Extinderile spre sud: grecia, spania, portugalia. europa de la doisprezece la cincisprezece

EXTINDERILE SPRE SUD: GRECIA, SPANIA, PORTUGALIA. EUROPA DE LA DOISPREZECE LA CINCISPREZECE

Prima extindere a Comunitatii a fost directionata spre Nord, contribuind astfel la deplasarea centrului comunitar in aceiasi directie. In urma lungilor negocieri cu tarile candidate, au fost elaborate anumite reguli si conditii de aderare la Comunitate, precum si un sir de masuri tranzitorii, care aveau misiunea de pregatire si adaptare a acestor tari la regimul comunitar. Inconvenientele primei extinderi dictau o prudenta deosebita in procesul unei noi extinderi. A doua extindere urma sa fie una mediteraneana si preconiza intoarcerea Frantei in centrul geografic al Comunitatii. Candidate la aderare au devenit: Grecia, Spania si Portugalia.

Extinderile spre Sud: Grecia, Spania, Portugalia

Toate trei revenisera la un regim democratic pluralist dupa o lunga perioada autoritara. Tarile Comunitatii urmau sa ia o decizie mai mult politica, in ciuda unor obstacole economice foarte serioase. Europa comunitara sustinea astfel caracterul democratic ce se prefigurase in toata partea de Vest a continentului european, obligandu-se totodata sa ridice economiile mai putin avansate a acestor tari la nivelul economiilor comunitare. Guvernele acestor state isi prezinta candidaturile pentru aderare la 12 iunie, la 28 martie si la 28 iulie 1977.

Grecia

Grecia semnase acordul de asociere la Comunitate in data de 9 iulie 1961, la Atena, dar relatiile au fost inghetate pe 'perioada coloneilor' in anii 1967-1974. Europa categoric refuza colaborarea cu un regim antidemocratic. Dupa abolirea regimului anticonstitutional, in 1975, Grecia depune oficial cererea de aderare. Negocierile incep cu un an mai tarziu, iar Tratatul de aderare este semnat la 28 mai 1979. Al zecelea membru deplin al Comunitatii incepe sa-si exercite drepturile si obligatiunile incepand cu 1 ianuarie 1981. Grecia primeste importante transferuri financiare cu titlul de fonduri structurale, dar problemele economice persista: rata inflatiei de 20%, sectorul privat faramitat, sectorul public putin efectiv si datorii ale statului in crestere. Grecia devine un membru dificil al Comunitatii, care foloseste ineficient planurile de restabilire a economiei si transferurile financiare. Nivelul de dezvoltare al economiei elene ramane timp indelungat in urma economiilor partenerilor comunitari. Atat socialistilor, cat si conservatorilor le reuseste cu greu reabilitarea economica a tarii. In plus Republica Elena se confrunta cu serioase probleme de ordin politic: problema cipriota si respectiv relatiile foarte tensionate cu Turcia; problema hotarelor instabile: Macedonia, Kosovo, Bosnia. Aceste probleme de durata vor influenta negocierile cu urmatoarele state candidate din regiunea Balcanica.

Spania

Aceasta tara din peninsula Iberica a pastrat regimul fascist al lui Franco pana in 1974. Una din cele mai tragice pagini din istoria poporului spaniol, are loc atunci cand intreaga tara pentru a se elibera de regimul autoritar, e cuprinsa de un devastator razboi civil, in urma caruia este restabilita monarhia si un regim democratic de tip european. Spania depune cerere oficiala de aderare la Comunitate in 1977, dar negocierile decurg foarte anevoios. Franta, fiind la moment cea mai mare putere agricola a Comunitatii, opune o rezistenta insistenta acceptarii Spaniei in CEE. Madridul, la randul sau va avea o pozitie foarte activa, atat pe plan intern, cat si pe plan extern. In 1978 intreg teritoriul spaniol, in urma unei reforme administrative, este impartit in saptesprezece regiuni dotate cu drepturi largi de autonomie. Militand pe plan intern contra unei centralizari ineficiente, Spania cere de la partenerii europeni o Comunitate decentralizata pe plan politic si solidara pe plan economic. Dezvoltarea economica a tarii inregistreaza succese clare, recuperand in mare masura ramanerea in urma fata de ceilalti membri. Cateva probleme raman totusi nesolutionate: problema sudului slab dezvoltat si o rata foarte inalta a somajului. Spania va fi acceptata ca membru deplin abia in 1986. Mai tarziu tara va obtine acordul Comunitatii pentru crearea unui fond de coeziune, destinat finantarii proiectelor din domeniul mediului sau al constituirii marilor retele. Acesta va completa ajutoarele, de care Spania a beneficiat cu titlul de fonduri structurale. Politica guvernelor de la Madrid s-a deosebit prin perseverenta, eficacitate si progresivitate, contribuind mult la modernizarea economiei spaniole si la asezarea Spaniei in randul celorlalte state dezvoltate ale Comunitatii.

