Dialectica proceselor de integrare si de fragmentare de la nivelul continentului european

DIALECTICA PROCESELOR DE INTEGRARE SI DE FRAGMENTARE DE LA NIVELUL CONTINENTULUI EUROPEAN 

Europa - cea mai mica provincie a Planetei ocupa doar 6,75 % din suprafata de uscat. Prin cele zece milioane de kilometri patrati, intinderea ei este mai redusa decat  cea a Australiei, de trei ori mai putin intinsa decat cea a Africii, de patru ori mai mica decat cea a Asiei sau decat a continentului american.

Potrivit lui Silviu Negut, in Europa se observa doua megatendinte contradictorii, una de aprofundare a integrarii, determinata de fenomenul globalizarii si, in special, de integrarea pietelor financiare, iar o alta de accentuare a promovarii intereselor nationale.[1]

"Tratatul de la Maastrich este acela care incearca sa creeze puntea de legatura intre Europa economica (reala) si Europa politica (virtuala). La mijloc se afla statul national. Economic, conditiile pentru a largi si adanci integrarea sunt dintre cele mai propice. Cultural insa natiunile europene isi reafirma identitatea., statul national este supus unor presiuni crescande, el se redefineste, Europa luand din nou initiativa in acest sens."[2]

Unul din efectele vizibile ale procesului de integrare care are loc pe continent este acela ca, in interiorul statelor-natiune ale Europei se manifesta aspiratii infra-nationale, care incearca sa salvgardeze, uneori chiar impotriva statului, policultura acestor natiuni

In opinia americanului Jeremy Rifkin[3], subculturile locale, indeosebi cele care exista ca minoritati in interiorul unei culturi mai mari, ce pretinde sa reprezinte identitatea nationala, au gasit motive sa creeze o cauza comuna cu Uniunea Europeana. Mai mult chiar, "arhitectii Uniunii Europene au inceput sa sesizeze un aliat potential printre grupurile culturale si au deschis canale politice directe cu subculturile locale, ca o modalitate de a diminua influenta statului-natiune."

Fiind parte a unui organism politic transnational de mari proportii, subculturile locale (legate de regiuni geografice specifice) pot sa evite constrangerea statului-natiune si pot sa stabileasca legaturi politice, comerciale si sociale la nivelul Uniunii Europene, obtinand astfel un grad sporit de independenta si autonomie, comparativ cu cel pe care il aveau sub domnia statului-natiune.

Statul-natiune incepe sa fie prins la mijloc, intre aceste aspiratii infra-nationale puternice si o aspiratie supra-nationala inca firava, dar capabila sa se asocieze deja aspiratiei infra-nationale

Aspiratiile infra-nationale se pot manifesta acum, cu mai multa putere, intrucat nu mai exista presiunea extra-nationala a vecinului-inamic, care obliga - in trecut - la coeziune interna.

Francezul Edgar Morin[4] afirma, in lucrarea sa intitulata "Gandind Europa", faptul ca amenintarea istorica a dusmanului a fost cea care a jucat, intotdeauna, un rol decisiv in cristalizarea si exaltarea identitatii nationale.

De altfel, aspiratiile infra-nationale au inceput sa se afirme plenar inca din anii 60, adica exact din primii ani cand a inceput procesul de creare a Europei unite.

Asistam astfel - de aproape o jumatate de secol - la contraofensiva identitatilor provinciale, care isi asuma uneori o identitate nationala, pentru a se putea afirma mai bine - in Flandra, Valonia, Tara Galilor, Scotia, Tara Bascilor, Catalonia, Corsica, etc.

Ca rezultat al unui proces istoric de secole, in Europa de azi exista numeroase provincii sau comunitati autonome. O scurta trecere in revista ofera o imagine asupra complexitatii situatiei aspiratiilor infra-nationale in aceste state, astfel :

Belgia - stat federal amenintat de scindare

In Belgia, cu comunitatile flamanda si valona, se contureaza o tendinta care ar putea, dupa cel mai pesimist scenariu, sa duca la o scindare pe criterii etnice.

