Conflictele politice ale Africii

Proiectul 'Conflictele politice ale Africii' prezinta o zona a istoriei care a fost ignorata mult timp, si anume istoria contemporana a Africii, marcata de nenumarate razboaie civile, lovituri de stat si regimuri dictatoriale. A doua jumatate a secolului XX a insemnat pentru continentul african indepartarea marilor puteri coloniale, nasterea constiintei nationale si formarea unor state independente. Insa ambitiile nemasurate si viziunile politice radicale ale unor lideri au impins Africa spre o stare de anarhie generala. Tensiunile interetnice, saracia, seceta si boala au determinat izbucnirea unor conflicte fara precedent, care au dus la moartea a milioane de africani, printre care copii, femei si batrani.

            Mai mult decat atat, acest proiect nu urmareste doar sa descrie violentele din Africa, ci explica mecanismul de functionare al rebeliunilor, granita fragila dintre democratie si totalitarism, precum si neputinta puterilor internationale de a stopa un asemenea conflict si ridica semne de intrebare referitoare la viitorul Africii.

            Pentru a ilustra 'fenomenul genocidului african', am ales revolutiile din Algeria, Rwanda si Congo, regimul de apartheid din Africa de Sud, dar si conflictul din Darfur, care se continua si in prezent. Printr-o expunere obiectiva a evenimentului istoric, am incercat in acelasi timp sa punem in evidenta drama sociala, factorul uman implicat in aceste conflicte, situatia critica a individului african prins intr-un nefast context politic. De asemenea, am expus o scurta biografie a principalilor lideri de stat care au schimbat ireversibil cursul vietii politice in Africa, impunandu-se fie prin forta, fie prin modalitati democratice.

            Prin urmare, acest proiect se doreste a fi un instrument de explorare a istoriei universale contemporane, de imbogatire a culturii generale, un mod de aprofundare pentru cel pasionat de istorie, dar si un material didactic usor de utilizat pentru elevii claselor a XI-a, care studiaza evolutia statelor africane dupa decolonizare.

Contextul izbucnirii conflictelor

Vantul schimbarii in Africa

Invitatia adresata lui Harold Macmillan de a vorbi Parlamentului Uniunii Africii de Sud pe 3 februarie 1960 a marcat punctul culminant al turneului prim-ministrului britanic in Africa. Dar dupa schimbul uzual de amabilitati referitoare la comert si dezvoltare economica, acesta a atins o coarda sensibila ce nu a fost deloc pe placul celor prezenti. 'In secolul al XX-lea', a rostit acesta, 'procesele care au dat nastere statelor nationale din Europa se repeta peste tot in lume Astazi, acelasi lucru se petrece in Africa, si cea mai puternica impresie pe care mi-am facut-o, de cand am plecat de la Londra acum o luna, este aceea de forta a constiintei nationale africane Vantul schimbarii adie pe acest continent si, ne place sau nu, aceasta dezvoltare a constiintei nationale este o realitate politica.'

Parlamentului alb al Africii de Sud-in 1960 un membru vechi in Commonwealth-cu siguranta nu-i placea, iar prim-ministrul Africii de Sud, Hendrik Verwoerd, a intarit acest lucru. Guvernul Africii de Sud considera ideea nationalismului african o amenintare la adresa credintelor sale rasiale, si contrara politicii sale stricte de apartheid.
            La o luna dupa discursul lui Macmillan, a mai venit un soc pentru guvernul sud-african de la Sharpeville, Transvaal: o demonstratie galagioasa, dar pasnica a africanilor impotriva dispretuitelor Legi de Trecere s-a transformat intr-un masacru cand a intervenit politia. Au murit si femei, copii si batrani. O investigatie a scos la iveala faptul ca 70% din victime fusesera impuscate in spate in timp ce fugeau.
            Incidentul de la Sharpeville a socat opinia publica mondiala, mai ales datorita racelii manifestate de autoritati. Guvernul a interzis orice orice adunari politice ale populatiei de culoare, iar liderul Congresului National African, Albert Luthuli, a ripostat cu o campanie non-violenta a populatiei ce a ars actele de trecere-cartile de identitate pe care cei de culoare trebuiau sa le aiba asupra lor tot timpul. In acel moment, guvernul a declarat starea de urgenta.

Inceputurile decolonizarii

Discursul 'Vantul schimbarii' al lui Harold Macmillan si masacrul de la Sharpeville au constituit un moment de cumpana in afacerile interne ale Africii. Atitudinile contradictorii fata de nationalismul african au devenit subiect de dezbatere la nivel mondial: guverne, organizatii dar si indivizi au fost obligati sa ia o decizie. Marea Britanie acceptase deja principiul unei eventuale auto-guvernari in cazul coloniilor sale din Africa de Vest. Acum, Macmillan mai accepta si un ritm mai alert al schimbarilor in coloniile din Africa Centrala si de Est, fapt rezultat din numeroase experiente.
            Una dintre ele venea din Kenya, unde in 1952 revolta Mau Mau impotriva dominatiei albe din tara a dus la varsari de sange atat pentru europeni, cat si pentru africani, fiind necesara interventia fortelor armate britanice pentru a o infrange. Cauzele tulburarilor trebuiau inlaturate, astfel incat au fost initiate negocieri cu partidele nationaliste.
            In Africa de Vest, pe de alta parte, daca cineva din conducerea Commonwealth-ului se astepta ca Ghana, dupa ce isi castigase independenta in 1957, sa se multumeasca cu statutul de republica bananiera aflata sub o conducere pregatita de Marea Britanie si recunoscatoare acesteia, se insela. Noul prim-ministru, Kwane Nkrumah, s-a aratat adept al nationalismului arab si asiatic incipient, lansand o miscare panafricana puternica si indemnandu-i pe toti africanii sa elimine colonialismul exact cum procedase Ghana. 'Mai e de indeplinit o misiune', a declarat Nkrumah, 'sa se stearga si ultimele urme ale colonialismului din Africa'. Nimic nu putea opri mesajul Uhuru, 'Libertate' in limba est-africana Swahili, sa ajunga la orice african cu acces la un aparat radio ori ziar.

            In comunitatile conducatoare de albi in tari precum Algeria, Rhodesia de Sud si Africa de Sud, reactia covarsitoare a fost exact cea inversa: reduceri de cheltuieli, represalii si pastrarea suprematiei albe. Unii colonisti albi ii considerau pe arabi sau pe africani fiinte primitive ale caror vieti tribale erau sabotate de 'idei comuniste'. Discursul lui Macmillan s-a dovedit a fi mai profetic decat a crezut el. deoarece in aproape orice colonie sau protectorat britanic-Uganda, Rhodesia de Nord, Tanganika-existau acum miscari de independenta eficient conduse ce puteau zadarnici represaliile armate. Valul nationalismului se raspandise atat de puternic, incat in 1961 natiunile din cadrul Commonwealth-ului au votat excluderea Africii de Sud, care devenise republica, impotriva dorintei guvernului britanic.
            In 1955, existau numai 5 natiuni africane independente, si putini la vremea aceea ar fi fost pregatiti sa prevada faptul ca vor exista mult mai multe in urmatorii 20 de ani. Dupa cum s-a dovedit, numai in 1960, 17 state au fost admise in cadrul ONU, iar in 1969 totalul ajunsese la 41. La vremea aceea, din fostele teritorii britanice, numai Rhodesia de Sud dominata de albi in mod ilegal se mai mentinea, in ciuda unei intregi lumi ostile.

