BAZELE ISTORICE ALE INTEGRARII EUROPENE IN ANII 1945-1950

1.Situatia generala in Europa. Apelul lui W. Churchill. 

Miscarile pentru Integrare Europeana

Conferinta de la Yalta din 4-11 februarie 1945 nu intrunea decat Marile Puteri ale lumii la acel moment, printre acestea figura doar o singura tara europeana - Marea Britanie, care trecea si ea prin toate problemele perioadei postbelice. Europa urma sa se ridice din situatia in care se afla la moment si sa actioneze cat mai rapid, sa-si asume toata responsabilitatea pentru constructia viitorului. Situatia devenise extrem de critica. URSS facea tot posibilul pentru a nu admite crearea oricarui bloc de state in Europa, avand frica de-a nu-i fi lezata sfera de influenta planificata in Europa de Est si de a nu deveni noua Comunitate un organism prea atractiv pentru tarile 'democratiei populare', dar va suferi un esec. In Europa de dupa razboi nu va exista o parere comuna asupra viitorului. Generalul de Gaulle pana la 1946 si Georges Bidault pana la 1948 vor incerca sa gaseasca o noua formula a echilibrului european, care ar salva si garanta securitatea europeana pe viitor. Vor suferi si ei un esec, deoarece ideea Organizarii Europene se conturase clar in randul politicienilor si cucerise asa lideri de stat ca W.Churchill, care inca la 19 septembrie 1946 la Zurich lanseaza un Apel de reconciliere franco-germana si insista la necesitatea unei Comunitati Europene. El sustine activ, ca cele 300-400 milioane de europeni pot deveni o familie prospera a popoarelor, nedezbinati de frontiere, uniti pentru a colabora in toate domeniile, in numele pacii si securitatii propriilor cetateni. Autorul apelului cheama in primul rand la reconceliere Franta si Germania, dar spera ca SUA si URSS sa devina niste garanti ai acestei securitati colective, si totusi Churchill ramane un fidel adept al echilibrului european, mai mult contempland santierele Constructiei Europene. Un rol tot mai important in aceasta perioada il joaca opinia publica proeuropeana, dar viitorul Europei era vazut prea diferit, pentru a putea fi creat un front unic in sustinerea Integrarii Europene. Unii aveau conceptii federative, altii conceptii unioniste. Calea spre ridicarea din ruini a economiei era vazuta la fel de diferit: unii pledau pentru un liberalism clasic, in timp ce altii cereau implicarea activa a statului in dirijarea economiei. Aspectul ideologic isi lasa si el amprenta asupra conceptului european. Inca in iunie 1944 la Lyon este fondat un comitet parlamentar european, initiatorii fiind inspirati de ideile unioniste ale lui Jean Monnet si ale lui Rene Mayer. O miscare importanta prounionista a fost si Uniunea Europeana federalista, constituita in 1946 din mai mult de cincizeci de asociatii proeuropene. Un rol important in propagarea ideilor comunitare isi asuma partidele cu caracter crestin-democrat, liberal sau socialist. In 1947 revine din SUA, unde propagase activ ideea Statelor Unite ale Europei, Coudenhove-Kalergi. Cu concursul lui apare in acelasi an uniunea parlamentarilor europeni. In noiembrie 1947 apare un Comitet coordonator sub conducerea lui Duncan Sandys, care avea misiunea de-a coordona si de-a stabili legaturi stranse intre toate organizatiile prounioniste din diferite tari europene. Un rezultat impresionant al acestei munci va fi Congresul de la Haga, convocat intre 7-10 mai 1948, considerat pana azi ca primul 'forum al Europei'. La acest bine mediatizat Congres participa opt sute de delegati dintre cei mai activi propagatori ai ideei unioniste, printre care doisprezece fosti sefi de state, saizeci de ministri si fosti ministri, cateva sute de parlamentari. In Mesajul catre europeni, primit de catre inaltul forum se subliniaza necesitatea unei uniuni stranse pentru a putea face fata noilor cerinte, pentru a putea apara fiecare palma de pamant european. Mesajul propune o uniune pe baze absolut libere si democratice, pentru a evita o unire sub presiunea din afara sau hegemonia unora asupra celorlalti. Printre hotararile principale mentionam dorinta de-a vedea o Europa libera pentru circularea nestingherita a oamenilor si a ideilor, adoptarea Cartei pentru drepturile omului, crearea unei Curti de Justitie, menita sa urmareasca indeplinirea acestor hotarari, precum si propunerea de formare a unei Adunari Europene Constituante.

Rolul SUA in Europa postbelica. Imboldul americanilor pentru o  Comunitate Europeana eficienta.