Belgia este o monarhie constitutionala, avand o structura de stat federal (cu un guvern si un sistem parlamentar federativ). Exista trei regiuni - flamanda, valona si regiunea Bruxelles, precum si trei comunitati lingvistice (flamanda, valona si germana).

Puterea politica se exercita pe trei niveluri - guvernul federal, cele trei regiuni si cele trei comunitati lingvistice. Fiecare regiune si fiecare comunitate lingvistica are un guvern/consiliu, un ministru-presedinte, precum si prerogative extinse.

Intrucat regiunea flamanda este cea mai dezvoltata, partidele flamande doresc o autonomie comunitara si regionala sporita, motivata si de faptul ca electorii din zona respectiva au trimis in parlament partidul ultranationalist -"Interesul Flamand (Vlaams Belang)".

Insulele Aaland - santaj suedez la adresa Finlandei

Insulele Aaland (aprox. 27.000 de locuitori) apartin de facto Finlandei, insa au o populatie aproape in exclusivitate de origine suedeza. Dupa ce in anul 1917 Finlanda si-a dobandit independenta fata de Rusia, populatia insulelor a dorit unificarea cu Suedia, dar  Liga Natiunilor Unite a decis, in anul 1921, ca insulele Aaland sa ramana Finlandei.

Statutul a fost reconfirmat si prin Acordul de aderare a Finlandei la UE, potrivit caruia insulele Aaland au fost declarate neutre din punct de vedere politic si au fost demilitarizate, iar rezidentii au fost scutiti de serviciul militar in armata finlandeza.

Insulele Aaland au propriul drapel, iar in teritoriul respectiv functioneaza un parlament si un guvern. Autonomia extinsa a permis acestora sa santajeze in repetate randuri Finlanda. Astfel, ratificarea Tratatului Uniunii Europene a fost conditionata, de catre parlamentarii din insule, de indeplinirea mai multor cerinte, inclusiv aceea de asigurare a unui loc de europarlamentar.

Tirolul de Sud (Italia) - autonomie obtinuta la Curtea de la Haga

Teritoriul a apartinut - inaintea Primului Razboi Mondial - Imperiului Austro-Ungar, populatia majoritara fiind vorbitoare de limba germana. Acesta este compus, la ora actuala, din doua provincii autonome - Trento (sau Trentino) si Bolzano (sau Alto Adige - Tirolul de Sud).

A fost ocupat de Italia in anul 1918, iar prin Tratatul de la Saint-Germain s-a confirmat anexarea sa. Dupa ce guvernul italian a semnat armistitiul cu aliatii, in 1943 armata germana a ocupat provincia si a anexat-o de facto Reich-ului, statut care a fost anulat in anul 1945.

In conformitate cu acordul intrat in vigoare in anul 1947, Italia si Austria au garantat respectarea autonomiei celor doua provincii si au recunoscut utilizarea a doua limbi oficiale: germana si italiana. Punerea in aplicare a acordului mentionat a intampinat numeroase dificultati, datorita, in mod deosebit, atentatelor teroriste ale separatistilor germani.

Problema a fost solutionata abia in anul 1971, cu ocazia semnarii unui nou tratat intre Austria si Italia. De remarcat faptul ca, in urma interventiei Curtii Internationale de Justitie de la Haga, Italia a acceptat extinderea autonomiei provinciei Bolzano.

Scotia - autoguvernare limitata

Pe baza "Scotland Act" din 1998, Scotia a obtinut statutul de autoguvernare limitata in cadrul Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord. Au fost create un parlament si un executiv local, care s-a transformat ulterior in guvernul Scotiei.

Parlamentul Regatului Unit si-a pastrat prerogativele in domeniul impozitelor, al apararii si al relatiilor internationale.

Intrucat alegerile din anul 2007 au fost castigate de Partidul National Scotian, ce militeaza pentru independenta Scotiei, aceasta cocheteaza cu ideea unei autonomii totale in cadrul Marii Britanii.