Victoria Ghanei a impus ritmul

In anii '50 Marea Britanie era pregatita sa accepte un proces treptat catre o auto-guvernare in coloniile sale din Africa de Vest, ceea ce ducea la  o guvernare locala in cadrul Commonwealth-ului. Aceste tari erau dezvoltate si avusesera relatii stranse cu Europa timp de secole, aveau o clasa educata capabila sa le conduca si mai ales, nu aveau probleme cu colonistii albi. Insa Londra considera astfel de cazuri ca fiind exceptionale, fara importanta pentru Africa Centrala si de Est.
Dupa cum a recunoscut Macmillan, Marea Britanie a subestimat total dezvoltarea comunicatiilor si a constiintei nationale africane. Cand Ghana a devenit independenta in 1957, a dat tonul pentru alte tari: coloniile franceze din vest si coloniile britanice din estul  Africii nu mai puteau face  exceptie de la schimbare. In acest moment, Marea Britanie si Franta nu mai erau marile puteri mondiale din anii '30. SUA si URSS erau oficial impotriva colonialismului, iar statele africane- ca si cele arabe -au invatat curand ca atunci cand o putere nu ofera ajutor pentru dezvoltare, alta o va face. In Ghana si in alte state au patruns capital si expertiza sovietice. La mijlocul anilor '60, Anglia si Franta au descoperit ca este mai intelept din punct de vedere politic si mai profitabil din punct de vedere economic sa sustina statele africane independente si sa intareasca relatiile comerciale cu acestea.

Conferinta de la Bandung

            Conferinta de la Bandung, Indonezia (18-25 aprilie 1955) a reunit 29 de natiuni afro-asiatice, reprezentand peste jumatate din populatia globului, dar care detineau numai 8% din bogatiile lumii. Rezolutia finala afirma dreptul popoarelor de a dispune de propria soarta. Doua razboaie mondiale contribuisera la universalizarea acestui principiu. Aceeasi rezolutie afirma o valoare europeana: egalitatea in suveranitate a tuturor natiunilor. Tot aici se afirma refuzul ingerintei in afacerile interne ale altor state-principiu frumos si ineficient intr-o lume in care natiunile sunt impartite in puteri si mari puteri. Aceeasi rezolutie formuleaza dezideratul reglementarii pe cale pasnica a conflictelor; se pronunta pentru dezarmare, pentru nimicirea armelor de distrugere in masa; condamna colonialismul ca fenomen care neaga drepturile fundamentale ale omului, este contra Cartei Natiunilor Unite si impiedica realizarea pacii si cooperarii mondiale.
            Conferinta de la Bandung a consolidat ideea ca natiunile emergente constituie Lumea a treia, saraca, subdezvoltata si suprapopulata; situata intre Lumea intai, a tarilor democratice, avand ca varf de lance Statele Unite, si Lumea a doua, a tarilor comuniste, in frunte cu Uniunea Sovietica.

1960-Anul Africii

            Cel mai important moment in aparitia noilor state a fost adoptarea de catre ONU a Rezolutiei 1514, prin care se recunoste popoarelor din colonii dreptul de a-si hotari singure soarta. Anul adoptarii acestui important document (1960) a fost numit Anul Africii, deoarece 18 state de pe acest continent si-au proclamat independenta. Conferinta de la Addis-Abeba, din mai 1963, a putut astfel hotari infiintarea Organizatiei Unitatii Africane si o Carte a Unitatii Africane, semnata de 30 de state, care si-au afirmat pozitia de neutralitate. Pana in 1960, au aparut 64 de state independente, iar marile imperii coloniale au cazut. Au fost introduse concepte noi, cum ar fi cel de africanism, o miscare capabila sa canalizeze eforturile comune pentru lichidarea subdezvoltarii si a altor urmari ale colonialismului, sau cel de negritudine pentru a desemna traditia si cultura comuna a Africii negre. OUA a elaborat o Carta africana a Drepturilor Omului si ale Popoarelor, adoptata la 28 iunie 1981, instituind o comisie in domeniu, compusa din 11 membri alesi de Conferinta sefilor de state, iar in anul 1991 a stabilit principiul necesitatii unei piete africane comune.

Cu ce probleme se confruntau noile state africane?

            Prima mare problema cu care s-au confruntat noile state africane independente era sa conduca un stat modern intr-o societate fara astfel de traditii. Asa cum guvernul indian a vazut ca nu poate aboli sistemul castelor, tarile africane au vazut ca partidele politice erau divizate in functie de interesele tribale.

            Pentru a mentine noile natiuni, liderii au optat pentru un partid-stat, ceea ce s-a interpretat adesea in Occident drept dictatura. In unele cazuri s-a dovedit a fi adevarat - cazul Ghanei sub conducerea lui Nkrumah. Insa alte natiuni au reusit sa creeze un echilibru al triburilor in cadrul guvernului mentinand totodata unele libertati civile.
            Multe economii erau supradependente de un singur export. O schimbare in comertul international sau o scadere a preturilor unor marfuri putea distruge planul economic al unei natiuni africane, ca de exemplu, in Zambia, cand a cazut pretul cuprului. Aceste efecte au dus la o polarizare crescuta a bogatiei si puterii. O mica elita, adesea corupta, servind interese de familie sau de trib, domina tara in timp ce restul populatiei suferea o scadere dramatica a nivelului de trai. Solutia era de regula ca armata, forta cinstita, patriota si eficienta, sa preia puterea; acest lucru s-a petrecut in Congo, Nigeria, Ghana sau Uganda.

            O astfel de mutare restaura ordinea, dar generalii isi dadeau seama ca nu puteau gestiona economia de pe pozitii militare, si se vedeau nevoiti sa accepte o forma civila de administratie sau sa devina dictatori. Caderi de guverne si razboaie civile au avut loc in Etiopia, Congo, Nigeria si in alte tari, insa in ciuda conflictelor interne, a greselilor si dificultatilor economice, alte natiuni precum Tanzania, Zimbabwe, Zambia si Kenya au evitat pericolele dezbinarilor tribale si dictaturilor militare.

Razboiul franco-algerian

In dimineata zilei de 1 noiembrie 1954, cand francezii sarbatoreau Toussaints Rouge, gherilele FLN (Frontul National de Eliberare) -teroristi cum au fost numiti de catre francezi - au lansat atacuri in mai multe parti ale Algeriei, distrugand unitati militare, posturi de politie, depozite, centre de comunicatie, institutii publice, lansand astfel Razboiul Algerian de Independenta. A fost unul dintre cele mai importante razboaie coloniale, el ducand de altfel la prabusirea celei de-a IV-a Republici Franceze. Algeria era o problema speciala pentru Franta datorita numarului mare de colonisti europeni (asa-numitii pieds-noirs) care se asezasera in aceasta regiune in 125 de ani de control al Parisului.

