Democratia legislatiilor nationale care reglementeaza alegerile pentru parlamentul european

DEMOCRATIA LEGISLATIILOR NATIONALE CARE REGLEMENTEAZA ALEGERILE PENTRU PARLAMENTUL EUROPEAN

Se poate spune ca in 1965, la Bruxelles, s-a facut un pas foarte important in aplicarea proiectului comunitar prin unificarea institutiilor celor trei Comunitati europene. Dar democratia a inregistrat un castig efectiv abia in 1979, in momentul in care au avut loc primele alegeri parlamentare europene prin sufragiu universal. S-a mers totodata si catre o extindere a atributiilor Parlamentului, care, in noul context, urma sa reprezinte pilonul democratiei in Uniune si fundamentul legitimarii acesteia.

In consecinta, primele alegeri directe din cadrul Parlamentului European s-au tinut in luna iunie a anului 1979, atunci cand, la numai 34 de ani de la terminarea celui de al doilea razboi mondial, popoarele natiunilor Europei, o data destramate de razboi, au mers la urne pentru a-si alege membrii unui parlament unic, si totodata pentru a-si trimite conationalii lor sa-i reprezinte in cadrul unei institutii care promitea protejarea si respectarea intereselor si a drepturilor lor. Timp de aproape un sfert de secol, membrii Parlamentului European erau desemnati de catre parlamentele nationale dintre membrii acestora, desi tratatele fondatoare ale comunitatilor europene prevedeau ca aceste alegeri sa aiba loc prin sufragiu universal direct. In perioada 1952-1979, inainte ca aceste alegeri directe sa aiba loc, eurodeputatii erau considerati drept delegati ai parlamentelor nationale, situatie asemanatoare cu adunarile parlamentare internationale. In cautarea unei metode prin care aceasta institutie europeana sa prezinte o legitimitate cat mai mare in ochii cetatenilor comunitatilor, a fost adoptata in 1976 o Decizie a Consiliului privind alegerea directa a parlamentarilor europeni.

Incepand cu 1979, Parlamentul European, a carui legitimitate deriva din sufragiul universal direct , este ales o data la fiecare cinci ani. In decursul timpului, aceasta institutie a acumulat constant putere si influenta, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, in special Tratatul de la Maastricht din 1992 si Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ intr-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor nationale. Parlamentul European este singura institutie comunitara care se intalneste si isi tine dezbaterile in prezenta publicului. Dezbaterile, opiniile si rezolutiile Parlamentului se publica in Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

In cadrul primelor alegeri directe pentru Parlamentul European care au avut loc in 1979, care, desi reprezentau un pas inainte in constituirea unui parlament clasic, se mentineau cateva diferente de organizare. Astfel, fiecarui stat membru ii era permisa organizarea sufragiului in functie de propriile reguli, trebuind sa respecte numai un set de conditii minime comune si generale. In primul rand nimeni nu putea vota decat o singura data, iar alegerile trebuie sa se desfasoara la datele fixate de catre fiecare stat membru incepand cu joi dimineata, pana duminica, in cursul aceleiasi saptamani . A treia conditie se refera la deschiderea urnelor care se poate face numai dupa inchiderea scrutinului in toate statele membre.

Desi s-a dorit o armonizare a sistemelor electorale din statele Uniunii si s-au facut progrese in acest sens, sistemele de alegere a europarlamentarilor din statele membre se caracterizeaza in continuare prin diferente mai mult sau mai putin semnificative unele fata de celelalte. S-a stabilit ca membrii Parlamentului European sunt alesi prin sufragiu universal direct, intr-un sistem de reprezentare proportionala, fie pe baza regionala, cum este cazul in Italia, in Marea Britanie si in Belgia, fie pe baza nationala, cum se intampla in Franta, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg si in alte tari, sau intr-un sistem mixt, ca in Germania. Peste tot se aplica aceleasi reguli democratice, iar dintre acestea in special dreptul de vot la varsta de 18 ani, egalitatea intre femei si barbati, si votul secret[4]. S-a observat ca participarea la vot este mai mare in tarile care au avut in mod curent sau in ultimul timp participarea obligatorie la vot cum ar fi Belgia, Grecia, Italia si Luxemburg; apoi tarile care programeaza alegerile nationale si cele europene in acelasi timp. Statele membre sunt libere sa aleaga regimul electoral aplicabil alegerilor politice europene. Cu exceptia Marii Britanii, care ramane fidela regimului uninominal, cu un singur tur de scrutin, toate celelalte state membre au adoptat un sistem de reprezentare proportionala si anume Franta, Danemarca, Grecia, Luxemburg, Olanda si Portugalia au ales un sistem proportional, pe baze nationale, iar celelalte scrutinul proportional pe liste regionale.