Portugalia

Portugalia postbelica a ramas o perioada indelungata prizoniera regimului autoritar al lui Salazar. Impreuna cu Spania raman izolate de restul continentului european. Portugalia ramane cu mult in urma de celelalte tari europene, respectiv si negocierile pentru aderare vor intampina o multime de obstacole si majoritatea vor avea un caracter economic. Negocierile pentru aderare demareaza in 1977, dar vor finisa abia in 1986. Dupa abolirea regimului Salazar, Portugalia a fost condusa de Partidul Socialist in frunte cu Mario Soares. Acesta va insista la o integrare cat mai rapida a Portugaliei in Comunitate, indiferent de progresul economic a tarii. PS milita pentru aderarea concomitenta a ambelor tari iberice in structurile Europei unite. Comunitatea europeana, la randul sau va fi nevoita sa aloce importante fonduri structurale pentru scoaterea din impas a economiei portugheze. Incepand cu 1987 pasi importanti integrationisti vor fi facuti de catre Partidul Liberal al lui Antonio Cavaco Silva. Meritul principal al acestui guvern a fost consolidarea democratiei si inevitabilitatea reformelor incepute de predecesori. Perioada de tranzitie a durat aici nu mai putin de zece ani. Datorita acestei dificile etape de extindere spre Sud, Comunitatea insereaza douasprezece tari. Geografia Comunitatii se extinde din Nordul Europei si pana la Marea Mediterana, iar numarul locuitorilor Europei comunitare creste pana la 320 mln.

Comunitatea face un pas dificil, dar important pentru integrarea tuturor tarilor democratice de pe continentul european.