Intre 1956 si 1957, trupele FLN au aplicat cu succes un razboi de gherila, prin atacuri-surpriza, raiduri de noapte si instalarea terorii. Majoritatea tintelor erau stabilimente militare, ferme coloniale, intreprinderi miniere sau fabrici, dar furia revolutionarilor era indreptata si asupra celor care sustineau conducerea franceza. Astfel, nu au ezitat sa recurga la rapire, tortura si mutilare. Initial, FLN ii atacau numai pe oficialii islamici, insa curand, nu au mai avut nicio mila fata de angajatii guvernului, batranii satelor sau simplii tarani care refuzau sa ii ajute. Tortura lor preferata era taierea urechilor si a nasului cu un cutit douk-douk. In aceste conditii, numai in primii doi de lupte au fost omorati 6.000 de musulmani si 1.000 de non-islamici.

Sub directivele lui Guy de Mollet, armata franceza a inceput o campanie de "pacificare", deoarece Algeria era considerata parte constituenta a Frantei. Aceasta "operatiune de restaurare a ordinii publice" a devenit in scurt timp un razboi. Algerienii care la inceput erau in favoarea pacii, si-au schimbat parerea si au inceput sa lupte pentru independenta, sustinuti de celelalte tari arabe si de catre opinia publica internationala. In acest timp, francezii s-au divizat in doua tabere: unii sustinand razboiul, iar altii opunandu-se. In general, ideile care circulau erau: conservarea status quo-ului, acceptarea negocierilor, un statut intermediar intre un stat suveran si o colonie, integrarea completa in Republica Franceza si independenta totala.

            Din cauza instabilitatii Parlamentului Francez, a IV-a Republica Franceza a fost dizolvata, iar Charles de Gaulle s-a intors la putere in martie 1958. Intoarcerea lui De Gaulle la putere, a avut ca motiv, dupa spusele Armatei, consolidarea pozitiei Algeriei in Comunitatea Franceza, care inlocuise Uniunea Franceza. Dupa un timp de negocieri, Gaulle s-a pronuntat in favoarea independentei Algeriei, fapt dovedit prin acordurile Evian din martie 1962.

            Conflictul a costat Algeria 141.000 de morti, atat civili, cat si militari, pierderile franceze fiind mult mai reduse.Aceste lupte au deschis calea celorlalte colonii franceze din nordul Africii spre trezirea constiintei nationale si obtinerea independentei; reprezinta cel mai important eveniment din istoria moderna a Algeriei. Razboiul a lasat urme adanci atat in societatea franceza, cat si in cea algeriana si isi gaseste ecouri si in prezent. De-abia dupa alegerile parlamentare din 1997, castigate de Partidul Socialist, Adunarea Nationala Franceza a recunoscut, la 37 de ani de la incheierea sa, ca ceea ce s-a intamplat in Algeria a fost un 'razboi', in timp ce Masacrul Parizian din 1961 a fost admis doar in 2001. Pe de alta parte, tragediile macelului din 1962, de la Oran, cauzate de trupele FLN, inca nu au fost recunoscute de statul algerian. Prin urmare, relatiile dintre Franta si Algeria sunt in continuare afectate de acest conflict si de urmarile sale.

Razboaiele Congoleze

Primul Razboi Congolez a inceput in 1996 ca urmare a ingrijorarii Rwandei asupra faptului ca membrii militiilor revolutionare, care organizau raiduri aproape de granitele tarii, ar putea planui o invazie. Noul guvern dominat de Tutsi a protestat impotriva acestei violari a integritatii lor teritoriale si a inceput sa imparta arme Tutsilor Banzamulenge din estul Zairului. Aceasta interventie a fost denuntata de catre guvernul Mobutu din Zair, dar acesta nu a avut posibilitatile militare pentru a se opune si prea putin capital politic pentru a il risipi.

           Al Doilea Razboi Congolez, cunoscut si sub numele de Razboiul Mondial al Africii sau Marele Razboi al Africii, a inceput in 1998 si desi s-a incheiat oficial in 2003 cand Guvernul provizoriu al Republicii Democratice Congo a preluat puterea, efectele sale par sa indice un iminent al treilea razboi. Cel mai mare conflict in istoria Africii moderne, unul dintre cele mai sangeroase conflicte de dupa al Doilea Razboi Mondial, a implicat direct cele 8 natiuni africane, precum si 25 de grupuri armate. 3 milioane de oameni au murit, majoritatea din cauza foametei si a bolilor. Alte milioane de oameni au fost evacuati din casele lor sau au cautat azil in tarile invecinate.
            Un expert in drepturile omului al Natiunilor Unite a constatat ca atrocitatile sexuale ce aveau loc impotriva femeilor congoleze depaseau cu mult definitia violului, incluzand chiar sclavie sexuala, incest fortat si canibalism.   

            Cu un suport activ din partea Rwandei, Ugandei si Angolei, trupele lui Kabila s-au mutat in josul raului, intampinand doar dificultatile legate de oprirea electricitatii datorata regimului din Kinshasa. Majoritatea luptatorilor sai erau Tutsi si multi erau veterani din conflictele din regiunea lacurilor din Africa. Chiar Kabila a capatat credibilitate deoarece pentru o lunga perioada de timp fusese oponentul politic al lui Mobutu, si a fost urmasul lui Patrice Lumumba, primul prim-ministru dupa castigarea independentei in Congo. A fost inlocuit apoi de catre locotenentul general Mobutu. Kabila s-a autoproclamat ca fiind marxist si un admirator al lui Mao Zedong. A amenintat cu o rebeliune armata in estul Zairului pentru aproape 2 decenii, desi potrivit lui parerii lui Che Guevarra, era un lider neimplicat, care nu aducea inspiratie sustinatorilor sai.

 
Zimbabwe

            Guvernul din Zimbabwe a trimis trupe in 1998 pentru a-l ajuta pe Kabila. Presedintele Robert Mugabe, atras de resursele naturale bogate din Congo si de dorinta de a-si mari puterea si prestigiul personal in Africa, a fost cel mai infocat sustinator al interventiilor lui Kabila. Acesta si Mugabe au semnat un contract de 200 de milioane de dolari care implica corporatiile conduse de Mugabe si de membrii ai familiei sale. Au existat numeroase rapoarte in 1998 ale unor contracte miniere care fusesera negociate cu companii aflate sub conducerea familiei Mugabe. Ca presedinte al Departamentului de Politica, Aparare si Securitate din cadrul SADC, Mugabe a considerat ca putea sa-si revendice pozitia de premier al Africii de Sud, datorita ajutorului dat lui Kabila.

Angola

            Guvernul din Angola a luptat impotriva lui Mobutu Sese Seko in Primul Razboi Congolez, datorita suportului dat de Mobutu rebelilor UNITA in Razboiul Civil din Angola. Guvernul din Angola a vrut sa trimita UNITA in sudul Congoului, ceea ce ar fi insemnat schimbul intre diamantele extrase de catre rebeli cu arme straine. Angola nu era increzatoare ca un nou presedinte ar putea fi mai eficient decat Kabila, si s-a temut ca lupta continua ar putea duce la o diminuare considerabila a puterii, lucru ce i-ar fi ajutat numai pe rebelii UNITA. Interventia trupelor experimentate angoleze a fost decisiva in stabilirea castigatorilor ambelor razboaie.

