EVOLUTIA CONCEPTULUI DE SECURITATE SI APARARE

EVOLUTIA CONCEPTULUI DE SECURITATE SI APARARE

Lumea moderna este foarte aproape de inceputul unei noi ere intr-un nou mileniu. Stimulate de sfarsitul Razboiului Rece, numarul si importanta schimbarilor la care am participat sau la care am fost martori in ultimii 10 ani au fost coplesitoare. Conflictul dintre Statele Unite si U.R.S.S., care practic a dat culoare dimensiunilor aspectelor politice, economice si sociale ale politicii internationale timp de o jumatate de secol, a luat sfarsit. Zidul Berlinului a cazut, Uniunea Sovietica s-a destramat, comunismul s-a prabusit, Germania s-a reunificat iar Uniunea Europeana si NATO sunt in proces de expansiune. Mai mult, democratia s-a extins in multe parti ale lumii, schimbarile economice in plan international au sporit si s-au intensificat, ajungand la un nivel de neatins.

In pofida acestor fapte, speranta ca lumea de dupa razboiul rece va fi mai pacifista s-a naruit, multe conflicte izbucnind sau reactivandu-se in diferite zone de razboi, in special in tarile in curs de dezvoltare. Cum putem intelege mai bine convulsiile politice ale sistemului international cu care ne confruntam in fiecare zi? Cum am putea anticipa insemnatatea lor ulterioara? Ar fi bine sa incepem cu evaluarea interactiunii dintre ideile si teoriile mai vechi si teoriile si evenimentele recente sau in curs de derulare. Dupa cum afirma filozoful George Santayana "Cei care nu isi pot aminti trecutul ii pot repeta greselile". In acelasi mod, fostul prim ministru britanic Winston Churchil remarca: "Cu cat privesti in urma, cu atat vei vedea mai mult inainte".

De aceea, pentru a intelege schimbarile dramatice ce au loc in zilele noastre in lumea politica si modul in care acestea vor modela viitorul, trebuie sa le analizam intr-un context mai larg, examinand modul in care sistemul politic international s-a schimbat si modul in care trasaturile sale caracteristice au rezistat schimbarilor.

Continuitate, schimbare si ciclicitate in politica internationala.

Fiecare perioada istorica este marcata de schimbari intr-o anumita masura. Acum ritmul schimbarilor pare mult mai rapid si consecintele sunt mai profunde ca oricand. Pentru multi analisti, adevarata cascada de evenimente din pragul mileniului trei sugereaza ca o reorganizare de un caracter revolutionar este pe punctul de a avea loc in sistemul international. Multele tendinte de integrare sugereaza aceasta posibilitate. Tarile lumii devin mai apropiate datorita unor domenii ca de exemplu comunicatiile, schimbarea ideologiilor, schimbarile economice, problemele de securitate internationala si cele legate de pace. Chiar si tendintele de integrare sugereaza reorganizarea.

Sfarsitul perioadei de stabilitate impuse de catre distribuirea bipolara a puterii intre Statele Unite si U.R.S.S. si aliatii acestora (un sistem international care are doua centre dominante de putere), profilerarea armamentului conventional, a celui de distrugere in masa si a celui neconventional, deteriorarea totala a mediului inconjurator, reaparitia si intensificarea nationalismului si a conflictelor etnice, toate acestea conduc catre imaginea reorganizarii in baza dezordinii.

Prezenta simultana a doua tendinte opuse, integrativa si dezintegrativa sugereaza o transformare a politicilor mondiale, la fel de importanta ca cele care au urmat primului si celui de-al doilea Razboi Mondial, schimband radical sistemul politic anterior.

Cum putem stabili daca o tendinta caracteristica aparuta in relatiile internationale va conduce catre un nou sistem international? Politicianul Stanley Hoffman sustine ca, pentru a avea un nou sistem international trebuie sa primim un raspuns la fiecare din urmatoarele trei intrebari[1]

care sunt unitatile de baza ale sistemului? (de exemplu statele nationale sau miscarile religioase transnationale)

care sunt obiectivele politice predominante pe care aceste unitati intentioneaza sa le aiba tinand cont una de cealalta ? (de exemplu cuceririle teritoriale, bunastarea pe timpul transformarilor economice)

ce pot face aceste unitati una celeilalte, folosind abilitatile militare si economice ?

Aceste criterii ne-ar conduce la concluzia ca in zilele noastre un nou sistem international este in curs de constituire. In primul rand, noi relatii de parteneriat economic s-au constituit si consolidat in Europa de Vest, America de Nord, Asia de Sud-Est si in zona Pacificului. Aceste uniuni economice se comporta astazi ca entitati unitare, actori independeti pe scena mondiala, concurand intre ele. Mai mult, organizatiile internationale, ca de exemplu Uniunea Europeana, isi incearca puterile concurand cu statele individuale. Miscarile religioase transnationale, ca de exemplu fundamentalismul islamist, se afla in competitie, sfideaza sistemul statal in sine (un sistem bazat pe state nationale, unitati politice suverane, ai caror cetateni percep ca sunt uniti prin limba, cultura), entitatile etnice fiind dezintegrate in unitati mai mici.

In al doilea rand, cuceririle teritoriale nu mai sunt obiectivul primordial al politicii externe a majoritatii statelor. Pe langa aceasta, accentul nu mai cade pe metodele militare traditionale de exercitare a influentei ci pe mijloacele si instrumentele economice. In acelasi timp, competitia ideologica dintre capitalism si comunism nu mai este o piatra de incercare in politica internationala.

In al treilea rand, proliferarea tehnologiei militare a modificat fundamental modul in care statele pot actiona unul asupra celuilalt. Marile puteri nu mai exercita controlul exclusiv asupra sistemelor de armament cele mai distrugatoare.

Imagine si realitate in politica internationala

Fiecare dintre noi avem deja formata o imagine explicita sau implicita, constienta sau subconstienta a politicii mondiale.

Aceasta nu este decat o imagine simplificata a realitatii, exagerand anumite aspecte ale lumii reale si ignorand altele.

De aceea putem spune ca traim intr-o lume definita de propriile imagini si asteptari.

Multe dintre imaginile realitatii politice mondiale pot fi construite pe iluzii sau pe conceptii eronate. Chiar si imaginile care acum sunt precise pot foarte usor deveni invechite daca in imaginea pe care o avem despre lume nu reusim sa integram schimbarile ce se produc permanent.