Extinderea de la doisprezece la cincisprezece

Devenind doisprezece la numar, Comunitatea incepe sa se confrunte cu un sir de noi probleme. Tarile incep sa se divizeze intre tarile Nordului dezvoltat si cele ale Sudului mai putin dezvoltat. Spre exemplu Spania numara tot atatia deputati in Parlament, ca si o tara fondatoare precum RFG, iar Grecia in doi ani primeste tot atata ajutor financiar, cat si tarile Beneluxului in zece ani. Apare necesitatea unei noi strategii economice comunitare, dar si a unui echilibru diplomatic. Logica europeana se impune, dar mai putin convinge tarile dezvoltate puternic din punct de vedere economic, care acum se prezentau in postura de donatori. Groenlanda se opune intrarii Danemarcei in CEE, desi Comunitatea prevedea conditii privilegiate acestei regiuni nordice. Incepand cu 1987, in tarile Europei de Nord, numarul adeptilor extinderii Comunitatii scade, iar incepand cu 1989 si in Europa Mediteraneana se intampla acelasi lucru. Se face tot mai insistenta nelinistea pentru o eventuala deposedare: deposedarea de dreptul la controlul politic in favoarea unei 'tehnocratii' bruxelleze, deposedarea de legitimitatea democratica in favoarea unei oranduiri juridice, deposedarea de solidaritatea identitara pentru cei care insistau la o conservare cat mai iminenta a propriei identitati (limba, pamant, traditii), si chiar deposedarea de universalismul egalitar in favoarea unei structuri europene. Largirea si aprofundarea europeana necesita solutii majore, desi sustinerea acestor solutii in Comunitate pare sa adune tot mai putini partizani. Al doilea aspect al acestei perioade este situatia tarilor membre a AELS, care simt o posibilitate de izolare economica. Aceste tari cauta solutii pentru a evita ramanerea in afara Pietei interne a CEE. Se negociaza asupra crearii unui Spatiu Economic European, iar in 1992 la Porto este semnat un Tratat intre AELS si CEE. Treptat toate tarile membre AELS (cu exceptia Elvetiei) vor fi 'asimilate' de CEE. Al treilea aspect important al anilor '80 a fost destramarea lagarului socialist. Acest proces important de la sfarsitul sec. XX duce inevitabil la accelerarea unificarii europene. Austria si tarile scandinave nu mai au de ce sa-si pastreze neutralitatea, de aceea se grabesc sa-si ocupe locul in randul tarilor comunitare. Devenind membri cu drepturi depline in CEE, aceste tari primeau si un beneficiu economic evident. Cel din urma argument conducea si spre ridicarea nivelului de trai a cetatenilor de rand, de unde si sustinerea la nivel national. In decembrie 1992, Consiliul european da curs la Edinbourg negocierilor pentru aderare. In ianuarie 1993 demareaza negocierile cu Austria, Suedia, Finlanda, iar putin mai tarziu si cu Norvegia. Se preconiza o Europa a celor Saisprezece la 1 ianuarie 1995. Intre timp, fara a-si mari numarul statelor, in urma unificarii germane, creste respectiv teritoriul si numarul populatiei comunitare. In plus creste brusc rolul RFG, care datorita acestei unificari isi mareste substantial numarul reprezentantilor in Institutiile comunitare fata de celelalte trei Puteri. Negocierile continua si conform Consiliului de la Edinbourg, RFG primeste 18 locuri in plus fata de cele initiale pentru Parlamentul european, iar Italia, Franta si Marea Britanie cate 6 locuri suplimentare. Desi preconizata pentru 1995, extinderea incepe la 30 martie 1994, cand sunt semnate Tratatele de aderare cu Austria, Suedia, Norvegia si Finlanda. Urmeaza o etapa de confirmare a acestora prin participarea cetatenilor in cadrul referendumurilor nationale. Doar in Norvegia rezultatul a fost negativ: 48% pro si 52% contra aderarii la Comunitate. Aceasta extindere ca si primele doua are un sir de avantaje, dar si de dezavantaje. Primele ar fi:

noile tari nu devin o povara financiara pentru ceilalti membri ai Comunitatii, deoarece nivelul de dezvoltare a economiilor acestora este aproximativ acelasi

nu reprezinta focare de instabilitate si sunt tari cu regimuri vechi democratice

Comunitatea se extinde geografic, marindu-si numarul populatiei, ponderea economica si influenta politica in lume

Uniunea Europeana devine un punct de atractie, inclusiv pentru tarile dezvoltate din Europa, datorita succeselor inregistrate in domeniile economic, politic si social

extinderea spre Est prin includerea Austriei si RDG, duce in mod direct la largirea sferelor de influenta a Comunitatii in Europa Centrala si de Sud-Est

republicile postsovietice primesc un imbold si un stimulent pentru a se conforma tarilor dezvoltate din Vest

Printre dezavantajele celei de a treia extinderi au fost:

structura institutionala nu corespundea unei uniuni atat de largi, reforma institutionala se impune tot mai mult, dar aceasta intarzia sa apara

Comunitatea risca sa intre intr-o criza decizionala

noile tari membre nu si-au manifestat clar dorinta de a face sa progreseze Uniunea, conform obiectivelor stabilite prin Tratatul de la Maastricht

tarile neutre, precum Austria, Suedia, Finlanda nu au manifestat nici o dorinta de integrare in UEO sau in blocul Nord Atlantic, pentru a contribui astfel la intarirea securitatii europene.