DIFICULTATILE POLITICE ALE EUROPEI (1958-1969)

Generalul de Gaulle si pozitia sa diferita pentru Integrarea Europeana

Abia peste doisprezece ani dupa plecarea de la putere, Charle de Gaulle revine pe arena politica franceza, de aceasta data in postura de presedinte a celei de-a V Republici cu o noua Constitutie, dar si cu o noua viziune asupra Integrarii Europene. Astfel anul 1958 poate fi mentionat ca inceputul unei noi perioade pentru integrarea politica a Europei. Dificultatile acestei perioade sunt de natura politica si sunt legate de pozitia diferita a generalului fata de uniunea politica a celor Sase, pozitie care contrasta direct cu pozitia celorlalti membri ai Comunitatii. Ch.de Gaulle socoate statele-natiuni singurele asigurate de legitimitatea istorica si incearca sa motiveze prin faptul, ca doar ele au dreptul de a dispune si autoritatea de a actiona. In acelasi timp generalul categoric refuza atribuirea acestor drepturi organizatiilor supranationale (Conferinta de presa,5 sept.,1960). Ch. de Gaulle nu este un dusman al Europei integrate, e chiar un adept al acesteia, dar o vede altfel decat partenerii sai europeni. El divizeaza strict continentul in « Europa europeana » si « Europa atlantica », insistand asupra neamestecului americanilor in chestiunile europene, dar si in politica interna a fiecarui stat european in parte (Conferinta de presa,15 mai,1962). Militand pentru integritate europeana, generalul construieste intreaga sa politica interna pe trei piloni: independenta nationala, suveranitatea de stat si exaltarea patriei. Aceste trei directii dicteaza o autonomie militara, de unde si calea spre inzestrarea cu arme nucleare a fortelor armate franceze. Aceasta politica nu convenea SUA, dar si partenerilor atlantici din Europa. Conflictele si contradictiile cu SUA nu se limiteaza doar la probleme de ordin militar. Ch.de Gaulle indica spre hegemonia politicii monetare americane, care are urmari nefaste nu doar pentru tarile "lumii a treia", dar si pentru Europa (Conferinta de presa, 4 februarie,1965). Aici, ca si mai inainte, politica dura si spiritul antiamericanist gaulist nu gaseste compatimire europeana. Posibil nu in ultimul rand lipsa de sustinere a politicii sale in cadrul "celor sase" il determina pe general sa-si indrepte ochii spre Rasarit. Vizita la Moscova, convorbirile neoficiale cu conducerea sovietica, documentele iscalite in cadrul vizitei nu duc decat la perturbarea solidaritatii aliatilor europeni (Vizita la Moscova din iunie,1966). O urmare a acestei vizite este si "dezghetul" in relatiile dintre tarile Europei de Est cu Franta, care il face pe de Gaulle sa exprime doleantele unei Europe Integrate "de la Atlantic si pana la Ural" (Conferinta de presa, 9 septembrie, 1965). Acestea ridica popularitatea generalului in randul tarilor "democratiei populare", a celor din "lumea a treia", dar nu in randul Comunitatii Europene, care astepta o integrare politica eficienta din partea Frantei. In relatiile cu Germania, spre exemplu, de Gaulle debuteaza in 1958 cu o racire brusca. Incercand sa obtina o conducere tripartita in cadrul NATO (Paris-Washington-Londra), se indeparteaza vadit de potentialul partener - Bonnul. Abia primind un nu hotarat din partea americanilor Ch.de Gaulle se decide la o schimbare in relatiile franco-germane (1962). O cooperare larga in diferite domenii isi are inceputul dupa incheierea Tratatului de la Paris din 22 ianuarie 1963. Numai acum de Gaulle incepe sa vada in aceasta uniune nucleul unei autonomii europene fata de SUA si fata de partizanii fideli ai Americii pe continentul european. Franta, spre deosebire de ceilalti semnatari ai Tratatului de la Roma, nu vedea in acesti pasi ai sai o franare in evolutia Constructiei Europene. Parintii fondatori ai Comunitatii puneau la 9 mai 1950 bazele unei Uniuni federative, integrate nu doar din punct de vedere economic, ci si politic, iar Ch. de Gaulle isi va indrepta toata politica spre constructia unei confederatii, unei "Europe a patriilor", bine integrata economic, dar fara Organe politice comune.