Un impuls direct pentru organizarea Conferintei de la Haga l-au dat SUA, care isi asuma rolul de 'mare protector' al Europei. Era firesc, ca lucrurile sa decurga anume in acest mod in situatia, cand SUA ramane unica superputere, cand Europa tot mai clar se divizeaza in doua tabere opuse, iar partea de Vest ramane in continuare slaba si devastata. Pentru SUA devine tot mai clar, ca miza pe una sau cateva tari din Europa nu are sorti de izbanda. Doar o Europa unita si puternica poate face opozitie tarilor 'democratiei populare'. SUA promite o implicare activa in reconstructia economiei ruinate, dar si in colaborarea militara cu aliatii dupa declansarea 'razboiului rece'. Statele Unite ale Americii fac miza pe Statele Unite ale Europei, minimalizand totodata traditiile istorice milenare ale fiecarei tari europene, multilingvismul si alte particularitati neclare americanilor. In 1948 reprezentantii guvernelor Marii Britanii, Frantei, Olandei, Belgiei si Luxemburgului semneaza un Tratat al Aliantei de la Bruxelles, primit in randul europenilor, ca un punct de plecare spre o Europa Comunitara. Ei convin asupra crearii unei uniuni pentru cooperare economica si asupra convocarii Asambleei Europene, formate din randul parlamentarilor tarilor uniunii. Ei se declara deschisi pentru celelalte tari europene, pentru a forma o coalitie cat mai larga. Ziua de 20 iulie 1948 e o adevarata cotitura in istoria Constructiei Europene, deoarece pentru prima data s-a dat acordul si s-a primit un proiect concret al integrarii statelor europene. Si-a spus cuvantul si izolarea Europei Centrale si de Est dupa lovitura din 24 februarie 1948, cand a devenit absolut clara politica URSS in aceasta parte a Europei, spulberandu-se ultimele iluzii in acest sens. Doar SUA puteau deveni 'colacul salvator' al tarilor europene, atat din punct de vedere financiar, cat si din punct de vedere militar. Unul dintre primii pasi concreti ai americanilor in Europa a fost doctrina Truman din 12 martie 1947 si ajutorul economico-militar pentru Grecia si Turcia, unde pericolul instaurarii comunistilor era prea mare. Prin aceasta doctrina este sparta politica izolationista a SUA fata de Europa, unde americanii vor deveni treptat actorii principali in fata pericolului comunist.

Planul Marshall si efectul acestuia in Europa

SUA a fost unica tara, care nu numai n-a pierdut de pe urma celui de-al II razboi mondial, dar chiar si-a dublat veniturile. O concurenta serioasa SUA nu avea la acel moment si implicarea lor in organizarea lumii postbelice parea un lucru evident si hotarat. Dupa spargerea izolationismului si declararea primelor doctrine, urma munca de 'lamurire' a acestora pe plan intern si extern. Carta Natiunilor Unite a fost elaborata si primita apoi cu concursul direct al SUA la Conferinta de la San - Francisco (25aprilie-25iunie 1945), iar sediul organizatiilor internationale trece din Europa in America. Sistemul monetar international este si el organizat in conformitate cu conceptul american (dupa Conferinta de la Brettoh Woods, New Hampshire, iulie 1944) si in conformitate cu care sediul Fondului monetar international si Bancii mondiale pentru reconstructie si dezvoltare se poate situa doar la Washington. Intarirea SUA pe de o parte si constituirea 'lagarului socialist' pe de alta parte, duc la accelerarea procesului de Constructie Europeana. Bazele materiale ale acestui edificiu se aflau tot in SUA, unde este declarat planul Marshall. Devenind Secretar de Stat din 9 ianuarie 1947, George Marshall va face tot posibilul pentru oprirea raspandirii comunismului in Europa. Considerand China pierduta, SUA isi concentreaza toate eforturile asupra Europei. Un prim pas in aceasta directie fusese facut de catre Truman, acum urma o continuare a acestei politici. La 5 iunie 1947 generalul tine celebrul sau discurs la Universitatea din Harvard, unde manifesta o veritabila arta diplomatica. Desi esenta continutului era o continuare destoinica a doctrinei Truman, tonalitatea era lipsita de orice agresivitate si chiar concilianta. Generalul propune Europei de-a se uni pentru cooperare si atunci SUA nu vor ramane indiferente. Propunerea este imediat acceptata. Marea Britanie si Franta convoaca intre 12 iulie -22 septembrie 1947 reprezentanti a saisprezece tari din Europa Occidentala. De fapt propunerea este adresata si celor din Centrul Europei, insa acestea sunt somate de catre Moscova sa nu participe la 'aceasta manifestare a imperialismului american', calificandu-l drept o tentativa de divizare a Europei. Planul Marshall nu diviza, ci punea bazele unei Comunitati economice europene si devenea planul politic si strategic al SUA in Europa de Vest.

