Evolutia politica a comunitatii europene: tentative si rezultate

EVOLUTIA POLITICA A COMUNITATII EUROPENE: TENTATIVE SI REZULTATE

Raporturile de la Luxembourg si Copenhaga au incercat sa defineasca metodele si modalitatile cooperarii politice europene. Mecanismul de concertare creat urma sa apropie punctele de vedere ale guvernelor referitor la politica internationala, si sa mareasca solidaritatea interna comunitara. Pentru a evita o noua criza interna, cooperarea politica ramanea in afara Tratatelor, dar aceasta totusi se impunea mai insistent, motivandu-se cu apartenenta la Comunitatea europeana. La politica comuna se conformau si statele aderente. Abordarea data era departe de principiul supranationalitatii si mult mai complicata decat cea economica, dar pas cu pas integrarea politica se realiza. Insasi politica economica conducea la politizarea relatiilor dintre statele membre si apropierea punctelor de vedere in diferite domenii. Ele isi apara reciproc interesele economice prin intermediul institutiilor comunitare fata de cei din exterior, iar crizele economice duc spre intarirea solidaritatii dintre statele membre, la masuri comune pentru depasirea acestora. In acest mod dinamica integrarii economice dicteaza o noua directionare unificatoare, inclusiv in domeniul politic. Incepand cu 1967 radicalismul din acest domeniu este succedat de o atitudine pragmatica si realista, iar viitorul unei comunitati politice inceteaza sa mai fie conceput dupa modelul sistemelor politice nationale. Logica integrarii politice se transforma treptat dintr-un proces 'de la sine' in unul dirijat si cu elemente de planificare. Obiective politice la aceasta etapa de integrare devin: evitarea problemelor ideologice si conceptuale intre parteneri, maximizarea avantajelor economice prin intermediul negocierilor politice, ajungerea la consensus in cazul disonantelor politice. Procesul integrarii politice intalnea diferite obstacole sau esecuri, care determinau o evolutie mai lenta si mai prudenta a actiunilor politice comune, dar folosirea tot mai frecventa a sintagmei ''Uniunea europeana'' obliga statele membre sa-i predea si un continut politic.

Statutul Comunitatii politice

Prima tentativa de formare a unei Comunitati politice a fost facuta in 1952, atunci cand parlamentarii CECO, impreuna cu alti noua membri suplimentari s-au convocat la o asamblee ad hoc pentru a elabora un proiect al Tratatului de instituire a unei Comunitati politice europene. In 1953 a fost finisat proiectul Statutului Comunitatii Europene. In conformitate cu acesta, Europa comunitara devenea un Stat federal cu un Parlament bicameral: Camera Popoarelor, aleasa prin sufragiu universal de catre toti cetatenii noii formatiuni statale si un Senat, format din reprezentantii parlamentelor nationale, dar cu o proportionalitate favorabila statelor mici ale Comunitatii. Astfel pentru prima data la 1953 au fost propuse cateva principii absolut noi, unul dintre care a fost votul universal direct la nivel comunitar. Statele s-au pronuntat pozitiv fata de delegarea unor prerogative nationale institutiilor executive comunitare. Executivul urma sa poarte un caracter supranational cu denumirea de Consiliul executiv european, asistat de un organism interguvernamental - Consiliul de Ministri, care ar fi luat parte activa la primirea deciziilor. Presedintele executivului urma sa fie ales de catre o camera interparlamentara prin vot secret. Conform proiectului, Consiliul executiv devenea responsabil doar in fata Parlamentului. Comunitatea politica urma treptat sa asimileze organele CECO si CEE. Noua Comunitate isi fixa drept obiectiv sa continue succesele inregistrate in cadrul CEE, sa coordoneze politica externa a statelor membre, sa ridice autoritatea Comunitatii europene. Activa in cadrul Asambleei ad hoc si o grupa cu principii confederative, condusa de M.Debre, care propunea in locul organului supranational un comitet politic european, compus din sefii Statelor membre si asistat de diverse comitete permanente cu caracter interguvernamental. Ambele propuneri, prelucrate cu multa minutiozitate, raman la nivel de proiecte. Progresele inregistrate la acel moment au fost neutralizate de pozitia deosebita a Frantei, care refuza demararea oricaror discutii serioase in domeniul vizat.