In cazul alegerilor din Franta, in cadrul sistemului electoral francez, adoptat inca din 1977, reprezentantiii acesteia "sunt alesi dupa principuil proportionalitatii pe listele nationale" . Astfel cetateanul va vota pe o lista, iar in cadrul fiecarei liste locurile sunt atribuite in functie de ordinea in care apar numele pe lista. Pragul electoral stabilit de legea franceza este de 5%. Deci in cazul sistemului electoral francez reusita unui candidat depinde de statutul pe care acesta il are in partidul sau national, care ii poate asigura sau nu un loc in fruntea listei si implicit in Parlamentul European.Cetatenii francezi care in momentul alegerilor europarlamentare se afla in afara granitelor tarii pot vota in ambasadele Frantei din tara in care se afla.

Sistemul electoral german are la randul sau particularitatile sale. Datorita unor tensiuni intre nivelul federal si nivelul landurilor privind competentele de reglementare a legii electorale, aceasta nu a fost inca adoptata. Astfel candidatii pentru functia de parlamentari europeni pot sa fie votati "fie pe listele federale, fie pe liste de landuri, fie pe liste grupate pe landuri" . Alegatorul poate sa voteze doar o singura lista, deci ramane la alegerea sa daca va prefera o lista la nivel federal sau una la nivelul landului.

In Marea Britanie se practica un sistem electoral proportional cu liste blocate, in timp ce in Austria se foloseste scrutinul de lista combinat cu votul preferential. In acelasi timp, alegerile europarlamentare din Marea Britanie se defasoara in 12 circumscriptii plurinominale, pe cand atat in Austria cat si in Malta scrutinul are loc intr-o unica circumscriptie electorala.

In cazul Ungariei s-a adoptat solutia listelor blocate, in timp ce in Cehia se utilizeaza o varianta de liste deschise. In ambele se aplica metoda d`Hondt , dar valoarea pragului electoral difera. Asadar, despre un model al sistemului electoral pentru alegerile europarlamentare nu poate fi vorba, si cu atat mai putin despre obligativitatea votului pe liste blocate.

Sistemele electorale ale Irlandei si Maltei sunt singurele in care alegerea europarlamentarilor se realizeaza prin metoda votului unic transferabil. In Irlanda exista un numar de cinci circumscripttii electorale in care se aleg un numar de doi sau cinci parlamentari. Listele sunt intocmite plasandu-se numle ecandidatilor in ordine alfabetica, iar alegaatorul care are dreptul la un vot, il poate transfera de la un candidat care a obtinut mai multe voturi decat era necesar pentru a castiga, la un altul in ordinea stabilita de el marcand numele candidatilor cu numere, in ordine descrescatoare a preferintelor sale. Pentru a deveni europarlamnetari, candidatii trebuie sa obtina o " cota parte prestabilita din voturi si obtinuta prin impartirea numarului total de voturi la numarul de locuri plus unu, apoi adaugand unu la rezultatul obtinut".[8]

Astfel fiecare stat are particularitatile sale in cadrul sistemului electoral pe care il foloseste, desi puncte comune exista la nivelul a doua sau trei state, dar nu la nivelul intregii Uniuni. In acest mod, candidatii care devin europarlamentari nu sunt alesi conform unui sistem comun, ci conform unor sisteme variate, in functie de statul pe care il reprezinta, si asta pentru ca pana la momentul actual nu s-a reusit sa se ajunga la un sistem comun, ci doar la anumite elemente care trebuie sa se regaseasca in toate sistemele electorale. Daca acest aspect al neuniformitatii sistemelor electorale din cadrul Uniunii este unul pozitiv sau nu, depinde din care unghi se priveste problema sau din ce perspectiva, cea a supranationalistilor sau perspectiva interguvernamentalistilor. Cert este ca un sistem electoral european comun ar duce la o mai buna desfasurare a alegerilor europene si la o selectie a europarlamentarilor in acelasi mod. Pantru ca o data ajunsi in Parlamentul European acestia au acelasi rol de indeplinit, aceleasi atributii, responsabilitati, drepturi si obligatii

O alta problema ce tine de alegerile europarlamentare este numarul de locuri in Parlament atribuit fiecarui stat. Inainte de alegerile din 2004 acest numar al deputatilor nu reflecta toate voturile exprimate, astfel ca statele mai mici erau reprezentate de un numar supraproportional de deputati, in timp ce cele mai mari, si mai ales Germania, de un numar subproportional. Aceasta regula s-a modificat putin cu ocazia extinderii Uniunii de la 1 mai Dupa rearanjarea numarului de mandate, Germania nu a fost obligata sa cedeze o parte din mandate deputatilor din statele recent aderate , spre deosebire de celelalte state membre. Aceasta inechitate se explica prin doua motive tehnice, si anume prin alegerea unei dimensiuni potrivite a fractiunilor parlamentare se asigura reprezentarea in Parlament a diversitatii politice existente si in statele mai mici ale UE, iar daca s-ar lua in considerare totalul voturilor primite din fiecare tara, atunci numarul de deputati ar fi atat de mare incat Parlamentul European ar deveni ineficient.

