Calea spre maastricht (1975-1992)

CALEA SPRE MAASTRICHT (1975-1992)

Configuratia cooperarii economice in anii 1975-1989

Dupa prima jumatate a anilor '70, foarte reusita, urmeaza o perioada plina de proteste sociale, economice, profesionale si demografice. Desi aveau promisiunile guvernelor nationale despre cresterea economica, europenii intra in doua crize petroliere cu toate urmarile nefaste ale acestora. In timp ce orientalii visau constructia comunismului in stil marxist, europenii sperau la instaurarea "eurocomunismului". Criza generala va cuprinde intreaga comunitate. In Raportul Tindemans autorul sugereaza sa se ia in consideratie eficacitatea reala a politicilor anticriza pentru fiecare tara in parte. Autorul mentioneaza ca drumul spre faurirea uniunii economice si monetare poate fi mult mai anevoios. Pietele se unesc, dar oferta de lichiditati si miscarile de capital raman sub control. Finantele si comertul se deschid impreuna si constituie o internationalizare, in timp ce puterea nationala risca sa fie descalificata. Aceasta si conduce spre o prudenta deosebita in evolutia procesului comunitar. Anii '80 sunt mai siguri, desi statele nationale continua sa simta factorul exterior ca un atentat la propria integritate, mai mult ca atat extinderea comunitatii e privita de o parte a populatiei ca o destabilizare interna. CEE insasi e derutata de perioada indelungata de tranzitie si de sumele necesare pentru investitii in tarile Europei de Sud. In 1983 Europa cunoaste un nou val de crestere economica, asistata de o scadere brusca a preturilor la petrol, nivelului inflatiei. Ponderea deficitului in PIB scade de la 5,5 % in 1982 la 3% in 1989. Politica monetara reusita, datoriile publice controlate si programate isi spun cuvantul asupra relansarii economice. In 1983-1984 cresterea reala a economiei depaseste 2%, in 1985-1986 depaseste 2,5 %, iar la 1989 - 3%. O problema importanta mai ramanea somajul comunitar, care in 1982 era de 7,2 %, iar in 1988 de 9 %. Salariul real al comunitatii creste in 1983-1989 cu un procent pe an. Treptat in majoritatea tarilor comunitare incep sa se instaureze la putere partidele conservatoare. In Portugalia vine la putere reformatorul Cavacao da Silva; in RFG vine inca necunoscutul politic, dar gestionarul de calitate Helmut Kohl; in Olanda vine alianta crestin democratilor si liberalilor; miscari spre dreapta se inregistreaza in Irlanda, Austria, Anglia. Cu exceptia luxemburghezilor si elvetienilor, europenii sunt convinsi ca principiul realitatii economice se va impune in fata noilor conducatori, noilor echipe de guvernare. In 1986 prim-ministrul grec Andreas Papandreu anunta inghetarea salariilor, cresterea fiscalitatii referitoare la serviciile curente si reducerea brusca a datoriilor sub 10 % din PIB. Dupa semnarea Actului Unic Europa va inregistra succese mult mai evidente. Indiferent de obstacolele prin care trece Europa in anii 1975-1989, nivelul de trai comunitar este unul din cele mai ridicate in lume intrecandu-l pe cel din SUA. Orientarea populatiei spre dreapta se produce din cauza nemultumirilor majoritatii europenilor. Aproximativ trei patrimi din populatia comunitara manifesta nemultumiri fata de situatia generala. Paradisul economic se poate transforma intr-un desert spiritual, de aceea europenii insista asupra anumitor schimbari. Actul Unic a facut tot posibilul pentru a orienta comunitatea spre unificare deplina. In 1990 conducatorii satelor si guvernelor europene depun eforturi pentru realizarea in practica a dezideratelor Actului, pentru trecerea de la cooperare la parteneriat si la integrare deplina.