Multi dintre noi, inclusiv politicienii, chiar si cei care fac parte din aparatul decizional, cauta informatii care intaresc convingerile deja existente referitoare la lume, adaugand noi date si informatii unei imagini familiare deja existenta, egalizand ceea ce gandim si cunoastem si negand informatiile care contravin asteptarilor anterioare.

In acelasi timp, exista riscul de a genera concluzii care sunt valabile numai pentru anumite persoane si care li se aplica in cadrul unor colectivitati, sau chiar natiuni intregi. Imaginile pe care liderii politici le-au construit cu privire la imprejurarile istorice ii predispun sa adopte o anumita pozitie in ciuda dovezilor obiective.

Fortele si actorii sistemului international si nivelurile analizei

Pentru a prognoza ce forte vor domina viitorul, trebuie sa gandim in termenii multicauzalitatii. Nici o tendinta nu se manifesta izolat ci interactioneaza simultan cu alte tendinte ale fortelor din arena internationala.

Viitorul este influentat de multe tendinte dominante, fiecare in legatura cu celelalte intr-o retea de conexiuni.

Impreuna, acestea pot produce stabilitatea prin inhibarea impactului structurilor asupra unei singure forte. Dar daca structurile actioneaza convergent, efectul combinat al acestora poate spori ritmul si amploarea schimbarilor in politica mondiala.

In abordarea politicii internationale exista o perspectiva macropolitica ce atrage atentia asupra:

caracteristicilor, abilitatilor si intereselor "actorilor" principali ai politicii mondiale (natiuni, state si diverse entitati non-statale ce iau parte la afacerile internationale);

principalele probleme referitoare la bunastare si securitate in plan international, care sunt parte a agendei globale;

principalele directii ale cooperarii ce influenteaza interactiunea dintre actori si probleme.

Analizand gradual aceste interactiuni, aflam de ce politica, exercitarea anumitor influente care afecteaza distributia unor anumite valori, ca de exemplu puterea, prestigiul si bunastarea - reprezinta unul dintre cele mai disputate aspecte ale afacerilor internationale[2].

Perspectiva macropolitica nu atrage atentia asupra interactiunii dintre schimbare si continuitate la inceputul unui nou mileniu, dar evita sa inglobeze orice fenomen, tara, persoana sau problema tranzitiva, a carei semnificatie pe termen lung se poate diminua. Pe de alta parte, este identificat comportamentul care insumeaza tendintele globale demonstrand coerenta, corespunzand cu tendintele si fortele ce afecteaza, intr-o masura semnificativa, nivelul de trai la nivel global.

Multe analize ale relatiilor internationale evidentiaza faptul ca starea politicii internationale poate fi mai bine inteleasa prin concentrarea asupra unuia (sau mai multe) dintre cele trei niveluri. Cunoscuta sub numele de niveluri de analiza, aceasta clasificare include: a. indivizii; b. statele sau alti actori politici; c. sistemul international in sine.

Nivelul individual de analiza se refera la caracteristicile individuale ale persoanelor, inclusiv cetatenii din clasa de mijloc al caror comportament are consecinte politice importante si ale caror responsabilitati sunt importante in procesul de luare a deciziilor - sau cel putin influente - in numele statelor sau al altor actori. Aici putem include, de exemplu, impactul imaginilor pe care fiecare persoana si le formeaza despre atitudinea politica, convingeri si comportament.

Nivelul national de analiza se refera la abilitatea deciziei autoritare ce guverneaza procesele politicilor externe ale statelor si atributele acestor state (de exemplu tipul de sistem politic si nivelul puterii economice si militare), care impreuna limiteaza si modeleaza puterea de decizie a liderului. Procesele prin care statele iau decizii referitoare la pace si razboi, abilitatea statelor de a pune aceste decizii in practica, de exemplu, sunt incluse in nivelul national de analiza.

Nivelul sistemic de analiza se refera la interactiunea tuturor actorilor (state si non-state) al caror comportament, modeleaza in final sistemul politicii internationale si nivelurile de conflict si cooperare ce caracterizeaza politica internationala. Abilitatea statelor bogate de a-si impune vointa si de a dicta statelor sarace cum sa se comporte, face parte din nivelul sistemic de analiza. Capacitatea sau incapacitatea O.N.U. de a mentine pacea internationala face parte din acelasi nivel.

Diferentierea nivelurilor de analiza este importanta pentru a evidentia faptul ca nu exista o singura sursa a transformarilor ce au loc in politica mondiala. Deoarece sistemul de relatii si interconexiuni apare de la un nivel la altul, tendintele si transformarile din lumea politica sunt afectate atat de fortele ce opereaza la fiecare nivel si de catre interactiunile dintre acestea.

Intrebari importante la inceputul mileniului trei

A. Este conceptul de stat invechit?

Statul bazat pe un teritoriu propriu a fost principalul actor in politica internationala timp de mai mult de trei secole.

Reaparitia nationalismului ca forta importanta in arena internationala in multe zone din lume, a dovedit tendinta diverselor miscari de eliberare nationala de a atinge nivelul de stat, "in timp ce principalul curs de actiune al miscarilor etno-nationaliste este protejarea securitatii propriei existente nationale in zona in care se afla acea natiune".

Desi din anumite privinte statul inca prospera, din alte privinte acesta este pe punctul de a disparea, dupa cum estimeaza analistul politic francez Pierre Hasner, statul nu mai este capabil sa-si indeplineasca unele din sarcinile uzuale[3]. De fapt, unii analisti politici au proclamat sfarsitul statului si au concluzionat ca suveranitatea statelor s-a ruinat rapid din cauza sfidarilor interne si externe. O foarte mare varietate de forte a facut ca statelor sa le fie din ce in ce mai greu mentina puterea exercitata asupra cetatenilor si sa inainteze decizii ce erau considerate un prerogativ exclusiv al acestora. Printre aceste forte trebuie sa mentionam revolutia din comunicatii, aparitia companiilor transnationale, cresterea valului de emigranti catre statele cu o economie dezvoltata, ajustarea economiei si insumarea problemelor economice si a celor de mediu.

