Forta de munca in Uniunea Europeana

Forta de munca in Uniunea Europeana

1 Introducere

Conceptul nou, de 'piata comuna', lansat de raportul Spaak, a fost inclusa in Tratat. Desi piata comuna nu a fost definita explicit in Tratatul de la Roma, a fost evident ca libera circulatie a persoanelor (intr-o oarecare masura a lucratorilor) constituie una din conditiile sine qua non pentru realizarea acesteia. Era destul de neclar gradul de integrare pozitiva in acest sens si ce dispozitii ar trebui formulate.

Teoria referitoare la piata comuna sugereaza ca toti factorii de productie potentiali mobili ar trebui sa beneficieze de libera circulatie. Dar tratatele nu sunt clare cu privire la amploarea (toti factorii sau numai cativa) si gradul de integrare al pietei.

In versiunea consolidata a Tratatului Comunitatii Economice (TCE) se prevede libera circulatie ca modalitate de realizare a pietei interne a Comunitatii Europene, prin art. 3 paragraf 1, litera a si c, art. 14, 23-31 si art. 90 .

In Tratatul de la Amsterdam [12], in art. 1 se prevede prin obiectivele Tratatului deja formarea uniunii economice si monetare, care nu poate fi realizata decat prin integrarea factorilor pietei.

Pentru realizarea pietei comune pana la 31 decembrie 1992, Consiliul a adoptat 279 de masuri, vizand eliminarea oricaror frontiere interioare [18]. Dupa aceasta data procesul de perfectionare a pietei comune a continuat, adoptandu-se noi reglementari comunitare.

Piata muncii In Uniunea Europeana

Libera circulatie ineficienta

Problemele in calea realizarii unei piete europene a muncii sunt mai dificile decat in cazul marfurilor si capitalului. Acest lucru nu este evident prin Tratatul de la Roma. Art. 48 alin. (1) CEE (in prezent art. 39 CE), desi pare a fi neconditionat: "Libera circulatie a lucratorilor este asigurata in interiorul Comunitatii pana cel tarziu la sfarsitul perioadei de tranzitie".

Capitolul referitor la lucratori urmareste sa imbine "tratamentul national" cu elimina-rea oricarei discriminari in functie de cetatenie intre lucratorii statelor membre. De aceea un francez care lucreaza in Olanda trebuie tratat ca un lucrator olandez din Olanda. Lucratorii sunt indreptatiti sa accepte oferte de lucru din intreaga piata interna, sa circule liber pentru a accepta oferta si sa ramana acolo dupa terminarea activitatii. lucratorii independenti (de exem-plu, cei din comertul cu amanuntul) beneficiaza si ei de aceasta libertate. Nu este necesar ca posturile din serviciile publice ale statelor membre sa fie deschise lucratorilor din alte state, dar Curtea Europeana de Justitie a interpretat restrictiv acest lucru (de exemplu, intreprinde-rile publice sau companiile de pompieri sunt deschise tuturor resortisantilor din UE). Princi-palul criteriu este faptul ca cerinta de cetatenie este admisa numai cand functia din serviciul public face parte din exercitarea "autoritatii" publice (de exemplu, politia). Celelalte dispozitii dezvolta aspectul liberei circulatii a lucratorilor (de exemplu, cu privire la "agregarea" drepturilor de securitate sociala intre statele membre) sau sunt de importanta minora [5].

Capitolul cu privire la libera circulatie a lucratorilor nu a fost schimbat nici in Actul Unic, nici in Tratatul de la Maastricht . Aceasta abordare a liberei circulatii nu se refera deloc la posibilitatile efective si la stimulentele economice ale circulatiei peste frontierele intra-UE, ci numai la dreptul legal de a face acest lucru. Exista prea putine semne cu privire la disponibilitatea de a exploata o piata interna a muncii in avantajul economic general al UE, asa cum a fost in cazul bunurilor, capitalurilor si serviciilor. Pentru forta de munca obstacolele si franele reprezinta esenta chestiunii. Nu exista multe avantaje din obtinerea tratamentului national, daca circulatia in sine este atat de descurajata de reglementari restrictive, iar statele membre creeaza probleme financiare si de alta natura.