Unificarea Germaniei si urmarile pentru Comunitate

Caderea imperiului sovietic si retragerea efectivelor sale militare din Europa de Est sunt un semnal pentru aceste state, ca dominatia comunista din regiune a luat sfarsit. La acest moment majoritatea statelor europene erau deja angajate pe calea democratizarii si transformarii pentru a deveni membre cu drepturi depline in Comunitatea Statelor Europene. Dansul tinerilor pe zidul Berlinului la 9 noiembrie 1989, zid care a simbolizat divizarea Europei si "razboiul rece", semnala inceputul unei noi epoci in integrarea europeana. Europa comunitara isi largea sfera de influenta fara a depune careva eforturi. Un merit deosebit in procesul de reunificare a poporului german l-a avut liderul acestora Helmut Kohl, care la 28 noiembrie 1989 propune un plan de reunificare. Primele alegeri libere din RDG demonstreaza vointa si aspiratia poporului pentru integrarea europeana. In februarie 1990 sunt adoptate principiile reunificarii, in mai e semnat Tratatul unei uniuni economice, monetare si sociale intre RDG si RFG, iar in august e constituita si uniunea politica. Acum urma o recunoastere a reunificarii la nivel international. SUA a sustinut activ proiectul Kohl asa cum o facusera si in anii 50, cand militau pentru integrarea RFG in blocul militar. Parisul si Londra se aliaza Statelor Unite. URSS poarta negocieri la Moscova, Berlin si Jeleznovodsc dupa care accepta ramanerea Germaniei reunificate in NATO, iar RFG in schimb finanteaza retragerea a 380 mii soldati sovietici din RDG. Abia dupa aceasta in septembrie 1990 este semnat Tratatul 2+4 (pe de o parte RDG si RFG, iar pe de alta parte SUA, Anglia, Franta si URSS). Unificarea Germaniei are o importanta deosebita pentru Comunitatea Europeana, care fara a adauga la numarul de state membre, primeste un plus de teritoriu si de populatie. RFG asigura comunitatea prin faptul ca nu se va abate din calea constructiei europene, desi devenise cel mai mare si cel mai important actor al acesteia. La 28 aprilie 1990 Consiliul European hotara la Dublin toate problemele legate de unificarea Germaniei. Decizia de integrare a RDG a fost luata fara a se recurge la modificarea Tratatului de baza. In conformitate cu art.227 al CEE, aplicarea dreptului comunitar se extindea automat si asupra noului teritoriu german. RDG n-a beneficiat de ajutorul financiar comunitar, asa cum o fac ceilalti membri asociati, greul restructurarii economice fiind trecut pe seama RFG.. Anularea divizarii artificiale a Europei duce la disparitia celor doua poluri, Europa inceteaza sa mai fie contrapusa in cea de Est si cea de Vest.

Carta de la Paris pentru o noua Europa

Caracterul Documentului 

Acesta este unul din cele mai importante documente primite in cadrul CSCE, fiind semnat in timpul summitului de la Paris la 21 noiembrie 1990. Dupa cel de-al II-lea razboi mondial, abia acum se deschideau posibilitati pentru o noua ordine europeana. Carta reprezinta un program de constructie a unui regim democratic in toate tarile europene, fiind departe de-a fi un document constitutional. Ea se bazeaza pe valorile democratiei europene si-si pune drept obiectiv o evolutie institutionala.

Valorile democratice ale Cartei 

In textul documentului se subliniaza necesitatea instituirii unei ordini bazate pe democratie, pace si unitate. Principiul ideologiei liberare domina tot documentul, in care un rol deosebit se acorda drepturilor omului, democratizarii societatilor si instaurarii unor State de drept. Franta si Marea Britanie au insistat la definirea statului de drept ce include: guvern reprezentativ, pluralism politic, independenta justitiei, dreptul la recurs, garantia dreptului la aparare etc. Statele europene insista de la trecerea la economia de piata si la principiile liberalismului economic. Documentul acesta dezvolta multe idei ale actului final de al Helsinki. Cei 34 de reprezentanti se angajeaza sa rezolve orice problema in mod diplomatic si insista asupra dezarmarii.

Propunerile institutionale

Semnatarii Cartii de la Paris mentionau ca Europa este plina de arme nucleare si trebuie sa dispuna de institutii si mecanisme coerente, care ar evita folosirea acestor arme si ar preveni conflictele. Functiile politice urmau sa fie atribuite Summiturilor convocate o data in doi ani si compuse din sefi de state si de guverne. O data in an urmau sa se intalneasca ministrii de externe in cadrul unui Consiliu. Aceste reuniuni urmau sa fie pregatite de un comitet al inaltilor functionari. In 1992 se propune crearea unei Adunari Parlamentare a CSCE, formata din delegatii ale parlamentelor nationale, care sa activeze pe langa Consiliul Europei. Congresul SUA s-a opus acestei propuneri. Functiile administrative sunt atribuite unui Secretariat permanent, ce activeaza in cadrul CIF. In 1991 la Vena este creat centrul de prevenire a conflictelor, iar in 1992, prin Conventia Stockholm, apare Curtea de arbitraj si reconciliere, menita sa asigure hotararea pasnica a conflictelor europene. Aceste institutii in permanenta evolutie demonstreaza tendinta CSCE de a deveni un organism efectiv al securitatii europene, care in 1999 includea 52 state membre. Situatia Iugoslaviei a demonstrat toate lacunele in lucrul CSCE, urmand ca aceasta sa se concentreze nu doar asupra prevenirii conflictelor, ci si asupra mentinerii pacii.