Lipsa crescanda a controlului, incapacitatea de a rezolva problemele importante si chiar faptul ca, pentru cateva state, limitele stabilite intre interesele diverselor grupuri de cetateni ca si granitele statale coincid cu granitele dintre grupurile etnice din acele state, au sporit lipsa de incredere in liderii politici si in institutiile statului in multe dintre tarile lumii. Guvernele, la randul lor, lasa impresia ca nu reprezinta interesele, nu asigura securitatea si bunastarea celor pe care ii guverneaza. Drept rezultat, cetatenii cauta in alta parte purtatori de cuvant, solutii pentru rezolvarea nevoilor proprii, ruinand si mai mult autoritatea statelor[4].

Pot statele sa faca fata provocarilor prezente? Analistii politici exprima ideea ca societatile produc institutii in vederea rezolvarii problemelor si pentru a raspunde anumitor nevoi umane.

In momentul in care nu mai pot rezolva aceste probleme, aceste institutii trebuie sa dispara. Astazi, cand capacitatile manageriale ale statelor, indiferent de modul acestora de guvernare, nu mai inspira incredere, viitorul statelor ca si institutii este sub semnul intrebarii.

B.Este independenta o solutie sau o capcana?

Independenta totala sta la baza sfidarilor din exterior carora statele moderne trebuie sa le faca fata. Cu cat creste gradul de independenta, cu atat se reduce capacitatea manageriala si se ingusteaza zona in care aceasta este exercitata.

Dintr-o anumita perspectiva, faptul ca statele au reusit sa aiba un destin comun, alaturi de reducerea progresiva a capacitatii de rezolvare a problemelor globale, pe care trebuie sa le abordeze utilizand numai mijloacele interne, nationale, poate canaliza efortul intreprins in vederea incetarii, sau cel putin reducerii competitiei din arena internationala. In aceasta privinta conflictul va regresa in timp ce din ce in ce mai putine state vor putea sa se elibereze de conexiunile de interdependenta, care le unifica si le mentin sub forma unui intreg. Astfel, continua intarire a conexiunilor dintre state ce mentine consistenta fragila a relatiilor internationale trebuie privita ca o evolutie pozitiva.

Dintr-o alta perspectiva, mai pesimista decat cea anterioara, interdependenta nu va duce la cooperare transnationala.

Dependenta si contactele mutuale vor alimenta relatiile ostile dintre state si nu pe cele de prietenie, indiferent de beneficiile ce pot fi aduse de cele din urma.

Daca absenta unei comunitati globale va continua, acest lucru va asigura perpetuarea anarhiei internationale si a nostalgiei dupa un stat mai independent.

In conditiile in care relatiile economice vor duce la inrautatirea relatiilor politice mai mult decat putem crede, competitia acerba, scaderea resurselor naturale si renasterea nationalismului, tendinta de instrainare de economiile altor state pot deveni irezistibile. Aceasta se poate materializa in ridicarea unor bariere in calea schimbarilor economice internationale, cu consecinte negative atat asupra stabilitatii sistemelor nationale si a celui national cat si asupra bunastarii populatiei.

In acelasi timp, tendinta de a obtine beneficii politice sau economice prin utilizarea fortei sau prin masuri economice de protectie se diminueaza. De aceea, consolidarea interdependentei totale nu este exclusiv un generator de consecinte benefice, creand in acelasi timp tensiuni ce pot degenera in conflicte.

C. Dezvoltarea tehnologica, o binecuvantare sau o povara?

Dinamica totalizarii este determinata de tehnologia cu rol de catalizator al schimbarilor din politica internationala. Consecintele nu sunt estimate cu exactitate. Dezvoltarea tehnologica, la fel ca si interdependenta, poate rezolva anumite probleme dar poate sa genereze altele noi. Dupa cum Vasile Leontiev, laureatul Premiului Nobel, a avertizat inca din 1987:"Tehnologia este acum, fie buna sau rea, principala forta motrice depasind ca ritm schimbarile din economie, politica si societate in general, ca orice forta ce nu poate fi limitata de obstacole artificiale, noile tehnologii ne pot transforma in posesorii unor beneficii nesperate, dar in acelasi timp pot produce pagube iremediabile".

Dezvoltarea tehnologica nu a creat numai noi metode de prevenire a maladiilor ci a si asigurat cresterea capacitatii distructive a armamentului.

Descoperirile din domeniul microelectronicii, procesarea fluxului de informatii, producerea energiei, agricultura, medicina si biotehnologia afecteaza profund viata locuitorilor planetei noastre si modeleaza viitorul.

Toate acestea au unit Pamantul intr-o piata comuna si o cultura comuna si, paradoxal, in acelasi timp au redus spiritul comunitatilor si al cetatenilor, dupa cum afirma unii analisti politici[5].

Catalizatorii reprezentati de noile tehnologii necesita un management constructiv si competent, dar oare acest lucru este posibil intr-o lume in care tendintele antagoniste (integrative si dezintegrative) survin cu aceeasi forta?

Geopolitica va fi inlocuita de geoeconomie?

In istoria moderna statele au fost actorii politici dominanti in cadrul politicii interactive si au concurat (din punct de vedere militar) pentru suprematie in ierarhia internationala a puterii. Timp de peste 300 ani, politica internationala a constat in general intr-o serie de pregatiri pentru razboi, operatii militare si activitati de reconstructie dupa terminarea razboaielor.

Puterea militara a fost privita ca o sursa de prestigiu si influenta si cuceririle militare au devenit un mijloc de obtinere a unei pozitii dominante din punct de vedere economic si politic.

Dupa cum precizeaza unii autori, urmatoarea zona de confruntare din politica internationala va fi centrata pe probleme economice. Destinele natiunilor vor fi determinate de competitiile comerciale si nu de cuceririle militare. Daca problemele de bunastare si bogatie geoeconomica devin mai importante decat problemele geopolitice conventionale (distributia puterii politice si militare), ne asteptam la o schimbare a politicii internationale promovata de diverse state?

Daca bogatia este transformata in putere politica, mandria nationala si chiar ultranationalismul pot genera competitii.

Chiar si interdependenta economica si relatiile comerciale stranse pot decadea in dispute economice si rivalitate politica. Fara nici o indoiala, aparenta schimbare a prioritatilor catre dimensiunea economica a politicii internationale poate contura distributia puterii in secolul XXI. Schimbarea probabil va accelera gradul de maleabilitate al granitelor nationale si omogenitatea produselor comerciale oferite unei piete supusa din ce in ce mai mult integrarii.