Namibia

            Presedintele Sam Nujoma avea interese in Congo similare cu cele ale lui Mugabe, cu cativa membrii ai familiei implicati in activitatea miniera din Congo. Namibia avea prea putine probleme de interes national in razboi, iar interventia sa a fost primita cu stupoare si dezaprobare de catre cetateni si politicienii din opozitie.

Ciad

            Kabila a refuzat la inceput acceptarea de sprijin din partea Africii francofone, dar dupa o intalnire in Libreville (Gabon) pe 24 septembrie, Ciadul a acceptat sa trimita 2000 de trupe. Franta a incurajat implicare Ciadului ca un mijloc de recastigare a influentei in regiunea in care Franta se retrasese umilita dupa genocidul rwandez din 1994.

Libia

            Guvernul lui Muammar al-Qaddafi a pus la permis tranzitia soldatilor din Ciad, fapt care este oarecum surprinzator, avand in vedere relatiile tensionate dintre cele doua tari. Probabil ca Qaddafi a vazut in asta o cale de a profita din punct de vedere financiar, dar este de asemenea posibil sa fi fost influentat de dorinta de a rupe izolarea internationala impusa Libiei de catre SUA dupa zborul 103 PanAm care a bombardat orasul Lockerbie din Scotia.

 

Sudan

            Rapoarte neoficiale au indicat faptul ca fortele guvernului Sudanez se luptau cu rebelii din partea estica a tarii, aproape de granita cu Uganda. Cu toate acestea, Sudanul nu a reprezentat o prezenta militara semnificativa in Republica Congo, desi a continuat sa ofere sprijin sustinut catre 3 grupuri rebele din Uganda: 'Armata de Rezistenta al Domnului', 'Frontul al Doilea de Salvare Nationala' si 'Fortele Armate Democrate'. Acest lucru simboliza o razbunare fata de ajutorul dat de Uganda 'Armatei de Eliberare Populara' din Sudan.

Instabilitatea statului a permis violentelor si abuzurilor impotriva drepturilor omului sa continue in est. Existau 3 centre importante de conflict: nordul si sudul regiunii Kivu (unde o slabita FDLR continua sa ameninte granita cu Rwanda si pe Banyamulende; tot in aceasta zona, Rwanda sustinea rebelii RCD-Goma care erau impotriva Kinshasa), Ituri (unde MONUC s-a dovedit ineficienta in stabilirea linistii intre numeroasele grupuri care conduceau conflictul din aceasta zona), si nordul Katangai (unde Mai-Mai, infiintata de catre Laurent Kabila a scapat de sub controlul guvernului).

            Violentele etnice dintre fortele Hutu si Tutsi au fost un adevarat focar de violente ce a mentinut conflictul, cu oameni de ambele parti temandu-se de exterminarea ca rasa. Fortele Kinshasei si Hutu au avut relatii apropiate pe masura ce eliminarea armatelor si fortelor ugandeze si rwandeze s-a dezvoltat. In timp ce fortele din Uganda si Rwanda lucrau impreuna pentru a castiga teritoriu in defavoarea Kinshasei, competitia pentru utilizarea resurselor a produs o ruptura in relatia celor doua tari. Au existat rapoarte prin care Uganda i-a permis Kinshasei sa trimita arme catre Hutu prin teritoriul controlat de rebelii ugandezi. Acest lucru s-a produs ca o urmare a faptului ca atat Uganda, Kinshasa si Hutu cautau sa slabeasca influenta Rwandei.

            Referitor la influenta guvernului rwandez in regiune, fortele sale s-au dovedit neputincioase in incercarea de a se descurca cu FDLR. Asadar, Rwanda a continuat sa sprijine rebeliunea Generalului Nkunda. Rezolutia finala va avea loc numai cand Rwanda va simti ca granitele sale nu mai sunt amenintate de catre rebelii Hutu. Atunci va inceta sa-l sprijine pe Nkunda.

            Razboiul congolez a fost in general unul fara batalii majore sau linii de front bine stabilite. In timp ce un numar considerabil de soldati din armatele nationale erau implicati, conducatorii respectivelor tari nu erau dispusi sa isi sacrifice armatele in lupte deschise. Echipamentul si antrenarea armatelor nationale reprezinta o investitie mare pentru statele sarace din regiune, iar pierderile ar putea fi foarte greu de inlocuit. Suprafata mare a Congoului micsoreaza trupele de actiune, de aceea soldatii au fost impartiti in jurul punctelor esentiale din punct de vedere strategic precum: porturi, aeroporturi, centre miniere si cateva drumuri, in defavoarea apararii zonelor de control strict definite.

            Ca rezultat, razboiul a fost luptat cu trupe risipite. Trupele nepregatite si prost antrenate au avut o contributie semnificativa la aparitia violentelor datorita intensificarii pradarilor, violurilor si a masacrelor etnice, evenimente ce au facut ca pacea sa fie mult mai dificil de realizat pe masura ce armatele continuau sa actioneze, desi se hotarase oprirea focului intre conducatori. Aceste trupe necontrolate de aliatii lor guvernamentali au omorat numerosi congolezi; multi au murit din cauza foametei si a bolilor aduse in regiune de catre haosul instalat.

            In mare parte, conflictul a fost indreptat catre obtinerea controlului asupra resuselor naturale bogate ale statului Congo. Statele africane ale Marilor Lacuri au reusit sa-si plateasca cheltuielilor militare cu ajutorul mineralelor extrase, diamantelor si a cherestelei din estul statului Congo. Aceste eforturi au fost conduse de catre ofiteri din cadrul armatelor rwandeze si ugandeze care s-au imbogatit datorita acestor actiuni. In timp, armata nationala din Rwanda a devenit din ce in ce mai putin interesata de gasirea responsabililor pentru genocid si din ce in ce mai preocupata de protejarea sferei de influenta si control in estul statului Congo. Fortele ocupante au impus taxe foarte mari asupra bastinasilor si le-au confiscat aproape toate bunurile si cantitati semnificative de hrana.

            Competitia pentru controlul resurselor intre fortele indreptate impotriva lui Kabila a degenerat intr-un conflict usor de anticipat. In 1999, trupele din Uganda si Rwanda s-au ciocnit in orasul Kisangani. RCD s-a impartit de asemenea in doua factiuni, slabind considerabil fortele rebele potrivnice lui Kabila si limitadu-le operatiunile in zona estica a tarii. Cu toate acestea, fortele loiale sau aliate lui Kabila erau mult prea nepregatite pentru a profita de aceasta ocazie.

            Violul a fost folosit ca o arma de razboi pe intreaga durata a conflictului. In octombrie 2004, organizatia pentru apararea drepturilor omului, Amnesty International, a raportat faptul ca peste 40.000 de cazuri de viol au fost reclamate in decursul ultimilor 6 ani, majoritatea in sudul regiunii Kivu. Aceasta numaratoare este incompleta deoarece organizatiile umanitare care au efectuat sondajele nu au avut acces la multe dintre zonele de conflict si au fost luate in considerare numai cazurile reclamate autoritatilor. Numarul real de femei violate este de astfel mult mai mare. Toate grupurile armate implicate in conflict au recurs la viol, dar exista factiuni de insurgenti care sunt recunoscute pentru practicarea sistematica a violului. Implicare violului in conflict a avut, pe langa traumele fizice si psihice, un rol decisiv in raspandirea bolilor cu transmitere sexuala, precum SIDA.