Cel mai important motiv pentru care circulatia lucratorilor in UE nu este libera, este legat de protectionismul social. "Libera circulatie" se afla sub "controlul tarii gazda", ceea ce inseamna ca salariile sunt foarte putin sau deloc negociabile. In timp ce pentru bunuri, multe servicii si capitaluri libera circulatie presupune concurenta prin pret, pentru mobilitatea fortei de munca intre-UE, lucratorii straini nu pot concura cu salariile mai scazute. Desigur, acest lucru ii impiedica pe lucratorii necalificati din statele membre UE cu salarii relativ mici sa exercite ceea ce ar fi un avantaj important, ii protejeaza pe lucratorii locali impotriva acestei concurente si reduce cererea de forta de munca UE nelocala. Fiindca, cel putin pentru forta de munca necalificata, lucratorii locali vor fi cu usurinta mai competitivi decat cei straini in ceea ce priveste limba, practicile de lucru, retelele etc., iar incapacitatea de a concura prin salarii va duce la un colaps al mobilitatii transfrontaliere. Controlul tarii gazda este un principiu perfectionist foarte eficient si confirma caracterul de "fortareata" al pietelor nationale ale fortei de munca.

In afara acestui motiv economic fundamental pentru lipsa liberei circulatii a fortei de munca, exista un set de motive legate de

reglementari

securitate sociala,

fiscalitate

asigurare sociala

locuinte

recunoasterea diplomelor

si altele.

Un alt exemplu edificator il constituie lipsa vointei statelor membre de a aborda adecvat problema lucratorilor de frontiera [5].

Libera circulatie a lucratorilor este o conditie necesara dar evident insuficienta pentru realizarea unei piete interne a fortei de munca. Contrastul cu capitalul financiar este izbitor. In timp ce controlul capitalului a fost permis explicit in cadrul unor derogari de la Tratat (pana recent), astfel de restrictii (sau clauze de salvgardare) nu sunt mentionate in cazul fortei de munca. eliminarea controlului capitalului a fost de multe ori unilaterala, iar interzicerea lui finala in 1988 a necesitat relativ putina armonizare sau centralizare a masurilor referitoare la pietele de capital. Raspunsul pietei a fost coplesitor, incat excesiva concurenta fiscala a fortat o trecere a impozitarii nationale catre factorii imobili (munca, proprietate) sau consum (TVA, accize). Eliminarea discriminarii fata de lucratorii straini (dar intre-UE) a fost un proces lent si dificil, supus unanimitatii pana in 1987. S-au luat prea putine masuri unilaterale in avans. Nici un stat membru nu a avut o perspectiva liberala a priori cu privire la aceste masuri. Raspunsul pietei fata de dreptul formal la libera circulatie a lucratorilor a fost neglijabil, cu exceptia situatiilor in care diferentele de venit erau foarte mari. Atat in sens economic, cat si de reglementare, un grad ridicat de integrare a pietei de capital corespunde unui grad foarte scazut de integrare a pietei muncii in Comunitate. Pelkmans [5] afirma ca, de fapt, nu exista a piata CE a muncii.

Intr-o Uniune poliglota cu grad semnificativ de diversitate culturala si divergente subtile dar sensibile ale traditiilor sociale, ale raporturilor dintre sindicat si patronat, ale ierarhiilor si legaturilor familiale, integrarea pietei capitalului si integrarea pietei muncii nu par sa fie compatibile.. Aceasta constatare nu numai ca diminueaza raspunsul lucratorilor la disparitatile  dintre tari referitoare la castiguri, dar are si efectul de a impinge comportamentul reglementar al statelor membre intr-o directie mult mai restrictiva. Acest lucru mareste semnificativ necesitatea integrarii pozitive, inainte ca libera circulatie sa dobandeasca orice semnificatie economica. Diversitatea culturala se va manifesta intotdeauna in Europa printr-o mult mai scazuta elasticitate in functie de venit pentru mobilitatea fortei de munca decat, de exemplu, in SUA. Si aceasta este doar unul din motivele unui impact minor al liberei circulatii a lucratorilor asupra Uniunii Europene. Deci, in prezent capacitatea uniunii de a institui o piata CE a fortei de munca este destul de redusa.