In ce rezida bunastarea oamenilor pe o planeta al carei echilibru ecologic este atat de fragil?

Sintagma, odata foarte populara in vest referitoare la "limitele cresterii" - convingerea ca oamenii nu-si pot intensifica la nesfarsit abilitatile productive - a fost inlocuita cu sintagma "cresterea limitelor cu accent pe continuarea dezvoltarii". Astfel, dezvoltarea ce poate fi sustinuta implica viata pe o planeta a carei sanatate a devenit un capitol ce trebuie considerat in permanenta.

Produsul intern brut - intreaga valoare a bunurilor si serviciilor produse de o natiune intr-o anumita perioada de timp, de obicei intr-un an - este masura comuna a bunastarii economice in toata lumea.

Bunastarea oamenilor are si alte dimensiuni pe langa cele economice, dar este inca determinata de elementul economic. Cu cat o economie este mai puternica, cu atat contributia la bunastarea oamenilor este mai semnificativa, dupa cum remarca Daily si Cobb[6]. Cresterea activitatii economice a unui anumit stat are o semnificatie remarcabila pentru statele sarace in comparatie cu cele bogate. Pentru cetatenii din lumea a treia, cresterea produsului intern brut inseamna mai multa hrana, conditii mai bune de trai, imbunatatirea starii educatiei si cresterea nivelului de trai. In acelasi timp, majoritatea cetatelor statelor dezvoltate deja au aceste conditii minime. In concluzie, veniturile suplimentare pe care le-ar putea avea nu ii preocupa din punct de vedere al satisfacerii nevoilor de baza ci din punct de vedere al unor domenii ne-esentiale (non vitale).

Impactul global al populatiei precum si lupta sustinuta in vederea cresterii economice are o amploare deosebita.

Populatia din tarile sarace are o contributie aproape nesemnificativa la poductia de bunuri si servicii, dar necesita mai putine resurse naturale ale planetei, in timp ce populatia tarilor bogate, pentru a putea mentine si imbunatati nivelul de trai contribuie substantial la epuizarea resurselor naturale si la poluarea mediului. In ambele cazuri cresterea continua a numarului populatiei are un efect negativ. Pentru societatile sarace, deoarece inhiba cresterea venitului, pentru societatile bogate, deoarece reprezinta o adevarata povara pentru sistemul ecologic fragil al Pamantului.

Exploatarea si consumarea nelimitata a resurselor fara a tine seama de viitor sunt de fapt o modalitate de autodistrugere.

Desi dezvoltarea continua este prognoza cea mai realista pentru urmatoarea perioada de timp, aceasta, precum si sporirea bunastarii si bogatiei la nivel local si global implica o preocupare deosebita nu numai pentru dezvoltarea economica ci si pentru epuizarea resursele naturale, afectarea mediului inconjurator si pentru valoarea libertatii

Exista o alternativa la aceasta situatie? Poate cresterea dintr-o lume finita sa fie infinita? Cat timp pot resursele finite de energie sa sustina consumul necontrolat inainte ca vehiculele si industria sa nu mai poata functiona si ca luminile din marele oras sa se stinga? Cata poluare mai poate absorbi atmosfera Pamantului inainte de distrugerea iremediabila a mediul? Cati oameni pot alimenta un ecosistem aflat intr-o stare de echilibru fragil, daca nu in stadiu critic?

Intelegerea problemelor lumii moderne necesita dorinta de a face fata unei situatii extrem de complexe. Provocarea este greu de acceptat si chiar descurajatoare dar recompensele merita efortul. Abilitatea speciei umane de a-si imagina si de a incuraja viitorul este legata de abilitatea noastra de a dezvolta idei complexe, de a ne elibera de legatura stransa cu trecutul, de a dezvolta o atitudine de investigare a perspectivei realitatilor sistemului international.

2.2. DOUA VIZIUNI ASUPRA SECURITATII

Amenintarile si riscurile la adresa securitatii statelor implica interesul major al acestora pentru asigurarea apararii proprii.

Cele doua cai utilizate de-a lungul timpului pentru obtinerea si apararea pacii, cea realista si cea liberala, fiecare cu instrumentele sale specifice, nu au dat rezultatele scontate deoarece conflictele armate sunt inca frecvente in lume.

Viitorul relatiilor si al securitatii internationale este vazut astazi de multi oameni politici, dar si de catre teoreticieni ca o competitie intre capacitatea si abilitatea statelor de a-si concentra fortele in domeniul cooperarii bi si multilaterale, pe de o parte, si tendinta lor istorica de a se lupta unele cu altele, pe de alta parte.

Frecventa si capacitatea cres­canda de distrugere a conflictelor ar­mate explica de ce statele sunt preo­cupate de amenintarile si riscurile la adresa securitatii lor si de ce interesul pentru asigurarea apararii proprii a devenit aproape universal. Deoarece sistemul international global nu este dominat de ordine, ci de anarhie, iar statele trebuie sa se bazeze pe propriile lor forte pentru autoprotectie[8] securitatea nationala, care semnifica eliberarea psihologica a unei natiuni fata de teama unei agresiuni, este o prioritate. Drept rezultat, fortele poli­tice acorda securitatii nationale au loc proeminent pe agenda lor.

Inca din cele mai vechi timpuri, lumea a urmat doua cai spre a obtine si a prezerva pacea: calea realista si calea liberala, prima punand accentul pe solutia militara, iar a doua - pe cea politica.

Adeptii teoriei realiste asupra relatiilor internationale vad statele drept principalii si, desigur, singurii factori importanti in afacerile mondiale. Conform acestei teorii, relatia dintre state este dominata de anarhie, prin urmare, pentru a-si asigura supravietuirea si securitatea, acestea incearca sa-si maximalizeze puterea . Pentru a atinge acest obiectiv, statele utilizeaza trei instrumente: aliantele, echilibrul puterii si controlul armamentului. Aliantele sunt intelegeri formale intre state in scopul coordo­narii atitudinii adoptate in situatia unor urgente militare. Acestea sunt deci coalitii care au drept scop principal cresterea puterii militare. Statele pot ajunge la acest rezultat pe doua cai: prin achizitionarea unor noi sisteme de armament sau prin constituirea unor aliante. Desi aliantele raspund mai bine principiului economiei de forte, deoarece costul efortului militar este impartit intre membrii acestora, istoria demonstreaza ca majoritatea statelor au urmat ambele cai.