Infiintarea si rolul organizator al OECE. Tratatele de la Dunkerque si de la Bruxelles

SUA nu pretind la amestec in treburile interne ale europenilor. In schimbul ajutorului acordat, ei inainteaza doar doua conditii. Prima era Integrarea Europeana. SUA dorea sa colaboreze si sa ajute o Europa Comunitara, unde membrii acesteia creeaza conditiile necesare cooperarii in toate domeniile. A doua conditie era crearea unei organizatii a tarilor membre pentru distribuirea acestui ajutor in Europa. La 16 aprilie 1948, printr-o Conventie de infiintare ia nastere Organizatia Europeana pentru Cooperare Economica (OECE). Aceasta regrupa saisprezece tari din Europa Occidentala: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxembourg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elvetia, Turcia, iar mai tarziu li se vor alia RFG (1955) si Spania (1959). Aceasta prima organizatie europeana va asigura solidaritatea statelor membre si evolutia lor pe o cale democratica. Statele OECE nu se vor limita la distribuirea ajutorului american, ele vor coopera activ in domeniile politic, economic, mai ales in ceea ce priveste schimbul de marfuri. Structurile OECE raman nedezvoltate, limitandu-se doar la nivel de cooperare: un Consiliu al Ministrilor de externe si de economii, care se convoca de cateva ori pe an si hotararile carora erau primite in unanimitate; un Comitet executiv restrans, care pregatea reuniunile Consiliului; comitete tehnice si un Secretariat. In fruntea Secretariatului era propus un Secretar general cu functii doar administrative, care intervenea numai in cazul unor divergente. Putin mai tarziu cooperarea economica a fost sustinuta de cea militara. In acest domeniu pasii au fost mai putin rezultativi, partile manifestand o autonomie mai distincta. In 1947 Franta si Marea Britanie semneaza un Tratat de alianta si ajutor reciproc in cazul unui eventual pericol din partea Germaniei, asa numitul Pact de la Dunkerque. Acest pas este continuat la Bruxelles, unde la primele doua tari se alatura inca trei tari ale Beniluxului. Pactul de la Bruxelles, semnat la 1948, era si el formal orientat contra unui eventual pericol german, in realitate insa, tot mai mult se face simtita tentativa de formare a unui bloc antisovietic, care mai poarta denumirea de 'Uniune Occidentala'. Dupa modelul OECE se incearca o structuralizare a Uniunii Occidentale pentru cooperare in domeniul militar. In fruntea Uniunii era un Consiliu consultativ format din ministrii de externe, care era convocat la cererea unuia dintre membri, iar deciziile nu puteau fi luate decat unanim. Sediul acestei organizatii militare se afla la Londra, unde era un Comitet permanent si Secretariatul, iar Statul major al organizatiei se afla la Fontainebleau. In afara de rezolvarea problemelor ce tin de politica externa sau militara, Organizatia isi punea drept scop rezolvarea problemelor cu caracter economic, politic, social si cultural. Chiar de la bun inceput Anglia si Franta se adreseaza SUA dupa ajutor militar, motivand aceasta prin cresterea rapida a potentialului militar sovietic si incapacitatea Europei de Vest de-a riposta. Cateva evenimente importante vin sa intareasca aceste temeri, precum esecul Conferintei de la Moscova privitor la Germania (25 aprilie 1947), blocada Berlinului din 1948, 'lovitura de la Praga', precum si refuzul URSS de a-si evacua Armata Rosie din tarile Europei Centrale si de Est. Toate acestea puteau duce in orice moment la declansarea unui conflict militar in Europa. SUA accepta si impreuna cu cei Cinci membri ai aliantei de la Bruxelles elaboreaza un proiect in baza caruia va fi semnat Tratatul Nord Atlantic la 4 aprilie 1949, la Washington. La cei Cinci membri initiali adera SUA, Canada, Italia, Irlanda, Islanda, Norvegia si Portugalia. Misiunea de aparare a Europei revine unui bloc politico-militar puternic, in care vor intra si doua Mari Puteri transatlantice. Acest bloc ducea inevitabil la o cooperare si o integrare mai stransa a tarilor din Europa Occidentala. Europa de Vest, slab inarmata si ruinata in urma razboiului, s-a dovedit incapabila la acel moment sa tina piept comunismului, iar renuntarea SUA la politica izolationista, a fost un pas hotarat si absolut necesar Europei. Aparitia unui astfel de colos ca blocul politico-militar NATO a pus bazele unui nou sistem de securitate europeana. Uniunea Occidentala treptat este absorbita cu intreaga sa structura de catre NATO (pana la 1954).