3 Instituirea unei piete CE a muncii

Care sunt conditiile crearii unei piete CE a muncii? Conditia necesara este, desigur, libera circulatie. Acest lucru a fost realizat, inclusiv agregarea securitatii sociale intre tari, precum si tratamentul national. Similar bunurilor si serviciilor, trebuie adoptate anumite masuri, inainte ca acest cadru de reglementare sa fie suficient pentru integrarea pietei fortei de munca. Iata patru dintre acestea:

armonizarea reglementarii pietelor nationale ale fortei de munca,

recunoasterea reciproca (adecvata) a diplomelor,

accesul la securitate sociala in intreaga Uniune

masuri conexe.

Armonizarea reglementarii pietelor nationale ale fortei de munca

Pe piata bunurilor si serviciilor s-a acceptat faptul ca reglementarile nationale trebuie armonizate (altfel, derogarile permit acestor reglementari sa blocheze libera circulatie sau sa o faca mai costisitoare). Nu acesta este cazul pietelor fortei de munca. lipsa armonizarii constituie o problema grava din perspectiva economica a liberei circulatii, in special pentru ca pietele fortei de munca sunt puternic reglementate in Europa. Legile privind salariile minime, contractele colective de munca, angajarea si concedierea, durata saptamanii de lucru, contractele de munca flexibile, calificarile dar si o multime de drepturi, difera intre statele membre. Diversitatea si complexitatea acestor legi au un efect foarte descurajant asupra migratiei transfrontaliere a fortei de munca: putini lucratori vor avea acces la informatii de calitate, care sa-i asigure cu privire la riscuri si oportunitati, astfel ca incertitudinile sunt numeroase. prin modalitati subtile, multe dispozitii nationale fac astfel ca intrarea pe piata a nerezidentilor sa fie mai riscanta, costisitoare, nepractica. Tot ceea ce exista in cazul fortei de munca este nediscriminarea pentru acei lucratori straini care deja au un post (sau o oferta de lucru). Acest lucru ignora aspectul esential al intrarii libere.

Intrarea libera ar insemna ca lucratorul din B ar putea concura in mod liber cu lucratorii din A (recunoastere reciproca) sau, ca in cazul multor piete ale bunurilor si serviciilor, ar putea concura in orice conditii la sau deasupra standardelor minime impuse de CE. Reglementarea nationala ar putea ramane in vigoare in A dar, pentru ca concurenta activa sau potentiala a lucratorilor din statele B, C, D etc. din cadrul UE sa apara, ar fi supusa concurentei reglementare deasupra standardelor comune din CE. dat fiind ca mobilitatea fortei de munca nu va fi niciodata foarte ridicata in Europa, autonomia reglementara nationala ar ramane considerabila.

A fost evitata aceasta armonizare necesara pentru instituirea si functionarea adecvata a pietei interne a fortei de munca (respectiv in scopuri de eficienta). Lucratorii migranti intra pe pietele nationale ale fortei de munca in conditiile reglementate stabilite prin controlul tarii gazda. Dupa Actul Unic si Tratatul de la Maastricht, a fost urmarit un grad foarte modest de armonizare, fara sa se faca prea mult cu privire la stimulentele si franele economice pentru lucratorii UE:

Exista doua exceptii evidente la lipsa de armonizare (relevanta economic):

prima se bazeaza pe argumentul esecului pietei: reglementarile privind sanatatea si securitatea la locul de munca (art. 118a, CE, in prezent fiind revizuit si devenind art. 113 CE) stabileste ca obiectiv "armonizarea conditiilor din acest domeniu", in contextul incurajarii imbunatatirilor, aceasta fiind supusa votului cu majoritate calificata,

Consecinta a fost reprezentata de o serie de directive, stabilind conditii minime (ridicate) pentru sanatatea si securitatea la locul de munca. Exista un consens cu privire la faptul ca nu ar trebui obtinut nici un avantaj competitiv, facand, de exemplu, sectia de vopsitorie dintr-o fabrica de automobile mai putin sanatoasa intr-un stat membru sau permitand sarcini fizice excesiv de grele asupra lucratorilor din altul. Potentialele externalitati sunt serioase in acest caz iar distorsiunile nu au nici o justificare[3].

a doua se bazeaza pe considerente de echitate si se refera la renumeratia egala pentru barbati si femei (art. 199, in prezent art. 141, modificat).

