Aparitia primelor comunitati europene (1951-1957)

APARITIA PRIMELOR COMUNITATI EUROPENE (1951-1957)

Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO/1951)

Planul Schuman, sustinut activ de cei cui i-a fost adresat, devine o realitate. Desi conceput ca un plan cu caracter tehnico-stiintific, acesta foarte repede isi contureaza caracterul politico-comunitar. Initial obiectivul principal al CECO urma sa fie controlul circuitului carbunelui si otelului precum si reglarea concurentei, ultimei in documentul de baza i se acorda o atentie deosebita. Regulile urmau sa devina pentru toti membrii Comunitatii obligatorii, conducand astfel la lichidarea suspiciunilor si masurilor discriminatorii. Acestea mai preconizau un sir de subventii si ajutor reciproc. Constructia pare a fi dominata de principiul liberei concurente, dar anume Comunitatea e acea, care duce strict evidenta aprovizionarii si fixeaza preturi mai mici in caz de necesitate. Pentru diminuarea problemei franco-germane si pentru restabilirea economiei postbelice, aceasta solutie parea una ideala, iar succesele obtinute pe parcurs de membrii Comunitatii vor servi drept imbold pentru evolutia de mai departe a integrarii europene.

Institutiile

Structura institutionala a Comunitatii are un caracter novator. Organul principal, de esenta supranationala, este dotat cu cea mai mare putere de decizie si gestiune. Acest organ de conducere va purta denumirea de Inalta Autoritate si va fi format din noua membri desemnati pentru sase ani, de comun acord, de catre statele semnatare. Institutia ramane independenta fata de statele si guvernele acestora din punct de vedere politic si financiar. Membrii Inaltei Autoritati sunt alesi pentru merite personale integrationiste si pentru competenta, indeplinindu-si misiunea in spirit european, nu etatist. Primul Presedinte al institutiei devine Jean Monnet. Deciziile Inaltei Autoritati se impun tuturor tarilor membre si se executa pe teritoriul oricaruia dintre statele comunitatii. Conform declaratiilor lui Schuman misiunea speciala a Autoritatii era de 'a asigura in cat mai scurt timp: modernizarea productiei si cresterea calitatii acesteia, furnizarea carbunelui si a otelului in aceleasi conditii pe piata franceza, germana sau pe pietele altor state aderente, dezvoltarea exportului comun spre alte tari, egalizarea progresului in ceea ce priveste imbunatatirea conditiilor de viata a fortei de munca din aceste industrii'. Tarile Beneluxului cereau careva garantii, prin care s-ar asigura, ca caracterul prea tehnocratic al Inaltei Autoritati nu va defavoriza statele mici. Consiliul de Ministri este un al doilea organ de conducere al CECO, care reprezinta guvernele statelor si care are puteri mai limitate. Acesta este un organ de lucru comunitar si nu o reprezentanta diplomatica, el da avizul favorabil fata de unele decizii ale Inaltei Autoritati fiind compus din cei sase Ministri de Externe. Deciziile importante se iau unanim, iar cele simple cu o majoritate de voturi. Asambleea comuna este compusa din delegatiile parlamentelor nationale, dar deputatii in acest forum nu se regrupeaza in delegatii nationale, ci fac parte din grupurile politice europene (social-democrati, crestin-democrati, socialisti etc.), prefigurand in acest mod viitorul Parlament European. Fiecare tara avea numarul sau de deputati: Franta, Italia, Germania - cate 18, Belgia, Olanda - cate 10, Luxemburgul - 4, in total 78 deputati. Asambleea poate inainta o motiune de cenzura Inaltei Autoritati cu o majoritate de doua treimi din voturi, urmand un control riguros si democratic a acestui for. Curtea de Justitie era un al patrulea organ comunitar, compus din sapte judecatori numiti pentru sase ani de comun acord care urmau sa duca o evidenta stricta a indeplinirii normelor Tratatului si a deciziilor comunitare. Institutiile aveau un buget propriu, format nu din cotizatiile statelor membre, ci din cotizatiile intreprinderilor din ramurile industriale vizate, aceasta asigura o autonomie in plus fata de guverne. Noua Comunitate deschidea perspective majore intreprinderilor din Ruhr, in general industriei germane, careia i se ridicau toate restrictiile existente dupa razboi, dar nu in ultimul rand statelor membre mai mici. Prima sedinta de lucru a avut loc la 10 februarie pentru ramura carbunelui si la 1 mai 1953 pentru cea a otelului. Din primii ani de existenta Institutiile isi dovedesc viabilitatea si capacitatea de lucru.

