sexy, care nu se marita decat cu politicieni americani pentru a face amor antiromanesc" (Plesu, 1996: 48). Existand atatea comploturi si atatia vinovati straini de natiunea romana, se intelege de la sine ca Guvernul - admirabilul executiv roman - are de infruntat o lume ostila, ca a obtinut rezultate sublime, daca stam sa ne gandim cu cate vitregii ale istoriei se confrunta. Mitul poporului de exceptie si mitul complotului raspund unor necesitati de proiectie psihologica, nevoii de a avea o imagine de sine favorabila. "Cate nu am fi facut noi, daca eram lasati in pace!" este scuza cotidiana a celor care, din vina proprie, au ratat cate ceva in viata privata sau in actiunea publica. Nu conteaza ce rezultate am obtinut; realitatea este un fapt secundar. Important e ce am fi putut realiza daca. Important este sa ne justificam insuccesul, chiar daca ponegrim pe altii pe nedrept.

In timp ce mitul poporului exceptional a fost cultivat in special de echipa lui Ion Iliescu, mitul complotului a fost preferat de catre nationalistii reuniti in jurul revistei si apoi al Partidului Romania Mare. Astfel, discursurile puterii post-decembriste evocau mereu calitatile poporului roman: pregatirea lui profesionala, la nivel occidental; creativitatea; toleranta; nu in cele din urma, rabdarea si speranta ca maine va fi mai bine. Aceleasi calitati erau considerate de catre nationalisti motivele pentru care romanii sunt invidiati si persecutati. Din cauza calitatilor lor exceptionale, romanii devin victime ale urii vecinilor, ale comploturilor internationale; nimic nu se intampla in Romania fara ca un dusman din afara sa fie implicat: "Caci in tot ce s-a intamplat si se intampla acum in tara noastra trebuie sa ne deprindem a percepe «itele» unor jocuri mult mai subtile, dar care folosesc in continuare «materia prima» locala si imping in scena, pentru sacrificiu, pioni autohtoni" (Zamfirescu, 1993: 10-11). Acesti pioni pun in aplicare (constient sau inconstient, ca tradatori platiti sau ca ignoranti usor manipulabili) planurile straine de tinere in minorat sau chiar de distrugere a Romaniei: "Pentru salvarea poporului roman de la moartea prin infometare este imperios necesara incetarea imediata a asa-zisei Reforme! Aceasta varianta de Reforma economica a fost impusa tarii de catre bancile evreiesti internationale, cu scopul vizibil de a ruina tara pana in temelii" ("Romania Mare", 24.10.1992).

Limbajul politic al cercurilor de stanga si al nationalistilor a fost conceput pentru a avea rezonanta la publicul cu un nivel de cultura relativ redus, tentat sa judece lumea fara nuante, in alb-negru. Spiritul maniheist, cultivat in egala masura de catre putere si de catre opozitie, a dorit sa acrediteze ideea ca in politica exista o frontiera clara intre bine si rau, intre democratie si opusul ei etc. Emitatorul discursului maniheist este prin excelenta reprezentantul binelui comun, al interesului national, in timp ce dusmanul sau politic este socotit un pericol public, un tradator al natiunii, un agent strain care trebuie neutralizat. Judecata maniheista satisface gustul pentru certitudini, pentru lucrurile la vedere, lipsite de echivoc. Ea hraneste vigilenta celor aflati mereu in garda, care stiu ca dusmanul se afla cu siguranta ascuns pe undeva, prin preajma, asteptand momentul pentru a lovi. In discursul guvernantilor, opozitia este mereu pe punctul de a pregati o lovitura de stat, de a declansa anarhia; in discursul opozitiei, puterea pregateste mereu distrugerea fragilei democratii; nationalistii vegheaza constant pentru a preveni agresiunea ungurilor, a evreilor si a tiganilor, pentru a le demasca actiunile antiromanesti. Campaniile electorale (din 1990 pana in 2000) au fost exemplare desfasurari de forte ale discursului maniheist.

Daca puterea post-revolutionara de la Bucuresti a fost nevoita sa tempereze avantul ei critic la adresa opozitiei, pentru a nu fi taxata de catre comunitatea internationala drept intoleranta si nedemocratica[2], opozitia a putut dezvolta nestingherita un discurs contestatar, in care guvernantii erau prezentati in cele mai sumbre culori. Negand total orice progres pe calea democratiei realizat sub autoritatea lui Ion Iliescu, opozitia si-a construit un mesaj dominat de temele restaurarii monarhiei, ale lipsei de democratie din Romania, ale incorectitudinii alegerilor si stupiditatii poporului care voteaza cu fostii comunisti etc.