Perspectivele constitutionale ale Europei unificate. Raportul Tindemans

Istoricul aparitiei Raportului Tindemans

Perioada de opozitie franceza se succede cu alte cateva crize politice, pentru ca abia la inceputul anilor '70 sa fie inregistrate cateva succese importante. Sefii statelor membre ale Comunitatii isi pun ambitia, ca pana la inceputul anilor '80 sa transforme partea occidentala a continentului intr-o veritabila Uniune europeana, fara a preciza continutul acesteia. Reprezentantii guvernelor si organizatiile nonguvernamentale urmau sa prezinte diferite proiecte si rapoarte, care ar fi condus spre materializarea ideei de constructie politica europeana. La intalnirea de la Paris din 10-11 decembrie 1974, Sefii statelor propun Premierului belgian Leo Tindemans sa elaboreze un Raport de ansamblu asupra continutului Uniunii europene, mijloacelor si modului de realizare a acestei uniuni. Proiectul lui Tindemans urma sa fie conceput ca un document constitutional. La sfarsitul anului 1975, dupa o munca asidua de clasificare a tuturor propunerilor parvenite din diferite surse, Tindemans propune un raport special colegilor sai. Desi federalist patruns, el propune un proiect foarte prudent, prezentandu-l in calitate de Constitutie a viitoarei Uniuni europene. Tindemans inainteaza un sir de idei importante in vederea dezvoltarii coeziunii interne si externe a Europei integrate. Pentru a indeplini obiectivele propuse, autorul proiectului pune in prim plan restructurarea institutiilor comunitare si in deosebi: alegerea prin sufragiu direct si universal a Parlamentului european, acordarea dreptului de initiativa legislativa acestei institutii. Tindemans vedea o cheie a succesului in legatura stransa dintre cooperarea politica si Institutiile comunitare, de aceea el propune largirea rolului Consiliului in calitate de 'centru de decizie unica', fara ca procedurile comunitare sa fie extinse asupra cooperarii politice. Ridicand autoritatea Institutiilor comunitare, autorul crede ca creste eficienta si legitimitatea acestora. Modelul economic, ce-si dovedise eficienta pe parcursul anilor, urma sa devina un exemplu de cooperare in domeniul politicii externe si de aparare in viitoarea uniune. Autorul nu socoate Uniunea europeana un mod de hotarare rapida a tuturor problemelor, subliniind in raport, ca guvernele nationale vor continua sa-si hotarasca multe probleme politice, economice si sociale in mod separat, insistand insa, ca Uniunea ar deschide noi perspective de dezlegare a problemelor in comun. Doar asa interesul politic comunitar putea fi impus pe plan mondial mai hotarat. Tindemans propune cateva institutii ale viitoarei Uniuni europene: Comisia in calitate de organ executiv al Comunitatii politice, inzestrat cu toate mecanismele de lucru ale unui guvern controlat de un Parlament bicameral - Camera Popoarelor (aleasa prin vot universal si direct) si Camera Statelor (formata din reprezentantii parlamentelor nationale). Parlamentul urma sa devina organul legislativ al Uniunii europene, dotat cu toate mecanismele respective de lucru. Aceasta varianta de organizare institutionala nu era unica descrisa in raport, toate insa urmareau un singur scop: formarea unui centru de decizie autonom fata de guvernele nationale, dar eficient si responsabil pentru viitorul Comunitatii. Un moment important al Raportului Tindemans a fost propunerea schimbarii naturii cooperarii politice, care urma sa fie bazata nu doar pe un angajament politic, ci si pe o obligatiune juridica.

Raportul Tindemans si politica comuna de aparare

Pierre Hassner avea cateva propuneri foarte importante pentru domeniul apararii. El considera, ca Uniunea e obligata sa-si formuleze o politica comuna de aparare nu doar din cauza vreo unui pericol imediat sau indepartat, ci din cauza, ca prerogativele politicii externe europene urmeaza sa fie formulate, propagate si aparate insistent. In raportul prezentat, Tindemans mentiona, ca uniunea europeana va ramane atata timp incompleta, cat timp e privata de o politica comuna de aparare. In aceasta directie propunerile urmau sa fie examinate cu dubla prudenta. Pe de o parte, miscarea spre o politica comuna de aparare nu trebuia sa trezeasca suspiciunile URSS, iar pe de alta parte, nu trebuia creat un alt centru de greutate in sanul NATO, deoarece asta putea tensiona relatiile cu partenerii transatlantici. O cooperare nucleara (militara) comunitara intalnea obstacole de ordin 'constitutional', tehnologic si juridic, acesteia i se opuneau insistent SUA. In plus doi din cei noua membri ai Comunitatii ramaneau in afara blocului NATO, iar accesul RFG la arma nucleara putea provoca un conflict international. Cele sapte state, care erau membre a NATO, formeaza in cadrul organizatiei date o 'Eurogrupa', cu scopul coordonarii politicii acestora si apararii pozitiilor europene in cadrul blocului. Tindemans in acelasi scop propune crearea 'Agentiei europene militare', acordand atentie deosebita necesitatii schimbului de informatii referitoare la aparare. Autorul raportului mai propunea fuzionarea in cadrul eventualei Uniuni europene a trei Comunitati si a UEO (in cadrul careia puteau fi solutionate multe probleme de interes militar european). Dupa polemici active, in cadrul sedintei de lucru de la Bruyne din 1976, UEO se anunta dispusa de a negocia crearea 'unui centru de decizie unica'.