In perioada 4-7 iunie au avut loc ultimele alegeri pentru Parlamentul European in toate tarile membre ale Uniunii Europene pentru mandatul 2009-2014. Romania a ales un numar de 33 eurodeputati.

Democratia in domeniul alegerilor pentru Parlamentul European, ca forma de guvernamant in cadrul sufragiului universal si drepturilor politice fundamentale cum ar fi libertatea cuvantului, libertatea adunarii, libertatea asocierii, are ca regula principala alegerile competitive si regulate, completata de raspunsul institutiilor alese, de transparenta luarii deciziilor, de actiunea grupurilor de interes fata de putere si de responsabilitatea liderilor politici. Ceea ce inseamna ca legitimitatea unei democratii tine in mare masura de componenta participarii, ca forma a sustinerii pe care indivizii unui grup, o acorda institutiilor. Asa cum afirma si Arend Lijphart, "legaturile ce se stabilesc intre democratie, participare si legitimitate nu pot fi socotite de determinare" . Aceasta dilema a democratiei consta tocmai in lipsa de determinare dintre acestea pentru ca "o participare mai mare nu conduce in mod automat la o mai mare legitimare' , iar "mai multa democratie nu determina in mod automat mai multa legitimitate' . Dar procesul democratic tine intr-o mare masura de modul in care individual, adica cetateanul il percepe ca raspunzandu-i nevoilor. Problema care se pune este daca se pot extinde regulile pe care le implica democratia in cadrul statului la structuri suprastatale, cum ar fi Parlamentul Uniunii europene.

Se pare insa ca nici alegerile directe si nici cresterea graduala, dar considerabila, a puterilor Parlamentului, incepand cu 1979 nu a determinat rezolvarea problemei legitimitatii in Uniune. Participarea la alegeri este un indicator ce atrage atentia asupra acestui fapt. Cele patru alegeri pentru Parlamentul European, care au avut loc intre 1979 si 1994, par sa confirme indoielile si ingrijorarea cu privire la democratie si legitimitate in Uniunea europeana pentru ca participarea a fost intotdeauna scazuta si chiar s-a micsorat intre 1979 si 1994. In multe dintre tarile membre "exista o diferenta de 20 pana la 40 de procente intre participarea la scrutinul national si cel european. Aceasta rata crescuta a absenteismului la alegerile pentru Parlamentul European pare sa indice ca multi europeni sunt destul de confuzi cu privire la Uniunea europeana" .

Pornind de la un principiu asemanator cu acela al lui Lijphart , si anume "importanta perceptiei individului cu privire la fenomenul democratic" , se considera ca "ceea ce trebuie sa se intample este o schimbare la nivelul identitatii si constiintei europeanului, mai ales in cazul legitimarii unei autoritati politice la nivel european' . Aceasta schimbare presupune restructurari majore la nivelul institutiilor si al proceselor lor pentru a se ajunge la forme noi de guvernare, pentru a institui drepturi si obligatii noi pentru cetateni si noi canale pentru reprezentarea administrativa si teritoriala. O posibila solutie a acestei probleme ar fi detrminarea cauzelor absenteismului la alegerile pentru Parlamentul european si masura in care ele sunt legate de ceea ce inseamna participare la jocul democratic in general.

In concluzie Tratatul de la Roma prevede necesitatea adoptarii unei proceduri uniforme, iar Tratatul de la Maastricht precizeaza ca actuala procedura trebuie adoptata de catre Consiliul Uniunii europene de comun acord cu Parlamentul european. Cu toate acestea, Parlamentul European ramane singura institutie parlamentara din lume ai carei membri sunt alesi prin mai mult de 12 tipuri diferite de scrutin. In ce priveste perceptia negativa a cetateanului european fata de alegeri, s-a observat ca exista doua tipuri de cetatean si anume cel care nu voteaza din lipsa de interes sau de angajament fata de Uniune, ci din lipsa simtului civic. A doua categorie de cetateni care prefera sa nu voteze sunt cei care absenteaza in semn de protest la adresa sistemului democratic in general, deci si la adresa celui european. O alta distinctie mai poate fi facuta intre cei care lipsesc de la vot din motive de circumstanta sau involuntar, motivati printr-o boala, imposibilitatea deplasarii, varsta, presiuni la serviciu, probleme cu inregistrarea, sau cei care lipsesc voluntar motivand ca nu sunt bine informati, sunt neinteresati, sua privesc cu criticism institutiile comunitare.