Limbajul politic al opozitiei si al noilor dizidenti a fost, cel putin pana in 1996, unul radical si acuzator, emanand parca de la o instanta pura, necompromisa. Acoperindu-i pe guvernanti de grele acuze, punandu-le in seama tot ceea ce putea fi mai monstruos, opozitia se prezenta pe sine folosind termeni ca: democratie, libertate, anticomunism, antitotalitarism, europenism, dezvoltare, corectitudine etc. Pentru a completa arsenalul mijloacelor de persuasiune, opozitia a mai folosit, o vreme, mitul democratiei interbelice si al ajutorului extern.

Limbajul si discursul contestatar s-au pastrat intr-un registru al intolerantei in raport cu istoria comunista a Romaniei si cu oamenii care au facut-o, declarand deschis acest lucru: "Cu minciuna preotilor raspopiti ai comunismului nu avem de ce sa fim toleranti" (Paltin, 1993: 128). Pentru acesti emitenti, nu exista nici o indoiala ca fostii demnitari ai vechiului regim (indiferent de esalon) sunt principalele obstacole in calea democratie; totul este clar, categoric: "Cu Ion Iliescu si Petre Roman la carma, nu ne vom integra in Europa. Nici macar nu ne vom misca prea mult pe calea reformelor. Cum sa faca fata unor contexte politice si financiare complet noi un comunist sadea care le-a blamat toata viata? (.) Cum sa fie credibil un om care gireaza perpetuarea sistemului de promovare a «cadrelor» comuniste, un sistem bazat pe o josnica filiera a slugarniciilor benevole si complice? Cu Ion Iliescu vrem sa fim democrati?" (Paltin, 1993: 128). In logica acestui discurs, democratia nu poate fi garantata decat de monarhie: "In 1947 o traditie istorica existenta - forma de guvernamant numita monarhie constitutionala - a fost inlaturata. A face revolutie anticomunista inseamna a contesta valabilitatea perioadei comuniste si a recupera automat legitimitatea perioadei anterioare", afirma Gabriel Liiceanu intr-un articol din revista 22 (numarul din 4 iunie 1992). Si alte discursuri contestatare reiau tema monarhiei, utilizand o argumentatie juridica ampla, dar neocolind spiritul pasional, eroic si nostalgic in care este evocata democratia interbelica.

Cu mult mai rau decat mesajul contestatar pro-monarhic a fost primit acela care solicita comunitatii internationale sa sanctioneze Romania pentru lipsa unei reale democratii. O cunoscuta dizidenta din ultima perioada a regimului comunist, Doina Cornea, facea imprudenta sa afirme (intr-un interviu acordat Agentiei France Press in februarie 1990) ca "multi romani sunt constienti ca este mai important sa traiesti intr-o tara democratica decat sa ai ce manca, dar sa nu fii liber". Apelul la sistarea ajutorului international facea dintr-un personaj pe care nu demult il admira intreaga tara (pentru curajul de a se opune comunismului), un adevarat "dusman al poporului", o fiinta dispretuita si culpabila. Lipsa adecvarii limbajului si a mesajului politic la specificul societatii romanesti de la inceputul anilor '90 a condus la caderea in dizgratie a opozitiei si a reprezentantilor ei de marca.

Pe langa mesajul populist-nationalist si cel contestatar, pe care le putem identifica drept tipuri principale concurente, a aparut din primele zile post-revolutionare un mesaj moralizator. Spre deosebire de primele doua, care aveau emitatori usor de identificat - puterea sau opozitia -, cel din urma emana deopotriva de la oameni ai puterii si ai opozitiei, precum si de la acea categorie de autointitulati "apolitici" (intelectualii din "turnul de fildes"). Justitiari intransigenti, colaborationisti ai vechiului regim (deveniti acum detractori ai valorilor pe care le-au promovat pana in 1989), sceptici si optimisti, radicalii si moderatii, cu totii s-au intrecut in rezolvarea problemei responsabilitatii morale si juridice pentru faptele epocii comuniste. De la aceasta diversitate de emitatori a rezultat o diversitate de limbaje si de stiluri argumentative, unite doar de obiectul discursului: cine este vinovatul (sau cine sunt vinovatii).