Raportul Tindemans si politica externa comuna

Aici pot fi mentionate cateva directii importante: problema euro-araba, est-vest europeana. Aceste directii necesitau o coordonare activa si o pozitie solidara, care ar fi aparat consecvent interesele comunitare. Fiecare din aceste directii erau asistate de o multitudine de probleme internationale si regionale, care erau privite diferit in tarile Comunitatii. Apropierea pozitiilor statelor membre devenea un obiectiv strigent. In 1971 Curtea de Justitie primeste o hotarare, in care se mentioneaza, ca Statele membre nu pot lua hotarari sau angajamente in afara institutiilor comunitare, care ar afecta principiile si interesele Comunitatii. Realizarea in practica a acestei politici, raportorul o vedea prin intalnirile regulate ale sefilor Diplomatiilor nationale si a concertarii comune in cadrul Consiliului. Doar asa puteau fi apropiate pozitiile partenerilor europeni. Proiectul n-a avut urmari practice directe, dar a devenit un moment de inspiratie pentru viitoarele documente.

Proiectul Spinelli si Raportul Dooge

Obiectivul formarii unei uniuni, care nu ar diminua cu nimic Comunitatile, dar i-ar intari competentele politice, ramane la ordinea zilei si in anii '80. La 9 iulie 1981 este creata o 'comisie institutionala' a Parlamentului european sub conducerea lui Altiero Spinelli. Aceasta se ocupa de redactarea unui Tratat de instituire a Uniunii europene. Proiectul era un document juridic de esenta, elaborat fara concursul comun al guvernelor nationale. In 1983 Consiliul european de la Stuttgart primeste o Declaratie solemna asupra Uniunii europene, iar in 1984 Parlamentul european aproba proiectul lui Spinelli. Acesta stabilea o structura unica, care regrupa cele trei Comunitati, cooperarea politica si Consiliul european. Atat structura Uniunii, cat si competentele prevazute ne vorbesc despre un proiect de inspiratie federalista. Atributiile UE urmau sa le absoarba treptat pe cele comunitare, iar metodele de actiune ale UE urmau sa se dedubleze in actiune comuna si cooperare.

Actiunea comuna releva un grad accentuat de integrare, intemeiata pe transferuri de competente, in timp ce institutiile UE, care realizau actiunile comune, urmau sa fie dotate cu puteri legislative si executive.

Cooperarea tinea de Consiliul european si de colaborarea interguvernamentala. Domeniile de cooperare urmau sa se largeasca permanent, uneori operand o translatie intre cooperare si actiune comuna. Competentele intre guvernele nationale si UE erau repartizate in conformitate cu principiile atribuirii de competente si subsidiaritate. Structura institutionala se conforma respectiv celor doua domenii: actiunilor comune si cooperarii. Actiunile comune tineau de Consiliul Uniunii, Parlament si Comisie, iar Curtea de Justitie devenea organul judiciar. Conform proiectului lui Spinelli, care de fapt n-a primit sustinerea guvernelor nationale, Parlamentul urma sa fie inzestrat cu competente legislative bugetare si de politica externa, in detrimentul Consiliului. In acelasi 1984, la 25-26 iunie, Consiliul european de la Fontainebleau, primeste un sir de decizii simbolice, precum: pasaportul unic european sau anularea controalelor transfrontaliere in hotarele comunitare cu denumirea de 'Europa a cetatenilor'. Este creat un nou comitet pentru studierea reformei institutionale. Guvernele nationale resping proiectul lui Spinelli si merg pe calea revizuirii Tratatelor institutive. Noul comitet este compus din reprezentantii personali ai sefilor Statelor membre, in frunte cu deputatul irlandez Dooge. Raportul final al acestui comitet este prezentat in martie 1985. Ei propun restructurari institutionale in scopul dominarii interesului comunitar si eliminarii ''interesului vital'' al statului national in parte. Raportorul propune excluderea votului unanim, dar lasa Parlamentului aceleasi competente inguste, care il faceau lipsit de prerogative reale.

Proiectul Spinelli si Raportul Dooge au jucat un rol important in demonstrarea ineficacitatii institutiilor comunitare in materie de politica unica si au scos in evidenta necesitatea restructurarii acestora. Documentele devin izvoare principale pentru schimbarile politice ulterioare. La Consiliul european de la Milano din 1985, s-a decis convocarea unei conferinte interguvernamentale pentru modificarea Tratatelor comunitare si care va finisa cu adoptarea Actului Unic European.