'Supranationalitatea'

CECO, la insistenta 'parintilor fondatori', devine prima organizatie europeana, ce dispune de puteri supranationale, factor care de la bun inceput a speriat si a indepartat Marea Britanie, iar mai tarziu Franta lui de Gaulle. Supranationalitatea rezulta din delegarea suveranitatii, consimtita de state, prin intermediul unui proces de negociere a textelor ratificate de parlamentele nationale. Ea nu este universala si se rasfrange doar asupra unor sectoare, precum ar fi: Inalta Autoritate ce are competente in gestionarea pietei carbunelui si otelului in cadrul CECO, ale carei organe vor fuziona mai tarziu cu cele ale CEE (prin Tratatul de fuzionare a executivelor din 1967), dar mai dispune si de cele mai importante atributii de tip supranational dintre institutiile uniunii. Meritul CECO este dublu: pe plan politic ea a initiat reconcilierea si cooperarea franco-germana si a pus bazele Europei Comunitare, iar pe plan economic a contribuit la redresarea Europei, liberalizand productia si schimbul carbunelui si otelului, ca materii prime fundamentale in industrie. Prin aceasta s-a realizat un pas curajos si demn din partea Frantei, Germaniei, Italiei si a tarilor Beneluxului.

Comunitatea Europeana de Aparare (CEA/1954)

Planul Pleven si dezbaterile politice din Franta

In septembrie 1950, la conferinta tarilor blocului Nord Atlantic, SUA propune o reinarmare rapida a RFG, motivand planul prin agravarea 'razboiului rece' dupa declansarea ostilitatilor din Corea. Opinia publica europeana nu era gata pentru o astfel de turnura, iar Franta devine chiar ostila unei asemenea propuneri. Atmosfera creata in jurul acestei idei, risca sa ruineze intreg edificiul european, creat cu atata greutate de liderii comunitari. Urmau sa fie impacate doua lucruri incompatibile la acel moment: Inarmarea Germaniei si linistea in Europa. In aceasta ordine de idei, Franta, prin Presedintele Consiliului M.Rene Pleven, vine cu o propunere lansata de la tribuna Asambleei nationale. Pentru M.Rene Pleven si Jean Monnet este imperativ sa se raspunda preocuparii americanilor de a permite RFG sa participe la efortul de aparare occidentala, dar fara a pune in pericol proiectul de infiintare a CECO. Guvernul francez propune incadrarea armatei germane intr-o armata comuna europeana, refuzand categoric inarmarea unilaterala. Aceiasi experti a lui Schuman pregatesc un proiect al Comisiei Europene pentru Aparare (CEA). Armata europeana urma sa fie compusa din contingentele militare ale statelor membre, la minimum integrate intr-o unitate comuna, dar supuse unei Autoritati politice a Europei unite, Consiliului de Ministri si unei Asamblei, iar conducerea urma sa se foloseasca de un buget comun. Ideea parea buna si era o dezvoltare a ceea ce se crease in CECO, insa opinia publica europeana reactioneaza negativ. Chiar in Germania, miscarile pacifiste conduse de preotul Niemoller, pledeaza activ contra reinarmarii RFG, in timp ce social-democratii revindecau natiunii germane dreptul de a-si crea propria armata si de a fi in stare sa-si apere singura hotarele. Guvernul german era derutat si a ezitat pana la momentul, cand in fruntea delegatiei sale a fost numit Theodor Blank. Consiliul NATO accepta pana la sfarsit propunerea franceza si la 28 mai 1952, dupa indelungate negocieri, este semnat Tratatul de instituire a CEA. Membri a acestei Comunitati devin aceleasi sase state. Semnarea acestui Document duce la o divizare si mai profunda a claselor politice din fiecare stat. Discutiile aprinse si polarizarea elitelor politice complica mult trecerea Tratatului prin parlamentele nationale si ratificarea acestuia. Adunarea nationala franceza va ratifica acest Tratat abia la 30 august 1954, creand puternice tensiuni politice in tara si in sanul fiecarei miscari politice. Comunistii si gaulistii francezi (RPF) se regrupeaza intr-o alianta de circumstanta pentru a lupta impotriva CEA. In paralel cu negocierile pentru CEA, Statele Unite duc tratative cu RFG pentru o eventuala alipire a acesteia la NATO, si pentru a-i asigura careva garantii de securitate in legatura cu pozitia URSS in cealalta parte a Germaniei. Moscova condamna vehement crearea CEA si politica SUA in aceasta regiune. Pentru a consolida opinia publica interna, dar si cea externa, Alcide De Gasperi propune o modificare la Tratatul de instituire a CEA (art.38). In baza acestei modificari, la 10 august 1952, o Adunare ad-hoc adopta un proiect de 'comunitate politica europeana'. Acest pas avea drept scop constituirea unui ansamblu institutional consolidat, care sa includa uniunea economica si politica. Acest proiect devine insa caduc, dupa esecul CEA, iar proiectul prezentat de P.H.Spaak la 1953 este considerat ca inceput de 'nou imperiu'. Conceptul proiectului lui Spaak avea mai degraba un caracter federal, decat unul comunitar. In anii 1953-1954 continua lucrul la nivel interguvernamental, dar situatia nu este de partea CEA, mai ales dupa schimbarea atitudinii guvernului francez fata de apararea europeana. Negocierile pentru crearea unei comunitati militare efective sufera un esec total.

