Democratii functionale dar imperfecte - Actiunea politica intre cooperare

Democratii functionale dar imperfecte - Actiunea politica intre cooperare

In viziunea lui Karl Popper, (pozitie antimarxista si bazata pe critica istoricismului), fundamentul civilizatiei este bazat pe nonviolenta. Pentru autor ideii de societate deschisa ii corespunde aceea de viitor deschis.

Robert Dahl priveste sistemele democratice in forma lor imperfecte, considerand ca apar "paradoxuri ale democratiei" - datorita carora in corpul societatii se nasc tensiuni ce nu se pot rezolva intotdeauna cu usurinta si care duc la slabirea democratiilor, la inlocuirea lor cu regimuri autoritare. In acest sens se manifesta, in mod permanent, contradictii intre diferite laturi ale procesului politic democratic: intre consens (cooperare) si conflict; intre reprezentativitate si guvernabilitate; intre legitimitate si eficacitate (Ghe. Costachi, 2000, p. 52).

Tensiunea dintre consens (cooperare) si conflict, se naste in democratie datorita constructiei sale; un sistem de competitie pentru putere institutionalizat (libera concurenta in economie, competitia electorala in politica, etc.). Competitia genereaza uneori conflicte ce pot atinge nivelul care ameninta pacea civila si stabilitatea politica.

Comunicarea devine esentiala intr-un astfel de sistem, in care interactiunea si-a modificat forma, indivizii sunt grupati si priviti institutional, iar sistemul politic genereaza autoritate prin puterea cu care a fost investit prin lege. "In regimurile democratice, gratie comunicarii, s-ar realiza trecerea de la o situatie in care proiectele reciproce exclusive sunt in conflict, la o situatie in care o reglementare va fi impusa tuturor" (Jacques Gerstlé, 2002, p. 23

Numerosi sociologi au considerat ca trasatura fundamentala a comunicarii consta in formarea unei legaturi sociale (abordarea structuro-functionalista si interactionista). J. Habermas pune in centrul cercetarii sale asupra comunicarii politice conditile de existenta ale consensului rational. A. Giddens subliniaza caracterul central al comunicarii prin elementele care "ne indeparteaza de consensul ortodox". (p. 22)

Democratia functioneaza sub forma de consens tocmai pentru ca ideea de libertate sau ingradirea ei nu poate fi delimitata, iar o elucidare a modurilor in care poate fi folosita nu se poate face. In acest context legea are un rol echilibrator. Popper considera ca "avem nevoie de libertate pentru a impiedica statul sa abuzeze de puterea sa si avem nevoie de stat pentru a impiedica abuzul de libertate" (Karl R. Popper, 1998, p. 81)

Pentru Popper eliminarea violentei trebuie sa fie scopul fundamental al oricarui program politic, precum si principala caracteristica a statului de drept.

Referitor la raporturile dintre reprezentativitate si guvernabilitate, democratiile resping concentrarea puterii in mainile unui grup si militeaza pentru o larga reprezentare a partidelor politice. Procedeul de reprezentare se interpune intre exercitarea puterii si acei care pretind ca detin de fapt puterea - grupuri economice.

Dupa Lucien Sfez (2000) criza reprezentativitatii apare prin decalajul actiunii celor care reprezinta (clasa politica) fata de timpul celor pe care-i reprezinta (cetatenii). Acest decalaj produce ruptura, atat de legitimitate, cat si de functionare. Autorul isi pune intrebarea: "Cine poate sa garanteze vreodata ca actiunea reprezentantilor coincide cu vointa initiala a reprezentatilor?" (p. 17).

Desigur ca la aceasta intrebare nu se poate raspunde, insa prezenta decalajului de actiune provoaca o criza, care nu poate fi rezolvata, in opinia autorului, decat prin apelul la simbolistica politica. Criza reprezentarii politice se datoreaza, din alta perspectiva, faptului ca circuitul de incredere dintre cetatean si circuitul de stat, se transforma prin practicile politice intr-un circuit de neincredere.

