Contextul politico-strategic al desfasurarii Summit-ului NATO de la Bucuresti

Contextul politico-strategic al desfasurarii Summit-ului NATO de la Bucuresti

Intre zilele de 3 si 4 aprilie s-a desfasurat la Bucuresti summit-ul NATO 2008. A fost o intalnire a superlativelor, desfasurata in cea mai mare cladire din Europa, la care au luat parte toti conducatorii statelor din NATO. In plus, la summit au participat presedintele afgan Hamid Karzai, delegatii din Macedonia si Republica Moldova, secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, presedintele CE, Jose Manuel Durao Barroso si presedintele rus Vladimir Putin. Astfel, la Bucuresti a avut loc cel mai mare summit din istoria Aliantei Nord-Atlantice, cu 3000 de delegati oficiali.

Intrunirea sefilor de stat si de guverne de la Bucuresti s-a desfasurat intr-un context international marcat de combinatia unor tendinte structurale cu factori conjuncturali. Consideram ca cele mai importante elemente ale contextului politico-strategic in care a avut loc summit-ul NATO[1] ar fi urmatoarele:

1. Statele Unite ale Americii se confrunta cu o accentuata scadere a fortei si prestigiului international in conditiile in care:

a.       Angajamentele militare luate de Administratia Bush Jr. in Afganistan, respectiv Irak in loc sa intareasca puterea si prestigiul Americii, le-au diminuat.Statele Unite au castigat relativ usor razboiul militar contra regimului Saddam Hussein, dar sunt pe punctul de a pierde pacea administrativa instalata cu extrem de mari eforturi, pe fondul unor violente continue, din regiunea Golfului. In Afganistan, in ciuda prezentei militare NATO (ISAF), talibanii exercita o masiva influenta in randul societatii tribale, iar sursele amenintarilor asimetrice (in primul rand productia de droguri care ajunge in Occident si care este folosita pentru finantarea terorismului militar) nu se afla sub controlul fortelor militare occidentale si cu atat mai putin a autoritatilor afgane. Insuccesele militare americane au determinat punerea sub semnul intrebarii a viabilitatii si realismului strategiei neo-conservatorilor americani in politica internationala. Elementul cheie care este pus in discutie este cel al credintei (impartasite de neo-consevatori) ca forta militara este suficienta pentru a gestiona eficient afacerile globale.

Or, situatia din Afganistan si Irak a demonstrat faptul ca puterea militara este ineficienta si insuficienta pe termen lung daca nu este insotita de masuri politice si schimbari societale;

b. Economia americana trebuie sa faca fata unor multiple presiuni, iar declararea oficiala a recesiunii devine aproape o certitudine, in conditiile caderii burselor si a crizei unor institutii bancare considerate a fi inexpugnabile. Caderea dolarului american in raport cu moneda europeana si yen-ul japonez nu face decat sa mareasca scepticismul international in legatura cu forta economica a Statelor Unite si cu competenta actualei sale conduceri politice;

c. Presedintele George Bush se afla in ultimul an al mandatului, iar prestigiul  sau in Statele Unite a ajuns la cote foarte scazute. Mass-media din SUA il trateaza cel mai adesea intr-o nota ironica pe actualul presedinte, iar acest mod de a-l privi pe ,,cel mai puternic om al lumii " nu putea sa ramana fara consecinte in plan international, in sensul diminuarii prestigiului, concomitent cu alterarea imaginii si a prestigiului SUA. Sansele ca presedintelui G.W.Bush sa-i urmeze in functie un alt membru al Partidului Republican (John McCain) sunt considerate a fi minime, fiind asteptat ca viitorul presedinte democrat (fie Hillary Clinton, fie Barack Obama) sa aiba noi abordari in politica internationala.

