Comunicare politica

Comunicare politica

Comunicarea politica este, pentru Wolton, "un spatiu in care se relationeaza discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea de a se exprima in mod public asupra politicii: oamenii politici, jurnalisti si opinia publica prin intermediul sondajelor de opinie". Acest proces este separat de de spatiul public, marketingul politic, sau mediatizarea politicii. ( Camelia Beciu, 2000, p. 20).

Fiecare dintre acesti actori dispune de un mod specific de legitimare in spatiul public: legitimarea reprezentativa (pentru partide si oameni politici); legitimarea statistica (stiintifica) pentru sondaje si opinia publica; legitimarea detinerii si utilizarii informatiei (pentru media si profesionistii acestora; ziaristii).

Roland Cayrol in Noua comunicare politica, vedea procesul comunicarii politice ca un rezultat al conlucrarii dintre "televiziune, sondajele si publicitatea" (Gabriel Thoveron, 2004, p. 11), rezultand cea ce el numeste sfanta treime. Dar la aceste trei elemente definitorii Gabriel Thoveron in lucrarea Comunicarea politica azi, mai adauga un element, acela fiind americanizarea, rezultand o cvadratura. (ibidem)

Notiunea de comunicarea politica, asa cum precizeaza Jacques Gerstlé (2002), este extrem de confuza datorita in primul rand folosirii polisemantice a termenilor care o compun. Cu toate acestea se pot delimita trei dimensiuni care privesc comunicarea: dimensiunea pragmatica - din perspectiva semiologica vizeaza relatia dintre semne mediatizata de comunicare; dimensiunea simbolica - in care semnele devin arme in lupta politica, iar comunicarea trimite la semnificatia de cooperare; dimensiunea structurala - in care retelele de comunicatii reprezinta o infrastructura, adica un ansamblu de posibilitati materiale de comunicatie. (Jacques Gerstlé, 2002, p. 25-31

Camelia Beciu considera comunicarea politica din perspectiva unor elemente distinctive: o retea de interactiuni, dimensiunea reprezentativa, ritualizarea, rolul mass-media, o practica democratica. (Camelia Beciu, 2000, p. 16-17)

O retea de interactiuni - in sensul unei intensificarii a comunicarii intre mai mult de doi interlocutori. Actori sociali cu identitati diferite, determina o retea sau o configuratie de retele, "din acest punct de vedere, comunicarea politica este un concept global care vizeaza: institutii si actori cu resurse, proiecte si legitimitati diferite; procese, interactiuni si relatii care au anumite configuratii si un anumit impact social"

Dimensiunea reprezentativa - apeleaza la notorietate. Comunicarea politica vizeaza teme de interes public si care apartin perceptiilor colective existente la un moment dat. "Din aceasta perspectiva, comunicarea politica reprezinta un «teritoriu» simbolic in care actorii politici negociaza constructia agendei publice conferind vizibilitate unor proiecte care vizeaza comunitatile, grupurile sociale si societatea in ansamblu"

Ritualizarea - tine de identificarea actorilor politici ca reprezentatnti ai institutiilor statului. "Din acest punct de vedere, comunicarea politica este mult mai conventionala si mai ritualizata decat alte acte de comunicare".

Rolul mass-media - faciliteaza o vizibilitate a informatiei politice pentru a ajunge sa fie dezbatuta de catre public. "Mass-media sunt cele care pot media interactiunea dintre participantii la comunicare politica si care furnizeaza imagini ale acestei interactiuni. Asadar, mediatizarea este o conditie intrinseca a oricarei actiuni de comunicare politica".

Abordarea integrata, sustinuta de Camelia Beciu, subliniaza ca un act de comunicare politica este in acelasi timp: o "relatie" intentionala, o luare de pozitie strategica, precum si un "spatiu" de interactiune; un "ritual", dar si un ansamblu de reglementari juridice; un dispozitiv tehnologic si simbolic "care pune in scena" politicul, dar si o practica democratica; un "mesaj" politic, dar si cognitie politica; marketing politic dar agenda publica. (Camelia Beciu, 2000, p. 16)