Ideea supranationalitatii. Idei si pareri diferite

Fara sa mai revenim asupra istoricului acestei probleme, dorim sa mentionam doar opiniile diferite asupra acestei idei, chiar la generalul de Gaulle, care in diferite perioade si in diferite imprejurari s-a pronuntat diferit. Odata cu revenirea la putere in 1958, acesta devine un inversunat adversar al ideei supranationalitatii. Fidel conceptului antiuniunii politice, el va milita pentru state puternice, care coopereaza doar economic. Bineinteles ideile sale sunt larg criticate in celelalte cinci state, unde ideea uniunii politice era mult mai puternica. Nu putem numi aceasta idee nici franceza, deoarece francezii nu odata si-au exprimat dezacordul fata de ideile propriului Presedinte. La alegerile prezidentiale din 1965 M.J.Lecanuet venea cu un mesaj absolut diferit de cel al lui Ch. de Gaulle in ceea ce priveste Constructia Europeana si ideea supranationalitatii si va aduna 16% din sufragiu. Nu mai putin a criticat ideile europene a generalului - M.Fr.Mitterrand, liderul de atunci al stangii, venind si el cu un mesaj prounionist. In planul Fouchet vor fi incluse ideile generalului, iar in proiect Comunitatea Europeana va fi propusa ca o simpla uniune de state si nu ca "Statele Unite ale Europei", cum o vedeau chiar si americanii. Planul a fost acceptat de Germania, Italia si Luxemburg, dar a fost categoric respins de Belgia si Olanda.

Retragerea Frantei din Organele militare atlantice

La 4 iulie 1962 Kennedy propunea o cooperare economica, politica, sociala intre Statele Unite ale Europei si cele ale Americii. In Document nu era inclusa egalitatea si paritatea nucleara, din care cauza de Gaulle va reactiona imediat. Franta de cativa ani lucra asupra propriei arme nucleare si nu putea admite, ca propriul ei proiect sa fie "absorbit" de o supraputere ca SUA (Conferinta de presa din 14 ianuarie 1963). Ch. de Gaulle nu se limiteaza doar la declaratiile din cadrul Conferintei, urmeaza un sir intreg de actiuni antiamericane de care se desolidarizeaza deschis celelalte state europene. Printre acestea a fost recunoasterea Chinei la 1964, fara a primi acceptul SUA spre a o face. La 1966 paraseste comandamentul militar integrat in NATO, fara a rupe legaturile cu Alianta Atlantica si fara a refuza principiul umbrelei nucleare americane. Ch. de Gaulle cere ca timp de un an SUA sa-si retraga fortele armate si bazele militare de pe teritoriul Frantei. Sustinerea deschisa a separatistilor de la Quebec ii aduc o mare popularitate in randul tarilor latinoamericane si o reactie inversa in Europa.

Crizele din 1963-1967 si urmarile lor. Primele tentative de extindere.