Iesirea din comunism a fost perceputa de o insemnata parte a intelectualitatii romanesti ca o problema morala, sesizata de altfel si de catre observatorii exteriori ai fenomenului (Dahrendorf, 1993: 95). Intrucat nici iertarea si nici razbunarea nu puteau conduce la instaurarea libertatii si la reconcilierea nationala, au aparut solutii diferite la marea problema morala a epocii post-comuniste.

O solutie era data de contestatarii noului regim, care puneau accentul pe responsabilitatea individuala, pe tratarea fiecarui caz in parte pentru a se descoperi vinovatiile concrete si nu cele generice, imposibil de contabilizat si de sanctionat: "Responsabilitatea este o dimensiune esentialmente umana, transgresand etichetele ideologice. Ea este cat se poate de concreta si in absenta ei orice litigiu degenereaza in sciziune sau conflict. Fiecare om trebuie sa aiba o raspundere a propriilor actiuni, pentru ca orice actiune publica individuala poate avea urmari asupra semenilor (.). Tot ce iese din sfera responsabilitatii este strain de spiritul democratic" (Paltin, 1993: 42-43). Un astfel de discurs care adopta un limbaj "neutru" din punct de vedere ideologic, marcat de abstractiuni etice, incerca sa salveze imaginea actiunii de purificare morala a societatii, nemailegand-o neconditionat de o acuzatie generala la adresa comunismului; nu regimul ar trebui judecat, asadar, ci oamenii care au gresit, indivizii care sunt responsabili pentru o fapta sau alta.

Un alt tip de discurs moralizator incerca sa nu se piarda in amanuntele individualului, ci ataca intreaga epoca, intreg regimul si pe toti cei care au lucrat in slujba lui, fara deosebire. Toti erau vinovati, toti trebuiau sa plateasca intr-un fel sau altul. Erijandu-se in constiinta etica a natiunii, acuzatorii vechiului regim instigau la vendeta si avansau cifre aproximative ale vinovatilor ce trebuiau eliminati: spre exemplu, poeta Ana Blandiana, lidera a Aliantei Civice, avansa, la o intalnire cu electoratul in campania din 1992, cifra de 200 de "mari vinovati" care trebuiau sa plateasca, dupa ce opozitia ar fi castigat alegerile.

Gabriel Liiceanu si ceilalti intelectuali din Grupul pentru Dialog Social au gasit o formula mai putin stresanta pentru marea masa a populatiei: in loc sa acuze si sa condamne pe cineva anume, au preferat sa exerseze autoculpabilizarea. Iesirea din comunism nu se putea realiza acuzand pe fostii demnitari si colaboratori (desi acesta era un pas important pe calea purificarii), ci mergand ceva mai departe, catre autocondamnarea fiecaruia. Intrucat majoritatea covarsitoare a pactizat, intr-un moment sau altul, cu regimul comunist, fiecare individ era acum dator sa se purifice. Astfel, raspunderea individuala si vinovatia generala se regaseau impreuna drept tinte ale adeptilor "procesului comunismului". "Procesul comunismului" a devenit o formula privilegiata in campania electorala a opozitiei de dreapta si in discursurile noilor dizidenti; o formula amenintatoare pentru toti cei care avusesera vreo legatura directa (politic vorbind) cu fostul regim comunist si o expresie ce declansa confortul moral pentru opozanti (fie ei victime ale represiunii comuniste, nemultumitii vechiului regim sau pur si simplu lichelele vechi si noi).

Moralizator a fost si discursul celor care s-au declarat adeptii unei judecati nuantate cu privire la epoca socialista, cu privire la colaborationism si la realitatile acelei epoci. "Teza lor principala a fost aceea a colaborationismului inevitabil, ba chiar constructiv. Oamenii care si-au vazut de treaba in timpul dictaturii au construit, in fond, bunastarea tuturor" (Mungiu, 1995: 66). In aceste conditii, ar fi fost nedrept ca sa fie acuzati cei care nu si-au facut decat datoria! Dar nu numai nedrept, de altfel, ci si lipsit de spirit practic: "E nedrept sa pornim la vanatoare de capete sub trompetele anarhiei si lichelismului. Ar fi prea multe, si daca le asezam in spatele gratiilor va trebui sa le hranim. Jumatate din popor va transpira pentru a hrani gratis cealalta jumatate", afirma un ziarist apropiat cercurilor puterii post-revolutionare. "E bine ca poporul roman sa stie ce au facut si cum vor fi pedepsiti criminalii sai. Dar e mult mai bine sa fim lucizi si sa recunoastem ca in Romania n-au existat comunisti, ci un partid care se intitula astfel, confiscat si acesta de amintitii criminali. Carnetul de partid () era egal cu permisul de conducere a automobilului. Cred ca si mai putin" (Novaceanu, 1991: 13). Alte voci au ajuns chiar sa laude regimul lui Ceausescu, sa faca din el o epoca eroica a independentei si demnitatii nationale. Discursul moralizator acuza astfel nu pe comunisti, ci pe noii asa-zisi democrati.