Secuii din Romania nu se multumesc cu descentralizarea

In Romania, ideea autonomiei Tinutului Secuiesc este sprijinita fatis de Partidul Civic Maghiar si de Consiliul National Secuiesc, care au solicitat (recent) organizarea unui referendum, de aceasta data oficial, in problema autonomiei tinutului secuiesc.

Autonomia teritoriala este inscrisa si in programul UDMR, obiectivul fiind insa explicat de organizatie, prin prisma necesitatii aplicarii principiilor descentralizarii.

Voivodina sarbeasca doreste mai mult

Voivodina, una dintre cele mai bogate si mai dezvoltate regiuni din Serbia, ar putea fi tentata sa urmeze exemplul Kosovo.

Voivodina este o provincie autonoma, in care se vorbesc sase limbi oficiale si in care coexista 26 grupuri etnice (inclusiv romani si vlahi).

Intre 1974 - 1988, ca si Kosovo, Voivodina a avut statut de provincie autonoma.

Dupa caderea regimului comunist si dupa alegerile din primavara anului 2008, nivelul autonomiei a fost extins.

Spania ar putea pierde Catalonia si Tara Bascilor

Spania a creat, prin Constitutia din 1978, un sistem unic de autonomii regionale, cunoscut sub numele de "statul autonomiilor".

Constitutia garanteaza dreptul la autoguvernare al regiunilor si al nationalitatilor care compun natiunea spaniola. Parlamentul detine prerogative constitutionale pentru a putea decide formarea unor comunitati autonome, dar, la art. 145 din Constitutie se interzice federalizarea sau unificarea a doua sau mai multe comunitati autonome.

Provinciile au o autonomie legislativa si executiva extinsa, intrucat - la nivelul lor - functioneaza parlamente si guverne regionale.

Catalonia - cea mai bogata provincie spaniola (contribuie cu peste 25 % la formarea PIB-ului si cu circa 30 % la veniturile obtinute din turism) si-a manifestat nemultumirea fata de statutul sau de autonomie, acordat in anul 1977. Spre deosebire de celelalte 16 comunitati spaniole autonome, care sunt considerate nationalitati, in 2006 ea s-a definit drept "natiune". Declararea independentei Kosovo a stimulat miscarea unor grupuri catalane radicale, care doresc separarea de Spania.

Comunitatea autonoma, avand cea mai puternica miscare separatista, este insa cea din Tara Bascilor. Compusa din trei provincii - Alava, Biscay si Guipuzcoa - ea reprezinta una din cele mai descentralizate regiuni din lume. Cu toate acestea, Partidul National Basc - aflat la guvernare a propus, inca din 2003, modificarea statutului de autonomie, in conformitate cu prevederile planului Ibarretxe, prin care se urmareste crearea unei "comunitati basce".

Desi procesele de fragmentare si integrare s-au succedat de-a lungul istoriei, uneori chiar intrepatrunzandu-se, comunitatile regionale nu au disparut, nu au fost asimilate niciodata pe de-a intregul, nici macar in sanul unor mari imperii ale vremii.

Daca putem vorbi de o absorbtie politico-administrativa, in nici-un caz nu au existat asimilari, din punct de vedere cultural, ale unor comunitati de catre altele. De altfel, acest lucru a constituit - dintotdeauna - o trasatura definitorie a Europei.

Potrivit lui Silviu Negut[5], la sfarsitul secolului XX si inceputul secolului XXI, pe continentul european se manifesta - concomitent - doua tendinte diametral opuse:

- una de integrare, respectiv de unificare a Europei, in spiritul Tratatului de la Maastrich;

- una de fragmentare a continentului, ilustrata din plin de procesele de dezmembrare a fostelor conglomerate Uniunea Sovietica, Iugoslavia si Cehoslovacia.

Prin fragmentare teritoriala, statele isi pierd din identitatea lor proprie (spatiul vital), fiind mai usor de asimilat sau de mentinut intr-un conglomerat, condus de un centru puternic.