Articolul a aparut in urma temerilor Frantei (la mijlocul anilor 50) ca propria sa dispozitie privind nediscriminarea ar putea duce la dezavantaje concurentiale pentru firmele franceze. prin urmare nu a fost inclusa in scopul unei piete europene a fortei de munca, ci pentru a impiedica o distorsiune pe pietele bunurilor. punerea sa in aplicare nu a ramas fara consecinte. Desi se elimina o potentiala distorsiune pentru fluxurile transfrontaliere ale fortei de munca, face prea putin pentru eliminarea segmentarii pietelor nationale ale fortei de munca.

Recunoasterea reciproca a calificarilor lucratorilor si profesionistilor

Dupa o perioada de gestatie foarte lunga, o agentie CE speciala (CEDEFOP[4]) a lansat o identificare sistematica si detaliata a cerintelor care sa reprezinte baza recunoasterii reciproce. O abordare de la caz la caz a fost practicata in cazul profesiilor reglementate, vezi de exemplu pentru profesia de administrator hotel [9].

Aceasta abordare traditionala de realizare a "recunoasterii reciproce" a diplomelor are foarte putin in comun cu notiunea de recunoastere reciproca, atat de bine acceptata de la jumatatea anilor 80. aceasta notiune distinge intre obiective (de protectie reglementara) si mijloace (specificatii detaliate). daca obiectivele sunt "echivalente" sau armonizate la nivel CE, specificatiile conteaza mai putin si, prin urmare, trebuie acceptate reciproc detalii reglementare diferite. daca este cazul, pot fi stabilite la nivel CE cerinte minime (exprimand obiectivul convenit).

CE-1992 a avut un impact pozitiv asupra recunoasterii reciproce a diplomelor. Doua directive cuprinzatoare privind recunoasterea reciproca a diplomelor din invatamantul superior au reprezentat o bresa, desi testele de aptitudini pot inca determina bariere mari la intrare. formarea profesionala este promovata in mod explicit la nivel UE, pentru a facilita mobilitatea transfrontaliera.

Cu toate acestea dificultatile nu au disparut. la nivel UE nu exista nici un sistem de certificare si/sau acreditare pentru scoli, academii, universitati, cum este cazul in SUA. persista puternice bariere informale, datorita preferintelor puternice pentru educatia si limbile nationale.

Accesul la securitate sociala la nivel UE

In CE acest lucru a ramas un tabu. Statele federale (cum este Belgia, de exemplu) acorda migratilor interni acces la securitate sociala, indiferent de loc si statut (lucrator sau somer), ca parte a cetateniei acestora. Acest lucru necesita un angajament federal in favoarea echitatii, de obicei suplimentat de o securitate sociala (diferentiata) la nivel de stat. Consecinta benefica este eficienta mult mai ridicata a functionarii pietei muncii.

CE nu urmareste eliminarea acestei importante bariere in calea mobilitatii transfrontaliere. In Tratatul de la Amsterdam, noul art. 137 alin. (3) plaseaza proiectele de directive privind "securitatea sociala si protectia sociala" sub conditia unanimitatii, o dispozitie stricta, dar deja un progres, in comparatie cu munca de facilitare si pur consultativa pentru promovarea cooperarii mai stranse intre statele membre (in prezent art. 140). Nu ar trebui confundat cu directivele de agregare a drepturilor de asigurari sociale intre locurile de munca din diferite state membre pentru lucratorii migranti (in prezent art. 42 CE). Aceasta asigurare face putin sau nimic pentru discrepantele dintre statele membre cu privire la drepturi si pentru marea nesiguranta referitoare la acestea, in lipsa unui minim "federal". de aceea, intre localnici si straini, in cadrul UE, exista o serioasa asimetrie informationala cu privire la locurile de munca si drepturile implicate de acestea, dar si cu privire la accesul la locurile de munca: cautarea unui loc de munca peste frontiera este dificila pentru cei care lucreaza, in timp ce pentru someri antreneaza si un risc financiar, risc care este perceput ca fiind potential foarte ridicat. Astfel, absenta unei securitati sociale (minime) la nivel UE ofera o considerabila protectie implicita pentru pietele nationale ale fortei de munca. Aceasta protectie implicita se suprapune peste costurile efective si percepute ale intrarii dintr-un stat in alt stat membru, datorita lipsei de armonizare. Toate acestea impiedica deci formarea unei piete a muncii la nivel UE.