In diversitatea sa, discursul moralizator se doreste ecoul constiintei nationale care se analizeaza pe sine, care se judeca, se pedepseste si apoi se impaca cu trecutul, pentru a putea construi viitorul. Indiferent cine este considerat "vinovat" pentru trecut, el trebuie sa inteleaga rostul acestei judecati morale careia trebuie sa i se supuna, caci judecata este preludiul tolerantei si al adevarului, este conditia "reconcilierii" dintre victima si opresor, dintre trecut si viitor. Mesajul moralizator se vrea fundamentul unei noi epoci, bazate pe toleranta. In realitate, el ascunde un nou tip de agresivitate exclusivista. Dupa cum remarca Stelian Tanase, "intoleranta nu foloseste, mai nou, un limbaj al intolerantei. De obicei, ea este precedata de formule care invoca toleranta, pentru ca, imediat, sa urmeze infierarea, culpabilizarea celuilalt, chemarea la desfigurarea celui cu alta opinie, la distrugerea adversarului real sau imaginar. De cate ori aud pe cineva vorbindu-mi despre toleranta devin circumspect; de obicei urmeaza dovada intolerantei" (Tanase, 1993: 186).

Acest spirit al intolerantei - boala a copilariei democratiei - contureaza imaginea unei societati si a unui sistem politic ce incearca sa arda etapele istorice, sa obtina in cativa ani ceea ce a asteptat, cu infrigurare si cu deznadejde, aproape jumatate de secol. O intoleranta partial constructiva, insa dominant coroziva, coloreaza crisparile, poticnelile si chiar succesele tranzitiei politice din Romania.

BIBLIOGRAFIE

Liviu Antonesei, 1990 - vremea in schimbare, Editura Moldova, Iasi, 1993.

Liviu Antonesei, Cultura politica si terapie sociala in Romania postcomunista, in: "Revista de cercetari sociale", nr. 1/1994.

Cristian Bocancea, La Roumanie du communisme au post-communisme, L'Harmattan, Paris, Montréal, 1998.

Arthur Conte, Les dictateurs du XXe siècle, Editions Robert Laffont, Paris, 1984.

Ralf Dahrendorf, Reflectii asupra revolutiei din Europa, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.

Paul Dimitriu, Paradoxele politice, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1994.

Mircea Kivu, Guvernul in opinia publica, in: "Sfera Politicii", nr. 33/1995.

Nicolae Manolescu, Dreptul la normalitate: discursul politic si realitatea, Editura Litera, Bucuresti, 1991.

Ioan Mihailescu, Stereotipuri mentale si atitudinale in Romania post-totalitara, in: "Sfera Politicii", nr. 7/1993.

Alina Mungiu, Romanii dupa '89. Istoria unei neintelegeri, Humanitas, Bucuresti, 1995.

Darie Novaceanu, Reporter in piata ghilotinei, Editura "Adevarul", Bucuresti, 1991.

Iuliu Paltin, Libertatea implicarii, Editura Litera, Bucuresti, 1993.

Vladimir Pasti, Romania in tranzitie. Caderea in viitor, Editura Nemira, Bucuresti, 1995.

Dan Pavel, Leviathanul bizantin, Editura Polirom, Iasi, 1998.

Andrei Plesu, Chipuri si masti ale tranzitiei, Humanitas, Bucuresti, 1996.

Revista "Romania Mare", 24.01.1992.

Dumitru Sandu, Statul ca reprezentare sociala, in: "Sfera Politicii",

nr. 36/1996.

Stelian Tanase, Socuri si crize, Editura Staff, Bucuresti, 1993.

Vladimir Tismaneanu, Spectrele Europei Centrale, Editura Polirom, Iasi, 2001.

Dan Zamfirescu, Razboiul impotriva poporului roman, Editura Roza Vanturilor, Bucuresti, 1993.