Proiectul Uniunii Europene prevede posibilitatea statelor-natiune de iesi din comunitate, dupa aderarea la aceasta, in momentul in care ele considera ca acest lucru se impune. Fragmentarea statelor nationale care au intrat deja in Uniunea Europeana va face ca aceasta prevedere sa devina inaplicabila.

Anii de faramitare si dezintegrare pentru Europa Centrala si de Est (marcati de dezmembrarea Cehoslovaciei, dezintegrarea Iugoslaviei si disolutia Uniunii Sovietice) au devenit punctul de pornire pentru noile eforturi de integrare, orientate de aceasta data spre Vest.

Statele central si est-europene si-au legitimat dorinta de schimbare a sistemului, prin superioritatea valorilor apusene: libertate, democratie, stat de drept si economie de piata.

Aceasta reorientare a societatilor, care au facut parte din fostul bloc comunist, a fost caracterizata prin "sintagma reintoarcerii sau intoarcerii acasa in Europa".[6]

Totodata, procesul de dezmembrare teritoriala a Iugoslaviei si crearea, pe ruinele statului respectiv, a sapte noi state - Bosnia-Hertegovina, Croatia, Kosovo, Macedonia, Muntenegru, Serbia si Slovenia, va influenta accelerarea procesului de integrare in Uniunea Europeana a tarilor din regiunea Balcanilor de Vest (Anexele nr. 1 - 3).

In afara Norvegiei, Islandei si Elvetiei (state cu democratie consolidata, din care primele doua la periferia de vest a Europei), a Ucrainei, Belarus-ului si Republicii Moldova (state ex-sovietice, la periferia de est a Europei), a Albaniei si Turciei (state musulmane, din care unul la periferia de sud-est a Europei), celelalte state care nu sunt membre ale Uniunii Europene sunt cele sapte state ex-iugoslave mentionate, pozitia lor geostrategica fiind importanta pentru derularea fluxurilor economice din interiorul teritoriului comunitar (Anexele nr. 7 - 9).

Amintim ca Bruxelles-ul a oferit Serbiei posibilitatea accelerarii procesului de aderare la Uniunea Europeana, in paralel cu derularea evenimentelor care au condus la proclamarea independentei provinciei separatiste Kosovo.

Dupa summit-ul din capitala Belgiei, care a avut loc la finele anului 2007, fostul premier sarb Vojislav Kostunica declara ca, "este inadmisibil si insultator sa-i oferi Serbiei mutilate drept premiu - accelerarea integrarii sale in UE, in schimbul acceptarii proclamarii independentei Kosovo".[7]

Pe continentul european au aparut si vor mai aparea noi subiecte de drept international, avand o suveranitate fictiva, incapabile sa actioneze pentru propria lor securitate, care - in mod invariabil - au fost sau sunt pe cale sa fie atrase de proiectul Uniunii Europene. In Europa, statele mai curand apar decat dispar

Desfasurarea evenimentelor din spatiul european demonstreaza ca cele doua tendinte, cea de fragmentare teritoriala si cea de accelerare a procesului de aderare la uniune a unor provincii, regiuni si tari de pe continent, sunt numai aparent diametral opuse, in fapt, ele decurgand una din cealalta.

"Avand in vedere antiteza integrare-fragmentare, apreciem ca adevarata integrare europeana nu va putea avea loc decat atunci cand vor fi atenuate pana la disparitie tendintele de fragmentare, de autonomizare. Am putea spune ca, in conditiile framantatei istorii europene, fragmentarea este o faza aproape necesara pa calea reala spre integrare".[8]

Ajungem astfel la ideea paradoxala ca, lumea noastra se construieste in acelasi timp in care se dezintegreaza.

"Tot ceea ce alcatuieste Europa o si dezbina, iar tot ce o dezbina o si alcatuieste. Ea se naste, se dezvolta si se confirma din razboiul cu ea insasi. Haosul procreativ este neintrerupt; el a devenit o anarhie euro-organizatoare permanenta", afirma scriitorul Edgar Morin.[9]