Facand fata unor pericole comune, statele au motive indrepta­tite pentru a se alia. "Beneficiul principal al aliantelor este in pri­mul rand si in mod evident o securitate sporita. Beneficiile securitatii in cazul unei aparari comune in cadrul unei aliante includ o mai redusa posibilitate de a fi atacat (efectul de descurajare), o mai mare capa­citate de riposta in cazul unei agresiuni (aparare), ca si prevenirea po­sibilitatii unora din aliati de a incheia aliante cu adversarul (efectul de excludere)' .

Desi apartenenta la o alianta asigura o protectie crescuta fata de riscuri si de amenintari, in acelasi timp, reduce capacitatea fiecarui membru de a-si readapta pozdtia atunci cand conditiile strategice se schimba. Avantajele de a face parte dintr-o alianta se diminueaza o data ce perie olul extern, care a determinat constituirea acesteia, se reduce sau dispare. Politicile si strategiile de securitate si militare adoptate la nivelul aliantelor sunt formulate cu un acut simt al consti­intei riscurilor impartasirii unui destin comun de catre toti membrii coalitiei.

In timp ce adeptii caii realiste percep aliantele ca pe un instru­ment pe care statele pot sa-1 utilizeze spre propriul lor beneficiu, ei atentioneaza totusi ca formarea acestora poate reduce capacitatea si flexibilitatea tarilor membre in exprimarea optiunilor, le diminueaza posibilitatile de a se adapta in functie de schimbarile survenite in mediul international, le slabeste puterea de a influenta deciziile unui partener, elimina avantajele care deriva din cresterea, in mod deli­berat, a ambiguitatii in legatura cu intentiile unui anumit stat, pro­voaca teama adversarilor sau competitorilor, implica statele in disputele ou inamicii aliatilor lor, mentine rivalitatile existente, stimuleaza re­sentimentele unor tari prietene care se afla in aflara aliantei si nu se bucura de avantajele acesteia, obliga inamicii sa formeze, la randul lor, contraalliante, ceea ce contribuie la reducerea securitatii pentru ambele coalitii.

Adeptii curentului realist ajung totusi la concluzia ca aliantele sunt benefice daca reprezentantii conducerii politice raman flexibili si daca normele dreptului international sprijina o interpretare clasica a angajamentelor asumate in cadrul aliantei, precum si drepturile state­lor neutre. Acuratetea acestor afirmatii este cel mai bine evaluata prin explorarea posibilei contributii a aliantelor la formarea si mentinerea echilibrului de putere.

La baza conceptului echilibrului de putere se afla ideea ca pacea va rezulta ca urmare a distributiei puterii militare, astfel incat nici una dintre partile adverse sa nu fie suficient de puternica pen­tru a-si domina inamicul sau statul cu care se afla in competitie. Daca un stat ori o coalitie acumuleaza destula forta pentru a ameninta alte tari, vor exista suficiente motive pentru cei supusi amenintam care sa-i determine sa nu tina cont de aparenta si momentana diferenta de putere si sa se uneasca intr-o alianta defensiva. Noul pol de putere astfel creat, in conformitate cu teoria echilibrului de putere, il va descuraja pe potentialul atacator de a-si urmari obiectivele expansio­niste. Astfel, prin libera competitie a puterii se va instala un echili­bru care va asigura mentinerea statu-quo-ului. Teoria echilibrului de putere este astfel fondata pe premisa realista ca slabiciunea unui stat favorizeaza agresiunea impotriva sa si ca o forta care sa o contraca­reze trebuie folosita pentru a descurajia potentialii agresori. Aceste supozitii sunt totusi criticabile, deoarece ele ofera motivatii pentru cursa inarmarilor, care poate duce la un razboi global.

Teoria echilibrului de putere se ocupa in special cu analiza ri­valitatilor si a ciocnirilor dintre marile puteri - de exemplu, cele doua razboaie mondiale. Declansarea acestora este privita ca exemplul cel mai concludent al esecului sistemului international bazat pe echilibrul de putere, in timp ce rezultatele lor se considera ca ar fi contribuit la reechilibrarea balantei puterii[11]. Exemplul cel mai edificator il consti­tuie "razboiul rece', pe durata caruia, dupa Kegley si Wittkopf, se disting mai multe perioade: perioada unipolaritatii, intre 1945 si 1949, pe parcursul careia S.U.A., singurele posesoare ale armei nucleare, au devenit superputerea dominanta; perioada din 1949 pana la inceputul deceniului al saptelea, caracterizata prin bipolaritate, ca urmare a re­echilibrarii puterii, initial intre Uniunea Sovietica si S.U.A., apoi intre cele doua aliante militare antagoniste - N.A.T.O. si Tratatul de la Varsovia; perioada de la inceputul anilor saptezeci pana la sfarsitul deceniului al noualea, caracterizata prin bipolicentrism. Acesta consta in continuitatea superioritatii mancante a celor doua superputeri, paralel cu erodarea coeziunii interne a celor doua aliante si castigarea capacitatii de manevra pentru unii dintre aliati. De exemplu, Romania, in deceniul al saptelea, a cladit foarte bune relatii cu Europa de Vest si Statele Unite (pe care, din pacate, nu le-a fructificat oportun), in timp ce Franta a dezvoltat contacte cu Uniunea Sovietica, iar Germania Federala - cu Polonia .

Unii analisti considera ca viitorul echilibrului de putere este cel al multipolaritatii. Sistemul international multipolar s-ar constitui in viitor din puteri relativ egale, cum ar fi Statele Unite, China, Germania, Japonia si Rusia. La acestea s-ar putea adauga Uniunea Europeana, ca urmare a tratatului semnat in februarie 1992 (Tratatul de la Maastricht), care prevede, pe langa o politica de integrare, si una de aparare comuna[13]. Controlul armamentelor este instrumentul pe care multi adepti ai teo­riei realiste il vad ca o cale de a influenta distributia internationala a puterii militare intr-un mod care sa promoveze pacea si securitatea nationala a tuturor statelor. De fapt, politicienii care au negociat tra­tatele privind controlul armamentelor, de cele mai multe ori adepti ai teoriei realiste, au perceput aceste demersuri ca pe niste masuri pru­dente, capabile sa promoveze securitatea propriilor lor tari. Adeseori, se face o confuzie intre notiunile controlul armamen­tului si dezarmare, aspect pe care incercam sa-1 elucidam succint in continuare.