            Efectele in cadrul RD Congo includ stramutarea a peste 3 milioane de oameni, precum si saracirea a altor sute de mii. Majoritatea refugiatilor sunt din partea de est a tarii. Aproape 2 milioane de oameni au fost nevoiti sa se refugieze in statele invecinate precum Burundi, Rwanda, Tanzania si Uganda.

            Efectele devastatoare asupra institutiilor economice si sociale au condus la un impact serios asupra vietii salbatice din regiune. In septembrie 2005, un raport intocmit de Fondul International pentru Natura a aratat ca populatia de hipopotami din Parcul National "Lacul Edward" din Virunga s-a micsorat la mai putin de 900 de indivizi, de la 29.000 inregistrati cu 30 de ani in urma. Acest lucru se datoreaza braconajului, atat pentru carnea lor, cat si pentru colti, care sunt utilizati pentru a produce fildes in mod ilegal. De asemenea, aproape jumatate din populatia de 700 de indivizi de gorile de munte locuieste in acelasi parc.

            Pe data de 19 decembrie 2005, Curtea Internationala a Natiunilor Unite a decis suveranitatea RD Congo a fost violata de catre Uganda si ca Uganda a pradat resurse in valoare de miliarde de dolari, motiv pentru care guvernul Republicii Democrate Congo a cerut despagubiri de 10 miliarde de dolari.

Razboiul din Darfur

Razboiul din Darfur este un conflict desfasurat in regiunea Darfur din vestul Sudanului, inceput in februarie 2003, ce are la baza luptele dintre diferite grupari etnice pentru teritoriu. O latura a conflictului este reprezentata de armata sudaneza si de militia Janjaweed, care isi recruteaza sustinatorii din randurile triburilor de arabi Bagarra, aflate in nordul statului. Opozantii acestora sunt grupati intr-o varietate de factiuni rebele, printre care 'Miscarea pentru Eliberarea Sudanului' sau 'Miscarea pentru Justitie si Egalitate', sustinute de triburile de non-arabi Fur, Zaghawa, Massalit.
            Guvernul de la Khartoum incearca sa minimalizeze proportiile evenimentelor, izoland Darfurul de restul lumii si in acelasi timp, neaga ajutorul dat gruparii Janjaweed in bombardarea si decimarea satelor ce sprijina activitatea rebelilor. Presedintele Omar al-Bashir i-a numit pe liderii militiei 'talhari si gangsteri' in numeroase interventii publice si a anuntat deschiderea de procese impotriva unor persoane din administratie acuzate de abuz, dar se crede ca aceste gesturi fac parte dintr-o campanie de popularizare a presedintelui (candidat la alegerile din 2009) si de indepartare a posibililor martori din mainile ONU.

       Printre cauzele conflictului din Darfur se numara suferintele indurate de sudanezi in decenii intregi de seceta, desertificare si suprapopulare. In acest context, nomazii Bagarra, in mare parte crescatori de camile, au coborat spre sud in cautarea apei, unde s-au lovit violent de comunitatile fermierilor non-arabi.

In 2003, s-a pornit o rebeliune impotriva guvernului predominant arab, acuzat de defavorizarea constanta a non-arabilor si de neglijarea regiunii Darfur. In replica, oficialitatile de la Khartoum au demarat ample represalii impotriva protestatarilor, pe cale aeriana si terestra. Prin sustinerea militiei Janjaweed, guvernul a fost acuzat de grave incalcari ale drepturilor omului, deoarece a asistat impasibil si a consimtit uciderea in masa a non-arabilor din Darfur, torturarea si violarea acestora. Situatia critica din regiune i-a determinat pe multi oameni sa-si paraseasca gospodariile si sa se adaposteasca in taberele de refugiati din Darfur si Ciad. Insa nici aici, siguranta nu le era garantata, fiindca de multe ori, comunitatile de refugiati erau inconjurate de trupe Janjaweed.

            Refugiatii sustin ca bombardamentele aeriene sunt urmate de atacuri ale trupelor Janjaweed, indivizi puternic inarmati, calare pe camile, care omoara toti barbatii, violeaza femeile si fura tot ce gasesc in case. Multe femei au marturisit ca au fost rapite de arabi si obligate la 'sclavie sexuala' pe o perioada nedeterminata. Opinia publica nu a ezitat sa clasifice evenimentele drept genocid, dar liderii Organizatiei Natiunilor Unite au declarat ca termenul cel mai adecvat este de 'crime de razboi' si ca practic, motive de genocid nu exista.

            Numarul total al victimelor este dificil de estimat, deoarece oficialitatile sudaneze au indepartat sistematic toate dovezile genocidului, au omorat martorii si au restrans accesul jurnalistilor in zona. In septembrie 2004, Organizatia Mondiala a Sanatatii a declarat ca in 18 luni de conflict, au murit aproximativ 50.000 de oameni, majoritatea din cauza infometarii, iar in momentul de fata, cifra cea mai vehiculata se ridica la peste 300.000 de victime. Violentele s-au raspandit si peste granita Sudanului, in Ciad si in Republica Africii Centrale, unde militia Janjaweed a efectuat repetate atacuri si incursiuni.

            Marile puteri internationale au condamnat aspru situatia din Darfur pe care au calificat-o drept 'complet inacceptabila' si au cerut 'luarea de masuri prompte', s-au organizat comisii de ancheta, conferinte si dezbateri publice, insa ONU nu a avut succes in negocierile purtate cu presedintele sudanez, Omar al-Bashir. Luptele au continuat sub privirile critice ale lumii occidentale. Numeroase organizatii umanitare si-au oferit ajutorul, sprijinindu-i pe refugiati cu alimente, apa potabila, medicamente si bani, dar din cauza insecuritatii din zona, unele asociatii precum Oxfam, au fost nevoite sa paraseasca Darfurul.

            In prezent, exista cel putin 12 grupari rebele, ceea ce face foarte dificila misiunea ONU de a ajunge la un acord de pace. Minni Minnawi, liderul unei astfel de grupari, a semnat o intelegere de neagresiune in 2006, in schimbul unei sume considerabile de bani. Cu toate acestea, oamenii lui au fost acuzati de Amnesty International de interventii violente in regiune. In ciuda amenintarilor internationale de a-i sanctiona pe cei care refuza sa colaboreze, conducatorii factiunilor rebele nu s-au aratat prea dornici sa participe la negocierile cu guvernul in 2007, la conferinta din Libia.
            Singura modalitate prin care se poate reinstaura pacea in Darfur este incetarea agresiunilor si incheierea unei intelegeri convenabile pentru ambele parti combatante, dar din pacate, aceste lucruri nu se intrevad intr-un viitor apropiat
            Intrebarea este: cand se va sfarsi criza din Darfur?           

Genocidul Rwandez

Genocidul din Rwanda desemneaza masacrarea a aproximativ 800.000-1 milion de etnici tutsi si etnici hutu. Aceste crime au fost savarsite intr-o perioada de 100 de zile (6 aprilie - mijlocul lui iulie 1994) de catre doua militii hutu, Interahamwe si Impuzamugambi, in urma revoltei populatiei hutu impotriva etniei tutsi.