2. Uniunea Europeana este prinsa inca in jocul contradictiilor interne:

1. Tratatul revizuit de la Lisabona este un pas inainte pentru iesirea din blocajul determinat de respingerea Tratatului  Constitutional, dar el nu pune bazele unei autentice Europe Federale, care sa fie dotata cu institutiile necesare pentru o politica unitara a celor 27 de state membre;
2. Intre ,,Noua " si ,,Vechea" Europa in privinta relatiei cu Statele Unite si, subsecvent, cea cu Federatia Rusa exista semnificative diferente de viziuni. Central est-europenii sunt mult mai atlanticisti si mai alergici la Rusia, in timp ce cuplul franco-german isi proiecteaza puterea la nivel international prin mentinerea unui echilibru intre Statele Unite si Federatia Rusa;
3. La Paris preocuparea principala nu este Estul, mult prea indepartat, ci Sudul, presedintele Nicolas Sarkozy dorind sa atraga Europa, implicit Germania, in crearea Uniunii Mediteraneene, cerand astfel linistea necesara pentru dezvoltarea acestui ambitios proiect. Desigur, la Paris este constientizat faptul ca Estul nu poate fi pe deplin ignorat, dar relatia cu Rusia se afla, pentru moment, pe un loc secundar in agenda de prioritati a presedintiei Frantei;

4. Uniunea Europeana si-a dobandit in ultimul deceniu un mare prestigiu international, acesta insa trebuie sustinut pentru a deveni o putere globala, atat de marirea fortei economice cat si a capabilitatilor militare. Cetatenii europeni sunt mai interesati de sistemul de securitate sociala decat de sistemul de securitate militara. Iar acest dezechilibru, generator de tensiuni, dintre ambitiile politicienilor, rationalitatea analistilor si consumerismul cetatenilor se reflecta in ambiguitatea europenilor in privinta angajamentelor militare directe, fie ca este vorba de bani sau de trupe.

3. Rusia sub Vladimir Putin a recastigat aproape tot ceea ce a pierdut, sub aspectul influentei internationale, in timpul lui Boris Eltan. Pas cu pas, Vladimir Putin a reusit sa puna sub control oligarhia rusa, iar aceasta operatiune i-a adus admiratia ( secreta ) a Occidentului .In raporturile cu Statele Unite si Uniunea Europeana a fructificat slabiciunile liderilor sai politici precum si nevoia acestora de a avea neutralitatea Rusiei in conflictele din Irak si Afganistan. Cresterea preturilor la hidrocarburi au oferit Moscovei resursele necesare pentru redresarea situatiei sociale precum si pentru noi investitii in sectorul militar. Rusia a devenit o piata foarte interesanta pentru companiile occidentale.

Strategia lui Vladimir Putin pentru recastigarea influentei internationale pentru Rusia a constat in : a) atragerea in formate multilaterale a unor actori care in mod normal au constrangeri impuse de apartenenta la institutii/organizatii internationale; b) intrarea in formate multilaterale in chestiuni in care interesul rusesc este mai degraba de a incetini un proces sau chiar de a-l bloca printr-un drept de veto (Cvartetul pentru Orientul Mijlociu, formatul de negociere pentagonal pentru Transnistria s.a.).

Un alt instrument frecvent utilizat de Federatia Rusa este arma energetica, avand doua componente: a) de presiune si santaj pentru vecinii insuficient de docili; b) de beneficiu pentru parteneri strategici , precum Germania sau pentru a genera o dependenta care sa para acceptabila,in schimbul prieteniei politice (statele de pe culoarul South Stream).

In sfarsit, dar nu mai putin important, consecinta directa a doctrinei ,,democratiei suverane", Vladimir Putin si-a desemnat cu de la sine putere succesorul, chiar daca acesta, Dmitri Medvedev, a dobandit votul popular in cadrul unor alegeri care nu pot fi considerate ,,libere si corecte", potrivit standardelor OSCE. In acest fel a transmis Occidentului mesajul ca el, Vladimir Putin, isi pastreza in continuare influenta, in timp ce sefii de state sau de guverne din statele cu democratii liberale sunt nevoiti sa treaca testul alegerilor cu final imprevizibil si sa accepte ca evolutia lor in functii de conducere dureaza cel mult doua mandate. Rezultatul cumulului de factori prezentati anterior a putut fi lesne observat la Bucuresti: Rusia este tot mai mult considerata nu doar o putere regionala, ci o superputere, iar Vladimir Putin este admirat, cu pragmatism in Europa, dar si in Statele Unite, trecandu-se adesea cu vederea metodele utilizate pentru dobandirea succesului.