Controlul armamentului se refera la intelegerile si tratatele desemnate sa stabileasca nivelul admisibil al armamentului, fie prin limitarea proliferarii, fie prin stabilirea unor restrictii referitoare la utilizarea acestuia. Totodata, acest concept consta in orice forma da constrangere privind utilizarea armamentului, in orice forma de co­operare militara intre adversari sau competitori si poate fi implicit ori explicit, formal sau informal, unilateral, bilateral ori multilateral. Este un proces de management comun al actiunii de achizitionare a armamentului de catre statele participante, cu speranta reducerii riscu­lui declansarii unui razboi. Cu toate acestea, controlul admite existenta armamentului si posibilitatea unui conflict armat.

Dezarmarea este un concept complet diferit. Ea vizeaza redu­cerea drastica a tuturor sistemelor de armament, mergand pana la eli­minarea acestora, in scopul eradicarii razboiului. Dezarmarea se bazeaza pe rationamentul ca, daca nu mai exista armament, nu va mai exista razboi. In timp ce controlul armamentului incearca sa mentina un anumit statu-quo, procesul de dezarmare incearca sa-l modifice. Din acest punct de vedere, controlul armamentului este un concept si un proces conservator, in timp ce dezarmarea este unul radical. ^[14]

Controlul armamentului nu rezolva problema de baza a rivali­tatii dintre state, deoarece, atat timp cat tarile detin arsenale militare pe care pot sa le utilizeze, toate intelegerile si tratatele privind. con­trolul armamentului sunt doar ceva mai mult decat aranjamentele de cooperare intre adversari. Ele definesc si delimiteaza competitia, pu­tand reduce distructivitatea razboiului, dar nu actioneaza asupra sur­sei conflictului. in mod alternativ, managementul conflictelor politice, fara a se ajunge la confruntare si la violenta armata, poate fi cheia solutiei controlului armamentului.

Analizand a doua optiune pentru a obtine si anume solutia liberala, ne vom opri asupra dreptului international, organizatiilor internationale, integrarii politice si a democratizarii.

Dreptul international este un mecanism institutionalizat care comunica factorilor de decizie politica din diferite state o viziune uni­tara asupra naturii sistemului internationali. Cu alte cuvinte, el furni­zeaza o intelegere comuna si unitara asupra "regulilor jocului' in rela­tiile internationale. Regulile sporesc gradul de predictie si reduc nesigu­ranta in relatiile dintre state. Aceste beneficii explica de ce statele sprijina aplicarea normelor dreptului international si, in mod voluntar, isi adapteaza actiunile si politica cu prevederile sale.

Pe langa avantajele pe care dreptul international public le furni­zeaza tranzactiilor curente in domeniul economic, al comertului interna­tional, schimburilor valutare, circulatiei trimiterilor postale, protectiei mediului inconjurator, regimului datoriilor etc, el pune ordine in sistemul negocierilor in vederea constituirii si prezervarii unui sistem uni­versal de securitate. Substituind rezolvarea diferendelor prin conflict armat cu solutionarea pe calea furnizata de instrumentele juridice, drep­tul international reduce sursele de agresiune, incercand sa inlocuiasca anarhia cu ordinea in cadrul relatiilor internationale.

Multi autori considera totusi sistemul legal international ca fiind deficitar din cauza dependentei sale de atitudinea si comportamentul gu­vernelor. Deoarece institutiile care apartin sistemului juridic internatio­nal sunt slabe in comparatie cu cele ale fiecarui stat, trebuie retinute urmatoarele limitari ale functionalitatii dreptului international :

Nu exista un corp legislativ, la nivel international, capabil sa adopte legi obligatorii. Se pot stabili norme numai atunci cand statele doresc sa le includa in tratate la care subscriu in mod benevol. De ase­ menea, nu exista o metoda sistematica de amendare sau de anulare a acestor reguli, fapt afirmat in articolul 38 al Statutului Curtii Internationale de Justitie.

Nu exista un organism juridic care sa aiba puterea de a identifica regulile acceptate de catre state, de a tine evidenta lor, de a interpreta unde si cand sunt aplicabile legile si de a identifica violarile aces­tora, in realitate, statele au responsabilitatea de a indeplini toate aceste atributii, in timp ce Curtea Internationala de Justitie nu o poate face fara acordul tarilor respective.

Nu sunt organisme abilitate cu aplicarea legii, iar punerea in aplicare a deciziilor tribunalelor internationale le revine, de obicei, vic­timelor insesi, cu sprijinul aliatilotr loir sau lai altor parti interesate. De asemenea, nu exista un sistem centralizat de proceduri de utilizare a legii, iar aplicarea ei este voluntara. Intregul sistem ramane la latitudi­nea statelor de a se supune regutfiilor la caire au consimtit si depinde de capacitatea fiecaruia de a avea forta sa impuna respectarea legii.

Cu toate aceste imperfectiuni, dreptul international are o contributie importanta la mentinerea pacii. Procedurile legale stabilite de ca­tre acesta au menirea de a rezolva diferendele si disputele inainte ca ele sa degenereze in conflict sau razboi. Dreptul international nu este destinat sa previna orice fel de razboi. Razboiul de agresiune este ilegal, dar razboiul de aparare nu este. Dreptul international nu interzice raz­boiul ca atare, ci il mentine ca o sanctiune impotriva acelor care incalca norma. Razboiul este o ultima solutie pentru a pedepsi agresorii, asigu­rand viabilitatea si credibilitatea structurii sistemului legal interna­tional.