          Genocidul s-a desfasurat sub semnul pasivitatii comunitatii internationale, desi in acel moment, in Rwanda era stationata o misiune de pace (UNAMIR), sub egida Natiunilor Unite . Masacrarea etnicilor tutsi s-a declansat dupa ce la 6 aprilie 1994, avionul in care se afla presedintele Rwandei din acel moment, Juvénal Habyarimana si presedintele Burundiului, ambii etnici hutu, s-a prabusit in conditii neelucidate, langa capitala Kigali. Ambii presedinti au murit la momentul coliziunii. Responsabilitatea pentru atac a fost intens disputata intre RPF si extremistii hutu, ambele grupari fiind invinovatite. Dar in ciuda neintelegerilor asupra identitatii teroristilor, atacul asupra avionului este pentru multi observatori momentul declansarii genocidului. Rwandezii au interpretat doborarea avionului ca un semnal: cei responsabili pentru atac au stiut ca luptele vor incepe; triburile tutsi si hutu au inteles ca o sa fie atacate.

1994 a fost anul in care, in timpul genocidului din Rwanda, au fost omorati in masa sute de mii de sustinatori ai etniilor tutsi si hutu care traiau pe teritoriul acestei tari.A fost cea mai cumplita atrocitate din timpul Razboiului Civil Rwandez. Genocidul a fost in cea mai mare parte purtat de doua grupari extremiste ale armatei hutu, grupul Interahamwe si Impuzamugambi, durand aproape 100 de zile, din 6 aprilie pana la mijlocul lui iulie 1994. Cel putin 500.000 de tutsi si mii de hutu au murit in acest conflict. Unele estimari pun balanta victimelor undeva intre 800.000 si 1.000.000.

            Numerosi politicieni hutu au fost gasiti vinovati de orchestrarea si sustinerea financiara a genocidului. Militiile hutu executau incursiuni sistematice in cadrul carora ii masacrau pe toti tutsii pe care ii puteau captura, indiferent de varsta, sex sau orientare politica. Etnicii hutu erau incurajati pe calea radioului sau de catre oficialitatile locale sa-si ucida vecinii tutsi, li se dadeau arme si munitii si li se promiteau recompense. Cei care refuzau sa participe la aceasta 'curatare etnica', erau invariabil omorati pentru razvratire. 'Ori luai parte la masacru, ori erai masacrat de altii.'-parea sa fie lozinca vremii. Victimele erau sfartecate cu maceta sau impuscate cu carabina. Opresorii nu ezitau sa invadeze biserici sau scoli pentru a-si duce la capat sumbra misiune. Violul a fost perceput si in acest context ca o veritabila 'arma' de razboi, numarul imens de femei si fete agresate fiind dovada faptului ca scopul acestor interventii brutale era eliminarea etnicilor tutsi de pe teritoriul rwandez

            In timpul genocidului din Rwanda, dar mai ales la inceput, Comunitatea Internationala si Organizatia Natiunilor Unite au primit critici severe pentru faptul ca nu au actionat. In ciuda reportajelor facute publice de mass-media, majoritatea statelor, inclusiv Franta, Belgia si Statele Unite ale Americii au refuzat sa intervina in privinta opririi masacrelor. Canada a continuat sa conduca fortele ONU de mentinere a pacii in Rwanda (UNAMIR). Chiar daca au fost exprimate in repetate randuri avertizari si cereri ale conducatorilor UNAMIR din Rwanda, inainte si in timpul genocidului, Consiliul de Securitate ONU a ales sa nu trimita trupe si suport aditional, nu a autorizat apelul UNAMIR prin care se cerea dreptul de a interveni si chiar a retras o parte din armatele UNAMIR si a restrans aria de autoritate a acestora.

            De teama trupelor, sute de mii de hutu si alti refugiati au incercat patrunderea in Zair (acum Republica Democrata Congo). Persoanele care au participat in mod activ la genocid au continuat cu masacrele printre refugiati, alimentand astfel Primul si al Doilea Razboi Civil din Congo. In plus, rivalitatea dintre triburile hutu si tutsi este de asemenea un factor major in izbucnirea Razboiului Civil din Burundi.

Regimul de apartheid din Africa de Sud

Apartheidul este o politica de separare pe baze rasiale a minoritatii albe de populatia majoritara de culoare, practicata in Africa de Sud intre 1948 si 1991. Termenul desemneaza in limba afrikaans segregare, separare. Politica de apartheid a urmarit asigurarea pozitiei privilegiate a populatiei albe in societatea sud-africana.
       A implicat stricta segregare a negrilor de albi, in materie de posesiune a pamantului, domiciliu, casatorie, munca, educatie si religie. Sorgintea acestei politici se regaseste in segregarea practicata de colonistii olandezi, incepand cu secolul XVI.
       Dupa 1948, apartheidul a fost impus prin aproximativ 300 de legi si prin refuzul reprezentarii parlamentare a persoanelor de culoare. S-a hotarat ca fiecare individ sa aiba drepturi conform rasei sale. O lege promulgata in 1950 rezerva anumite districte din orase unde doar albii puteau sa fie proprietari, fortandu-i pe cei care nu erau albi sa migreze. Legile au stabilit zone separate, cum ar fi plaje, autobuze, spitale, scoli si chiar banci in parcurile publice. Negrii si persoanele de alta culoare trebuiau sa poarte documente de identitate in orice moment si nu le era permis sa ramana in alte orase sau chiar sa intre in acestea fara un permis special.Crearea bantustanelor (teritorii din Republica Africa de Sud rezervate grupurilor etnice indigene de culoare) a lipsit de cetatenie sud-africana populatiile vorbitoare de limba bantu in schimbul unei independente iluzorii.

Conform aparatorilor apartheidului, discriminarea negrilor era bazata legal pe faptul ca acestia nu erau cetateni sud-africani, ci doar cetateni ai altor state independente, create cu scopul de a "gazdui" persoane negre. S-au creat zece state autonome pentru a primi negrii care constituiau 80% din populatie. Acestei populatii i s-a retras cetatenia sud-africana si erau considerati a fi in tranzit, sau ca fiind persoane ce stau temporar in tara si care au patruns in tara cu pasaport fara viza. In timpul anilor '60, '70 si '80, guvernul a fortat populatia neagra sa se stabileasca in statele care erau create pentru ei. Un total de 3 milioane si jumatate de locuitori s-au vazut obligati sa se deplaseze catre acele zone. Cel mai mediatizat caz a fost cel de la Johannesburg, unde 60.000 de locuitori negri au fost reasezati intr-o zona numita Soweto. Politica de apartheid a fost condamnata in repetate randuri de ONU, Africa fiind supusa sanctiunilor internationale.

Din 1984, restrictiile au inceput sa se atenueze prin crearea unor camere parlamentare subordonate pentru indieni si 'colorati' (persoane de origine mixta), prin imblanzirea reglementarilor pentru sport si distractii, prin abolirea legilor care restrangeau libera circulatie si prin modificarea Legii Teritoriilor de Grup.
      In urma presiunilor internationale pentru abolirea apartheidului, in iulie 1991, guvernul presedintelui Frederik W. De Klerk a abrogat intreaga legislatie referitoare la apartheid. In decembrie 1991, Conventia pentru o Africa de Sud Democrata (CODESA), formata din guvern si 18 grupari politice, s-a intrunit pentru a pregati schimbarile ce trebuiau sa fie aduse unei constitutii bazate pe segregare.