La 15 mai 1962, dupa esecul proiectului propus de premierul gaulist Fouchet, Ch. de Gaulle denunta Europa volapuk si a "apatrizilor". Desi negocierile asupra noii politici de unificare a Europei au fost indelungate, ele n-au convins doi membri ai Comunitatii de caracterul progresiv al acestuia. La 30 iunie 1965 neintelegerile dintre aliati conduc la declansarea unei crize politice, care poarta denumirea de criza a "scaunului gol". Franta lui de Gaulle va refuza sa aplice clauzele Tratatului asupra Comunitatii Economice Europene, care prevedea votul majoritatii calificate a Consiliului. Drept pretext pentru declansarea crizei a servit nemultumirea Frantei fata de politica agrara comunitara. Pe drept acest pas al Frantei a fost calificat ca o tentativa de-a trimite in "hibernare" Constructia Europeana, atunci cand evolutia decurgea nu tocmai favorabil intereselor si ideilor liderului de la Paris. "Compromisul" de la Luxemburg retine propunerea Frantei referitoare la anumite cazuri de interes primar national, cand statele pot proceda altfel decat decide majoritatea, obligand celelalte state-membre sa tina cont de aceasta in aplicarea Tratatului. De fapt Ch. De Gaulle face ca tarile Comunitatii sa poarte discutii largi, in prealabil, pe marginea problemelor de importanta majora. In timpul crizei declansate au fost expuse pareri diferite referitoare la "Europa europeana" si "Europa Atlantica". Partenerii s-au pronuntat categoric si in repetate randuri pentru o Europa supranationala, federala, legata de SUA-NATO si sistema americana de aparare, precum si pentru o Uniune cu Marea Britanie, cel mai fidel partener american pe continent. Londra nu putea fi cu acelasi succes numita partener european. La timpul sau ea respinge Tratatul de la Roma, manifestand suspiciune si neincredere in indeplinirea prevederilor acestui Document important. Totusi succesele economice evidente ale Comunitatii determina guvernul conservatorilor in frunte cu Macmillan sa depuna in iulie 1961 cererea de aderare la "cei Sase", pe care de fapt ii desconsiderase la 1958. Ambiguitatea cu care tratase Marea Britanie integrarea europeana si temerile exprimate de Ch.de Gaulle, precum ca Anglia nu prezinta altceva decat "calul Troian" al americanilor in Europa, duc la un refuz categoric din partea Frantei, chiar daca ceilalti cinci membri ai Comunitatii erau gata sa o accepte. La 1967, de aceasta data prin concursul premierului laburist Harold Wilson, Marea Britanie mai face o incercare de-a deveni membru cu drepturi depline al Comunitatii Europene. Ch.de Gaulle declara, ca nu doreste sa asiste la distrugerea de catre Anglia a "unui edificiu inaltat cu pretul atator greutati si atator sperante". Vetoul francez duce la disperare Comunitatea, care voteaza organizat acceptarea Angliei a doua oara, dar care din nou ramane in afara Uniunii Europene. In aceiasi perioada Comisia de la Bruxelles, prezidata de germanul Walter Hallstein, face cateva tentative indreptate spre o iesire din criza declansata de Ch.de Gaulle. Proiectele sale continuau linia "parintilor fondatori" ai Comunitatii si aveau drept scop o integrare nu doar economica, dar mai ales politica, fiind impreuna cu adeptii sai exponenti convinsi ai supranationalitatii. Totusi e prea devreme pentru implementarea acestor idei in practica europeana. In cadrul "Compromisului" de la Luxembourg Comisia convine de a nu modifica Tratatul, in schimb si votul majoritar ramanea o regula. Desi ideile lui Hallstein sunt respinse, Comisia ramane mereu locul supranationalitatii in cadrul CEE. Cadrul politic al acestei perioade ramane mult mai modest decat cel economic si se caracterizeaza printr-o gama intreaga de neintelegeri, in primul rand intre cei cinci si Franta, iar in al doilea intre Franta si SUA. In aceasta perioada miscarea de edificare a Europei a fost stopata de presedintele Frantei Charle de Gaulle, care n-a fost un dusman al Integrarii Europene, dar care a avut opinii absolut contrare uniunii politice si a contribuit pe toate caile intaririi propriului stat, fie si in detrimentul Comunitatii Europene. Abia dupa demisionarea generalului edificarea politica a Europei va cunoaste o noua evolutie.