Relansarea europeana

Problema apararii va fi hotarata prin lansarea unei noi organizatii in 1954. Uniunea Europei Occidentale era compusa din tarile Europei Occidentale si SUA (tarile NATO), la care mai aderau RFG si Italia. Aceasta permitea pe de o parte sa fie strict dusa evidenta inarmarii germane, iar pe de alta parte se dadeau asigurari clare securitatii statului german de Apus. Mentionam aici, ca pozitia Marii Britanii a ramas neschimbata pe tot parcursul fazei initiale a constructiei europene, ea fiind un adept ferm al apararii continentului sub 'umbrela militara' americana. Ca prim reflux al ideei europene dupa razboi, esecul CEA atrage dupa sine careva consecinte. Dupa reculul momentan al influentei franceze, initiativa revine reprezentantilor Beneluxului. La Messina, la 1 iunie 1955, cei Sase adopta principiul unei noi comunitati fondate pe o piata comuna industriala. Reculul ambitiilor federale - obiectivul unei 'federatii europene', cuprins in declaratiile Schuman, nu este retinut in noul text al tratatului. Jean Monnet cu multi ani mai tarziu va spune, ca proiectul CEA a suferit un esec din cauza calitatii lui proaste, subliniind ca Constructia Europeana nu este realizarea intelectuala a unui vis, ci adaptarea acestui vis la realitate. Cea ce s-a dovedit a fi eficient in cadrul economic, nu putea fi automat rasfrans si asupra cadrului politico-militar. Nu poate fi organizata o astfel de institutie pe principiul supranationalitatii atata timp, cat fiecare popor ramane strict atasat de propria armata nationala. A fost nevoie de mult timp pentru ca aceasta idee sa fie acceptata. Un aport deosebit in relansarea europeana au avut-o P.Mendes France si K.Adenauer. Ei au inteles mai bine decat ceilalti, ca poporul german avea nevoie de armata sa nationala si au adus dovezi clare pentru a schimba opinia publica. Un factor decisiv l-a avut SUA, care in tendinta sa de a unifica cat mai rapid Europa, a condus spre esecul CEA.

Integrarea economica in aceasta perioada

Esecul suferit in domeniul militar n-a avut urmari grave pentru integrarea economica. Dupa demiterea sa din postul de Presedinte, Jean Monnet constituie un Comitet pentru Statele Unite ale Europei ce preconiza:

europenizarea problemei energiei atomice pasnice pentru dezvoltarea comunitatii

europenizarea mai larga a diferitor ramuri ale economiei dupa modelul carbunelui si a otelului

de a nu insista asupra caracterului supranational a viitoarei organizatii

Reuniunea de la Messina va fi un imbold pentru integrarea economica europeana si realizarea dezideratelor unice ale 'parintilor Europei'. La aceasta reuniune se pronunta pentru circuitul liber in cadrul Celor Sase a marfurilor, capitalului si a fortei de munca. Hotararea principala a fost studierea profunda a posibilitatilor de integrare in domeniul transportului, resurselor energetice, a energiei atomice in scop pasnic si a Constructiei Europene. Comitetul condus de P.H.Spaak va fi impartit in patru subdiviziuni si fiecare se va ocupa activ de domeniul respectiv. La 26 aprilie 1956, Comitetul adreseaza celor sase guverne propuneri absolut concrete, incluse pentru dezbateri la conferinta de la Vena in acelasi an. Se negociaza activ pana in martie 1957, perioada cand Franta ridica un sir de probleme legate de agricultura si teritoriile extracontinentale, iar Germania un sir de probleme legate de energia atomica. Concomitent Comitetul lui Jean Monnet se ocupa de pregatirea opiniei publice. Era extrem de necesar, ca pozitia fata de noua conventie sa fie favorabila in toate tarile Comunitatii, chiar daca unele tari erau mai mult cointeresate intr-un proiect, iar altele in altul. Cel mai grandios proiect era Euratom, pentru realizarea caruia era necesara cooperarea mai multor forte, astfel Constructia Europeana devenind vital necesara. In acest domeniu importanta a fost pozitia SUA, care detinea monopolul asupra separarii izotopice si, care direct sau indirect putea stopa crearea Euratom. Pozitia SUA s-a dovedit a fi foarte constructiva.

Astfel, incepand cu 1957 statele sunt gata sa-si liberalizeze comertul si sa armonizeze conditiile de concurenta dintre economiile acestora. Institutiile preconizate urmau sa dispuna de puteri mai mici, acesta fiind pretul care trebuia platit sub forma de compromis de catre toti cei dispusi spre integrare. Succesul Comunitatii Economice va depasi asteptarile propriilor fondatori si va deveni singura concretizare economica si politica, care va structura Vestul Europei constituind un punct de atractie pentru toti ceilalti.