      In martie 1992, De Klerk a facut apel la alegatorii albi in vederea obtinerii unui mandat pentru deschiderea negocierilor. Potrivit cuvintelor sale, sprijinul covarsitor obtinut atunci 'a pus capat apartheidului'. Prabusirea acestei politici a fost confirmata in alegerile multipartite din aprilie 1994, in urma carora liderul Congresului National African, Nelson Mandela, a devenit primul presedinte negru al Africii de Sud si seful unui cabinet multirasial.

Personalitati ce au marcat istoria Africii

OMAR AL-BASHIR (n. 1944)

Omar Hassan Ahmad al-Bashir este actualul presedinte al Sudanului si liderul Partidului Congresul National. Acesta a ajuns la putere in 1989, pe cand era colonel in armata sudaneza, printr-o lovitura de stat prin care a inlaturat guvernul lui Sadiq al-Mahdi, ales in mod democratic.

         In octombrie 2004, guvernul lui al-Bashir a negociat incheierea celui de-al doilea Razboi Civil Sudanez, unul dintre cele mai lungi si mai necrutatoare conflicte din secolul XX. A fost promisa autonomia limitata a Sudanului de Sud. Inca din acel moment, liderul de la Khartoum a fost aspru criticat pentru rolul sau in cadrul conflictului din Darfur, regiunea din vestul Sudanului. Al-Bashir a sustinut neoficial 'curatarea etnica' din Darfur, concretizata prin moartea a 400.000 de non-arabi.

          La mijlocul deceniului trecut, al-Bashir a legat o stransa colaborare cu al-Turabi, persoana aflata in relatie cu organizatiile teroriste al-Qaeda si Hezbollah. Bashir a sustinut activitatea acestora, invitandu-l pe Osama bin Laden sa se refugieze in Sudan. Din aceste motive, Sudanul se afla inca din 1993 pe lista statelor care 'sponsorizeaza' terorismul intocmita de SUA.

          In iulie 2008, procurorul Curtii Criminale Internationale, Luis Moreno-Ocampo l-a acuzat pe al-Bashir de genocid, crime impotriva umanitatii si crime de razboi in Darfur si a cerut un mandat de arestare pe numele sau. Conducerea lui al-Bashir a generat conflicte extrem de violente intre militia Janjaweed si gruparile rebele africane, iar consecintele acestui razboi de gherila din Darfur au insemnat 2.5 milioane de refugiati si aducerea relatiilor diplomatice cu Ciadul la nivel de criza.

          In ciuda acestor acuzatii, al-Bashir candideaza la alegerile din Sudan din 2009, primele alegeri multipartite, pe sistem democratic din ultimii 9 ani. Rivalul sau politic este vice-presedintele Salva Kiir Mayardit, liderul Miscarii pentru Eliberarea Sudanului.
          In aceste conditii, al-Bashir va fi primul conducator de stat, aflat inca in functie, judecat de Curtea Internationala de la Haga.

IDI DADA AMIN (1926-2003)

  Idi Amin a fost presedintele Ugandei din 1971 pana in 1979, fiind bine cunoscut pentru regimul sau brutal si despotic. Intrand in armata dupa absolvirea scolii elementare, Amin a urcat in grad pana la rangul de comandant. In 1971, l-a rasturnat pe pritenenul sau, presedintele Milton Obote si a pus mana pe putere.

          A promovat interesele tribale marunte, a expulzat din tara toti rezidentii de origine neafricana si a ordonat asasinarea si torturarea a mii de opozanti, comentand: 'I-am mancat inainte de a ma manca ei pe mine! Ca musulman, a ajutat Palestina si Libia si s-a implicat personal atunci cand palestinienii au deturnat un avion de linie israelian la Entebbe, in vecinatatea capitalei Ugandei.

         Dupa incercarea esuata a exilatilor ugandezi de a invada capitala in 1972, Amin a raspuns prin masacrarea sustinatorilor lui Obote, in special cei din gruparile etnice Acholi si Lango. Oamenii dictatorului au lovit fara mila in baracile Jinja si Mbarara, astfel incat la inceputul anului 1972, numarul victimelor se ridica la 5.000 de soldati Acholi si Lango si cel putin de doua ori mai multi civili. La scurt timp, teroarea lui Amin s-a raspandit si asupra altor grupari, lideri religiosi, jurnalisti, birocrati, judecatori, studenti sau intelectuali. In unele cazuri, sate intregi erau decimate. Astfel, in aceasta atmosfera morbida, multi oameni au fost omorati fara a avea nicio vina. Cadavrele lor pluteau pe Nil in numar indeajuns de mare pentru a bloca Hidrocentrala Owen din Jinjalucru care s-a intamplat nu numai o data.

          Crimele, motivate oficial de factori politici, economici sau etnici, au continuat pe intreaga durata a conducerii lui Amin; un bilant final al victimelor este greu de estimat, cifra cea mai vehiculata fiind de 300.000.

          Pe de alta parte, Idi Amin a dus la prabusirea economiei de stat, prin proasta conducere a afacerilor externe si prin colapsul industrial.

Amin a fost rasturnat de trupele tanzaniene si de nationalistii ugandezi in 1979 si s-a refugiat in Arabia Saudita, unde a si murit.

NELSON MANDELA (n. 1918)

Nelson Mandela este un mare om politic sud-african, lider al luptei impotriva apartheidului, presedinte al tarii intre 1994 si 1999. A primit premiul Nobel pentru Pace in 1993, alaturi de F.W. De Klerk.

          S-a nascut in orasul Umtata, pe coasta estica a Africii de Sud, ca fiu al capeteniei tribului tembu. A studiat Dreptul si in 1944, a devenit membru al Congresului National African (ANC), care cerea pentru sud-africanii negri cetatenie deplina, dreptul de a detine pamant si eliminarea legislatiei discriminatorii. Activitatea lui a atras curand atentia politiei, astfel incat a fost inchis pentru scurt timp in 1952, iar in 1956 a fost arestat pentru inalta tradare. Dupa ce politia a ucis aproape 70 de prostestatari negri neinarmati in Sharpeville in 1960, Mandela a considerat ca numai o rezistenta armata ar avea efect. Cand a inceput sa pledeze pentru acte de sabotaj impotriva apartheidului a fost silit sa intre in clandestinitate si sa-si paraseasca sotia, Winnie, si copiii.

         A calatorit, travestit, in toata Africa de Sud, dand interviuri si incercand sa reorganizeze ANC, dar a fost prins in august 1952 si condamnat la cinci ani de inchisoare pentru ca incitase muncitorii la greva si parasise tara fara documente de calatorie. In anul urmator, dupa ce politia a descoperit arme la sediul ANC, condamnarea lui a fost prelungita pentru toata viata. Intre 1964 si 1982 a stat inchis pe Insula Robben, in largul coastei Cape Townului. Pe 10 februarie 1990, presedintele F.W. De Klerk a declarat sfarsitul apartheidului, anuntand eliberarea celui mai celebru detinut politic.
          In 1991, Mandela a devenit presedinte al ANC-ului. Timp de trei ani a condus negocierile partidului cu guvernul, pentru a obtine adoptarea unei noi constitutii. In aprilie 1994, au avut loc primele alegeri pentru intreaga populatie, iar in mai, cel care fusese atat de mult timp adversarul guvernului, a devenit presedintele republicii Africa de Sud.