Pentru Daniel Bougnoux criza reprezentativitatii porneste de la o identificare a spatiului public cu cercul ratiunii, o identificare care in noul sistem social (al comunicarii audiovizuale) indeparteaza rigorile initiale care au creat spatiul public. Autorul mentionat admite ca "mijloacele de comunicare de masa scurcicuiteaza argumentatia rationala, vizand in fiecare dintre noi omul sentimental si fuzional; [.]" (Daniel Bougnoux, 2000, p. 116)

Dificultatile democratiei sunt generate si de raporturile dintre legitimitate si eficacitate. In teorie se intalnesc diferite definitii date democratiei, dar se poate considera ca pornesc de la "axioma" ca puterea apartine poporului. Democratia inseamna conducerea prin popor si ca atare o guvernare democratica pentru a fi stabila are nevoie de consimtamantul celor guvernati. Acest consimtamant va depinde insa de performantele guvernarii, eficacitatea actiunilor intreprinse de cei care guverneaza societatea, care trebuie sa dovedeasca practic capacitatea lor in rezolvarea problemelor economice si sociale precum si in infaptuirea starii de ordine si justitie. In caz contrar actiunea politica poate sa-si piarda legitimitarea.

Max Weber considera polul legitimitatii - cu variantele sale traditionala, carismatica sau relational-legala - ca primordial in dezvoltarea si reglarea actelor puterii. Acelasi autor face referire si la suveranitate si la puterea publica, ca posibile fenomene de dominatie intr-un context de interactiuni economice si politice. (Gilles Ferréol, Guy Jucquois, 2005, p. 544). Suveranitatea se manifesta in cadrul natiunii in limitele "unui conflict cauzat de definitiile concurente ale proiectului social si de aparitia constanta de actori in cautarea recunoasterii" (idem, p. 641)

Dupa Bourdieu legitimitatea relatiilor economice si activitatii politice se poate face apeland la valoarea bunurilor simbolice produse prin arta. "Arta pura isi asuma contractul tacit prin care fractiunile dominante ale clasei dominante ii recunosc intelectualului si artistului monopolul productiei operei de arta concepute ca instrument de defatare (si, in al doilea rand, ca instrument de legitimare simbolica a puterii economice sau politice) cu conditia de a se tine la distanta de lucrurile serioase, adica de problemele sociale si politice" (Pierre Bourdieu, 1986, p. 69)

Legitimitatea, dupa Karl Popper, nu se face prin procesul de desemnare a autoritatii, ci in urma evaluarii puterii (care tine de capacitatea fiecarui cetatean). Dupa cum afirma Tucidide, idea lui Pericle este "chiar daca putini dintre noi sunt in stare sa conceapa sau sa puna in practica o politica, toti suntem capabili sa o judecam" (Karl R. Popper, 1998, p . 80)

De aceea legitimitatea nu tine de consens si anume in consimtamantul de a fi guvernat, ci de recunoasterea capacitatilor de administrare a puterii prin decizii politice corecte si recunoscute (legitimate de votul ulterior al cetatenilor).

Winston Churchill, cu privire la democratie remarca: "Nimeni nu pretinde ca democratia este perfecta sau autointeleapta. Intr-adevar s-a spus ca democratia este cea mai rea forma de guvernare, exceptand toate celelalte forme care au fost incercate din timp in timp". In ciuda imperfectiunilor, democratia ramane in contextul actual cea mai buna modalitate de a conduce si exprima interesele publice ale unei societati (Ghe. Costachi, 2000, p.54).

In societate orice problema poate deveni politica. Politica se hraneste din mize economice, sociale, culturale, religioase, etnice, lingvistice etc" (Jacques Gerstlé, 2002, p.23). Activitatea politica are in atentie spectrul problemelor colective - de la individul-cetatean spre si dinspre putere, formularea intrebarilor adresate autoritatilor publice, elaborarea de solutii care sa functioneze.

Jacques Gerstlé considera ca activitatea politica priveste "emergenta problemelor colective, [], elaborarea unor proiecte de solutii, conflictul dintre aceste proiecte si modalitatea lor de reglementare" (idem).