Ordinea internationala in secolul al XXI-lea va depinde, intr-o masura considerabila, de modul in care statele vor utiliza dreptul international. Comunitatea internationala poate, in principiu, sa consoli­deze capacitatea dreptului international de a preveni saiu de a stopa agresiunea. Aceasta ne duce insa la concluzia ca rolul organizatiilor in­ternationale este deosebit in mentinerea pacii. De aceea, teoreticienii li­berali recomanda crearea unor organizatii internationale, ca un al doilea instrument de mentinere a pacii. Ca si predecesoarea sa - Liga Natiunilor-, Organizatia Natiunilor Unite are ca misiune de baza mentinerea pacii si securitatii internatio­nale. Stipulatia ca orice tara iubitoare de pace poate fi membra reafirma acest obiectiv, in timp ce Carta O.N.U. cere statelor membre sa rezolve disputele internationale prin mijloace pasnice. Principiul primordial al activitatii organizatiilor internationale cu vocatie de mentinere a pacii este acela al securitatii colective, care, in contrast cu echilibrul de pu­tere, cere fiecarui stat sa imparta responsabilitatea pentru asigurarea securitatii tuturor celorlalte tari. Acest concept "presupune ca fiecare natiune sa perceapa orice provocare la adresa securitatii internationale in acelasi fel cu celelalte state si sa-si asume acelasi risc pentru a o prezerva'[16]. Toate statele trebuie sa intreprinda actiuni comune impo­triva oricarui agresor, bazandu-se pe supozitia ca puterea superioara a intregii comunitati internationale va descuraja potentialii adversari. In situatia imposibilitatii de a impiedica agresiunea, comunitatea interna­tionala este aceea care va infrange orice stat violator al pacii.

Cu toate acestea, problemele politice, organizatorice si financiare produc ingrijorare in legatura cu capacitatea lor de a putea rezolva nu­meroasele conflicte etnice, razboaie civile si interstate care se profileaza la orizont. Retinerea manilor puteau, dar si a celorlalte tarii de a intari rolul O.N.U. si de a-i mari eficacitatea reflecta lipsa de aderare d-a valori si la un ideal comun, caracteristica unei societati globale. Se pare ca organizatiile regionale ai caror membri impartasesc interesele si traditiile comune ofera sanse mai mari de reusita.

In timpul "razboiului rece', N.A.T.O. si Tratatul de la Varsovia au fost cele mai cunoscute organizatii de securitate regionala. Altele, de acelasi tip, au fost ANZUS (Australia, Noua Zeelanda si S.U.A.) si SEATO - acum desfiintat. Organizatii regionale cu scopuri si obiective mai largi decat apararea sunt Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa, Consiliul Nord-Atlantic, Organizatia Statelor Americane, Liga Araba, Organizatia Unitatii Africane, Consiliul de Cooperare al Golfului, Consiliul Nordic, Asociatia Natiunilor din Asia de Sud-Est. Desi artico­lul 51 din Carta O.N.U. incurajeaza crearea unor organizatii regionale pentru autoaparare colectiva, ar fi totusi o greseala sa se creada ca N.A.T.O. sau o alta organizatie de acelasi tip ar putea sa se substituie O.N.U., ca instrument de securitate colectiva. Raspunsul colectiv va pu­tea fi mobilizat prin intermediul O.N.U., singura structura cu vocatie universala, chiar daca actiunile militare vor fi conduse si desfasurate, sub mandatul Natiunilor Unite, de catre o organizatie regionala care detine instrumentele de putere necesare.

De exemplu, in 1995, O.N.U. a mandatat N.A.T.O. sa intervina militar in Bosnia-Hertegovina pentru a impune incetarea focului intre beligeranti si "a orchestra' aplicarea unui plan de pace. Acest caz su­gereaza ca organizatiile regionale au capacitatea sa aduca sub control conflictele anmate de pe teritoriul lor sau din zona apropiata, atunci cand exista puncte de vedere comune ale membrilor lor.

Integrarea politica este atat un proces, cat si produsul eforturilor de a construi noi comunitati politice si institutii supranationale care se afla deasupra statelor. Rolul sau este de a reduce "apetitul' statelor de a-si rezolva problemele folosind forta militara si de. a pune in aplicare reforme care sa transforme institutiille internationale din foruri ale sta­telor in structuri deasupra acestora.

Europa Occidentala este cel mai elocvent exemplu al dezvoltarii unei comiunitati integrate din punct de vedere politic. De-a lungul unei singure generatii, cooperarea intre state suverane a progresat spre re­alizarea unei piete europene unice si spre o Europa integrata politic. Tra­tatul de la Maastricht, referitor la Uniunea Europeana, a stabilit coor­donatele expansiunii acesteia. Tratatul, intrat in aplicare in noiembrie 1993, a creat algoritmul pentru realizarea unei piete unice si a uniunii monetare (care s-a materializat la 1 ianuarie 1999 prin crearea monedei unice europene, simbolul noului dinamism european). In plus, statele Uniunii Europene, la care tara noastra si-a depus candidatura oficiala de aderare, sunt determinate sa coopereze nu numai in privinta problemelor economice si financiare, dar si in a celor legate de politica externa si de securitate.

Pentru a se putea ajunge la integrare regionala este necesar, so­cotesc unii autori, sa fie indeplinite anumite conditii: apropierea geo­grafica, cresterea economica constanta, existenta unui sistem politic si­milar, a unei opinii publice si a unor lideri politici care accepta ideea de integrare, omogenitatea culturala, stabilitatea interna, experienta is­torica si o dezvoltare sociala apropiata, forma de guvernare si sisteme economice compatibile, un nivel similar de pregatire militara si logistica, o perceptie comuna, unitara asupra amenintarilor si a riscurilor la adresa securitatii, compatibilitate in procedurile administrative si, in fine, o colaborare fructuoasa anterioara in anumite domenii.

Chiar daca nu toti europenii isi dau seama de existenta unei ten­dinte spre uniunea politica, Europa de Vest deja si-a constituit propria comunitate de securitate, in cadrul careia posibilitatea izbucnirii unui razboi intre state practic a disparut (trebuie sa tinem cont de faptul ca Europa a fost una dintre regiunile generatoare de conflict ale globului). Declansarea unui conflict armat intre democratiile europene este practic de neconcaput. Chiar daca procesul de largire a Uniunii Europene a in­ceput deja, ramane de vazut cat de rapid va fi acest proces si, in acelasi timp, cat de adanci vor fi transformarile in sensul integrarii.

Pericolul care devine din ce in ce mai real este ca, in loc de o Europa unita in cadrul "casei comune europene', sa avem doua Europe: una bogata si stabila si cealalta saraca si instabila, ceea ce constituie deja o amenin­tare la adresa securitatii regionale. Tocmai pentru a reduce tensiunea generata de aceasta situatie, Uniunea Europeana a decis inceperea con­comitenta a negocierilor cu toate statele care au solicitat aderarea la aceasta structura, chiar daca tarile respective vor avea nevoie de peri­oade de timp diferite spre a indeplini criteriile impuse in acest scop.