MOBUTU SESE SEKO (1930-1997)

    Mobutu Sese Seko a fost un renumit militar si politician african care a luat puterea ca presedinte al Republicii Democrate Congo in 1965 si a ramas in functie in urmatoarele trei decenii. Ca reprezentant al armatei Congoului colonial belgian, Force Publique, in care se inrolase in 1949, Mobutu a participat la conferinta de la Bruxelles pentru independenta Congoului din 1960. Numit comandant suprem al noii armate congoleze cand tara a devenit independenta in anul urmator, Mobutu a incercat sa puna capat celor cinci ani de haos si de razboi civil, dupa obtinerea independentei, punand mana pe presedintie. Desi sub controlul lui armata a folosit metode dure pentru mentinerea ordinii, Mobutu a numit ministri civili si a incurajat exploatarea straina a minereurilor, in eforturile sale de a obtine stabilitatea economica. In 1971, in cadrul politicii de africanizare, a schimbat numele tarii in Republica Zair.
          Pe de alta parte, politica economica a lui Mobutu, dictata de interese personale, a dus la saracirea populatiei civile, in timp ce averea sa si a clasei conducatoare crestea neincetat. Din acest motiv, numele lui Mobutu este sinonim cu regimul de cleptocratie in Africa.
          A supravietuit invaziilor rebelilor din Angola in 1977 si 1978; dar popularitatea sa a scazut si regimul lui corupt a fost tot mai mult criticat. In mai 1990, a anuntat reforme politice pentru a schimba sistemul unipartit, dar pe fondul tulburarilor, grevelor si ciocnirilor armate din decembrie 1991, Mobutu a amanat noile alegeri prezidentiale, iar in 1994, a acceptat o constitutie de tranzitie care limita puterea presedintelui si prevedea realizarea unor reforme democrate.

KWAME NKRUMAH (n. 1909-1972)

Nkrumah a fost un renumit om de stat african, prim-ministru al Coastei de Aur din 1952 pana in 1960 si primul presedinte al Republicii Ghana din 1960 pana in 1966. A fost un nationalist african deosebit si un partizan hotarat al panafricanismului. Dupa ce a studiat in SUA si in Marea Britanie, Nkrumah s-a reintors in Coasta de Aur in 1947 ca secretar general al Conventiei Unite, iar in 1949, a fondat Partidul Popular al Conventiei in vederea obtinerii autonomiei si a condus o serie de greve si de boicoturi. Dupa o scurta perioada in care a fost inchis pentru razvratire, a devenit prim-ministru si in 1957, a condus Coasta de Aur spre independenta, proclamata la 6 martie 1957, noul stat luand numele de Ghana.

Crezul sau politic avea nuante marxiste, fiind ferm convins ca sistemul capitalist avea o influenta nefasta asupra continentului african. Desi s-a delimitat de miscarea socialista a vremii din Africa, acesta a sustinut ca in final, numai socialismul poate repara efectele capitaliste, respectand in acelasi timp, valorile traditionale africane. Lozinca lui Nkrumah era: 'Noi nu privim nici spre Est, nici spre Vest; noi privim inainte!'
          In ciuda stilului sau autocrat de guvernare, politica sa de africanizare i-a adus o uriasa popularitate in primii ani in care s-a aflat la putere. In 1964, a fost declarat presedinte pe viata, dar metodele sale dictatoriale si presiunile economice au provocat tulburari civile, si doi ani mai tarziu, in timp ce se afla intr-o vizita in China, a fost inlaturat de la putere printr-o lovitura de stat militara. S-a refugiat in Guineea, unde presedintele Sekou Toure l-a numit copresedinte al statului. Nkrumah si-a gasit sfarsitul in exil.

JOMO KENYATTA (1892-1978)

Pe numele sau adevarat Kamau Johnstone, Kenyatta a fost presedinte al Kenyei din 1964 pana la moartea sa. Fiu al unui fermier kikuyu, acesta a fost crescut intr-o misiune a Bisericii Scotiei. Mai tarziu,s-a inscris in Asociatia Centrala Kikuyu, care avea drept scop recuperarea pamanturilor Kikuyu de la colonistii albi. In 1928, a vizitat Anglia in calitate de secretar al Asociatiei Centrale din Kenya, militand pentru reforme agrare si drepturi politice pentru africani. A trait in Anglia din 1932 pana in 1946, cand s-a reintors in Kenya si a devenit presedinte al Uniunii Africane din Kenya. In 1953 a fost arestat si intemnitat pentru ca ar fi condus revolta Mau Mau indreptata impotriva autoritatii britanice, acuzatie pe care a negat-o in permanenta. In timp ce se afla la inchisoare, 'Lancea Arzatoare', asa cum il cunosteau sustinatorii, a fost ales lider al Uniunii Nationale Africane din Kenya.

          Curand dupa eliberarea sa din inchisoare, in 1961, a intrat in Parlament, repurtand o victorie decisiva pentru Partidul sau in alegerile din 1963. A condus tara spre independenta, dobandita in 1963 si a devenit primul ei presedinte. Cu politica sa liberala a reconciliat asiaticii si europenii, a adoptat o strategie economica sanatoasa, dar i se reproseaza intoleranta care a dus in 1969 la scoaterea in afara legii a partidelor de opozitie.

Bibliografie

Anne Carol, Jean Garrigues, Martin Ivernel - Dictionar de Istorie a secolului XX, Ed. All, Bucuresti, 2002.

Ioan Ciuperca, Elena Cozma - Manual de Istorie pentru clasa a XI-a, Ed. Corint, Bucuresti, 2006.

Bernard Compagnon, Alexandre Thevenin - O cronologie a secolului XX, Ed. All, Bucuresti, 2000.

Pierre Milza, Serge Berstein - Istoria secolului XX, vol II, 'Lumea intre razboi si pace', Ed. All, Bucuresti, 1998

Marc Nouschi - Mic Atlas istoric al secolului XX, Ed. Polirom, Iasi, 2002.

Ioan Scurtu - Manual de Istorie pentru clasa a XI-a, Ed. Gimnasium, Bucuresti, 2006.

Jean Sellier - Atlasul popoarelor din Africa, Ed. Niculescu, Bucuresti, 2007.

******** Enciclopedie Ilustrata de Istorie Usniversala: nume, date, evenimente, Ed. Reader's Digest, Bucuresti, 2006.

******** Cand, unde si cum s-a intamplat, Ed. Reader's Digest, Bucuresti, 2005.

******** Atlas de Istorie a Lumii,Ed. Vox, Bucuresti, 1993.

********Enciclopedia popoarelor.Africa,America,Asia si Oceania, Ed. Larousse, Bucuresti, 2006.

www.globalissues.org/issue/83/conflicts-in-africa

www.crimesofwar.org/africa-mag/afr_01_porteos.html

www.theperspective.org/africanconflicts1.html

www.news.bbc.co.uk/1/hi/world/africa/3496731.stm

www.savedarfur.org

www-cs-students.stanford.edu/~cale/cs201/apartheid.hist.html

www.africanaencyclopedia.com/apartheid/apartheid.html