Constructia societatii prin conflict

Constructia societatii prin conflict

In Dictionarul alteritatii si al relatiilor interculturale, conflictele sunt privite din perspectiva dimensiunii si fortei lor, precum si a raporturilor integrarii si solidaritatilor. Chiar daca vizeaza viata politica, sociala sau individuala, conflictele apar ca sisteme de reglare intr-o societate care este gazda interactiunii dintre forte antagonice.

Conflictele se afla in centrul vietii sociale si se disting prin intensitatea lor, gradul de constiinta al actorilor implicati, natura si structura mizelor: astfel ele pot sa fie mai mult sau mai putin violente, sa vizeze distributia bogatiilor sau cucerirea puterii, promovarea de idei sau schimbarea regulilor sau pot lua forma unui joc cu rezultat general nul (cand una dintre parti castiga, cealalta pierde), pozitiv (printr-un amestec de cooperare si confruntare) sau, in anumite cazuri, negativ (nu exista decat perdanti). (Gilles Ferréol, Guy Jucquois, 2005, p.152)

In sociologie conflictul este privit ca baza a miscarilor sociale, motor al actiunii politice si chiar artizan al dezvoltarii democratice. Aceasta pozitie deriva din forma conflictului, din modul in care el evoca "clasicele antinomii dintre integrare si ruptura, consens si dissens, stabilitate si schimbare, deoarece opozitia dintre conflict si ordine se inscrie chiar la baza sistemului social" (Raymond Boudon et al, 1997, p.257)

Teoria marxista priveste conflictul ca modalitate anormala de gestionare a relatiilor sociale si isi cladeste utopia pe dorinta de armonie, care poate aparea doar prin comunicare. Puterea claselor de a oprima desfiinteaza orice forma de putere politica. In acest mod autorul priveste conflictul prin dimensiunea claselor sociale (masele/alte forme de organizare). La nivel individual manifestarea conflictului nu are implicatii majore. (Raymond Boudon et al, 1997, p.264).

Teoria lui Simmel plaseaza confruntarea dintre indivizi ca pefect normala, un mod vital de functionare a societatii. Conflictul apare ca urmare a unor factori de disociere si poate sfarsi cu distrugerea completa a uneia din partile aflate in conflict. Acesta este "una din formele cele mai vii de interactiune ce nu poate fi realizata de un individ singur, reprezinta un proces de sociere" (idem, 268). Cercetarea autorului vizeaza si conflictele care apar intre mici fractiuni ale aceleasi organizatii politice sau religioase.

Emil Durkheim dezvolta o teorie integratoate in care vede conflictul ca rezultat al unui abandon colectiv al normelor religioase integratoare. Teoria sa priveste religia ca principiu de integrare sociala si pune accentul pe functia ritualica ca forma unificatoare a societatii. (idem, p.263).

Lucien Sfez (2000) dezvolta o teorie reglatoare in cadrul unui sistem social. Prin utilizarea simbolurilor si practicilor politice se asigura o functie reglatoare care mentine criza (continua) in stare latenta si impiedica conflictul. Din acesta perspectiva societatea e vazuta ca raport de forte antagonice. Sistemul politic penduleaza intre doi poli care-i pot reda legitimitatea: apelul la simboluri si la afectele istoriei, pe de o parte si apelul la formele de comunicare, pe de alta parte.