Democratia este a patra dimensiune a viziunii liberale asupra se­curitatii internationale. Premisa de la care se pleaca este aceea ca ti­purile de sisteme politice existente in diferite state sunt relevante pentru probabilitatea izbucnirii unui conflict armat. Conteaza, intr-o mare ma­sura, daca statele sunt guvernate in mod democratic, iar daca este asa, lumea va deveni mai pasnica, afirma adeptii liberalismului. Aceasta teza este opusa celei agreate de adeptii realismului (si in special ai neorealis­mului), care afirma ca natura formei de guvernare si a sistemului politic nu influenteaza intrno masura semnificativa politica externa a statelor si relatiile internationale. Adeptii acestei conceptii cred ca guvernele, fie ele democratice sau autoritare, raspund in acelasi mod la amenintarile similare la adresa securitatii lor.

Efortul depus in momentul de fata de catre democratiile occiden­tale pentru a largi si a extinide propria comunitate (de exemplu, prin extinderea N.A.T.O. si a Uniunii Europene) poate duce la o transformare majora in politica mondiala, cu conditia de a rezolva in continuare con­flictele potentiale si existente prin compromis - negociere, mediere, ar­bitraj etc.

Adeptii liberalismului si neoliberalismului vad conflictele armate ca un rezultat al deficientelor institutiilor internationale, cu adanci ra­dacini in istorie. Ei considera ca actualul sistem international, relativ anarhic, constituie o problema, nu o solutie, asa cum apreciaza adeptii realismului, deoarece institutiile internationale slabe, lipsite de putere, maresc costul reai al securitatii nationale si, de asemenea, fac ca bunas­tarea globala sa fie dependenta, conditionata si subordonata bunastarii fiecarei natiuni.

In acest context, contributia institutiilor internationale nu a fost la nivelul scontat; in ciuda unor actiuni promitatoare, conflictele armate inca sunt frecvente, ceea ce nu este surprinzator pentru un sistem in care statele aloca Organizatiei Natiunilor Unite mai putin de 2 dolari S.U.A. pe an pentru fiecare locuitor al planetei, in timp ce cheltuielile militare la nivel mondial se ridica la peste 960 de miliarde de dolari S-U.A., adica aproximativ 160 de dolari pe cap de locuitor. ^[18]

Viitorul relatiilor si al securitatii internationale este vazut astazi de multi oameni politici, dar si de catre teoreticieni ca o competitie intre capacitatea si abilitatea statelor de a-si concentra fortele in cadrul efor­turilor de cooperare bi- si multilaterale, pe de o parte, si tendinta lor istorica de a lupta unele cu altele, pe de alta parte.

Sfarsitul "razboiului rece' constituie un capital de securitate care trebuie valorificat, ducand omenirea spre o situatie in care rezolvarea conflictelor prin forta sa nu mai fie posibila. Numai eforturile internationaie concertate pot preveni alunecarea in unele conflicte regionale chiar mai salbatice decat cele oare au avut loc pana in prezent. in cadrul carora numai cel puternic are dreptate. In zilele noastre, vointa politica a lumii de a trece la realizarea reformelor necesare sistemului international pentru a face fata sfidarilor globale este in curs de testare.

CONCEPTE SI CUVINTE CHEIE:

continuitate, schimbare si ciclicitate in politica internationala

imagine si realitate in politica internationala

actorii sistemului international

nivelurile de analiza in politica internationala

viziunea realista asupra relatiilor internationale

viziunea liberala asupra relatiilor internationale

BIBLIOGRAFIE:

BAYLIS, JOHN; WIRTZ, JAMES; COHEN ELIOT; GRAY, COLIN: Strategy In The Contemporary World, Oxford University Press, 2002

BAYLIS, JOHN; SMITH, STEVE (eds): The Globalization Of World Politics, Oxford University Press, 1997.

BADALAN, EUGEN; FRUNZETI, TEODOR, Forte si tendinte in mediul de securitate european. Editura Academiei Fortelor Terestre, Sibiu, 2003

BARBULESCU, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeana, seria Europa mea. Sistemul institutional, Editura Tritonic, Bucuresti, 2007.

BARBULESCU, Iordan Gheorghe, UE de la national la federal, Editura Tritonic, Bucuresti, 2005.

BIANCHINI, STEFANO, Problema Iugoslava, Bucuresti, All, 2003.

BRENNER, MICHAEL J.: Europe's New Security Vocation (McNAIR PAPER No. 66), Institute for National Strategic Studies, National Defense University, Washington, D.C., 2002.

CALVOCORESSI, PETER Politica mondiala dupa 1945, Editura ALL, Bucuresti, 2000

FRUNZETI, TEODOR, Securitatea nationala si razboiul modern, Editura Militara, Bucuresti, 1999

FRUNZETI, TEODOR, Organizatiile internationale in era globalizarii, Editura Academiei Fortelor Terestre, Sibiu, 2000

FRUNZETI, TEODOR, Solutionarea crizelor internationale, Editura Institutul European, Iasi, 2006

FRUNZETI, TEODOR, Globalizarea securitatii, editura Militara, Bucuresti, 2007

FRUNZETI, TEODOR; ZODIAN, VLADIMIR, coord., Lumea 2007, Editura CTEA, 2007

FRUNZETI, TEODOR; ZODIAN, VLADIMIR, coord., Lumea 2009, Editura CTEA, 2009

GOLDSTEIN, JOSHUA; PEVEHOUSE, JON, Relatii internationale, Editura Polirom, Iasi, 2008

KISSINGER, HENRY, Diplomatia, Editura ALL, Bucuresti, 2003

MIROIU, ANDREI; UNGUREANU; RADU-SEBASTIAN, Manual de relatii internationale, Editura Polirom, 2006

SAVA, IONEL NICU, Studii de securitate, Editura Centrului Roman de Studii Europene, Bucuresti, 2005

VIOTTI,PAUL; KAUPPI, MARK, International Relations and World Politics,

2nd edition, Prentice Hall, Upper Sadle River, New Jersey, 2001