Masurile conexe

Sunt esentiale anumite masuri conexe pentru lucratorii migranti, cum ar fi:

accesul la locuinte (in cea mai mare parte ieftine),

asigurarea de sanatate

transferabilitatea pensiilor peste frontierele UE.

Cei cu venituri ridicate pot fi descurajati de intreruperile costisitoare ale acumularii pensiei suplimentare, in absenta transferabilitatii. Inainte de UEM transferabilitatea era greu de realizat intr-un mod atractiv din punct de vedere comercial, riscurile valutare fiind necunoscute pe perioade lungi. In zona euro transferabilitatea pensiilor (in euro) va fi abordata cu siguranta, dupa cum se indica in Planul de actiune in domeniul serviciilor financiare. Problema locuintelor ieftine in Europa este deseori rezolvata prin controlarea chiriilor, ceea ce descurajeaza oferta. Acest lucru duce la rationalizare, care reprezinta o bariera in calea liberei circulatii a fortei de munca, deoarece perioadele lungi de asteptare reprezinta bariere mari pentru lucratorii migranti. Asigurarea de sanatate dincolo de frontierele nationale poate cauza bariere prohibitive, daca societatile de asigurare (sau asigurarile de stat) din diferite state membre nu se angajeaza in favoarea acceptarii reciproce. In lipsa acestor angajamente, circulatia transfrontaliera a fortei de munca ar fi dezechilibrata in favoarea lucratorilor tineri si sanatosi. Masurile conexe au fost abordate numai selectiv, mentinandu-se astfel inca o alta influenta descurajatoare asupra potentialilor cautatori de posturi in strainatate.

In concluzie nu exista o piata CE a muncii [5], in ciuda euro-jargonului referitor la o "piata interna" pentru forta de munca. Acquis-ul existent nu este aplicabil tuturor lucratorilor, spre deosebire de piete de capital. Lucratorii unei piete terte care au obtinut permise de munca in statul membru A, nu beneficiaza de libera circulatie pentru munca; de fapt ei beneficiaza numai de libera circulatie ("a persoanelor") pentru a calatori in spatiul Schengen[5] si numai pe durata permiselor de sedere in tara in care lucreaza. UE nu are o politica comuna in domeniul imigratiei, desi s-ar parea ca se indreapta in aceasta directie, odata cu Tratatul de la Amsterdam.

Avand in vedere aceste omisiuni, obstacolele si distorsiunile caracteristice, este departe de a se realiza o piata europeana a fortei de munca in sensul economic al cuvantului.

4 Piata europeana a muncii. Caracteristici

In institutiile CE si uneori si in alte parti, termenul de "piata europeana (sau comuni-tara) a fortei de munca" este utilizat in mod liberal in dezbaterea politicilor si in publicatii. Desi rareori definita precis,, aceasta se refera, de obicei, la ansamblul pietelor nationale ale muncii din Comunitate. Toate sufera de pe urma unor probleme comune, iar Ce (reprezentata prin Comisie, Consiliu, parlamentul European si comitetul Economic si Social) este extrem de activa in promovarea analizei si consultantei comune. Strategia de cooperare constituie un exemplu tipic de etapa a doua a testului de subsidiaritate [5] - identificarea "necesitatii de a actiona", dar fara nici un grad de obligativitate si exclusiv paralel cu statele membre. Abordarea a fost intensificata de ceea ce se numeste o "strategie coordonata pentru ocuparea fortei de munca" (noul articol 125 CE), prin considerarea "promovarii ocuparii fortei de munca drept preocupare comuna" (art. 126 CE) si de o consultare intensa cu privire la liniile directoare si cele mai bune practici. Cu cata hotarare este pazita reglementarea sociala nationala (si, in consecinta, fragmentarea pietei muncii UE) este evident din art. 129, unde masurile (de stimulare) "nu includ armonizarea legilor si reglementarilor statelor membre".

Mobilitatea transfrontaliera intra-UE a fortei de munca are un caracter rezidual. Nu este cazul capitalului financiar sau al investitiilor straine directe (nici al bunurilor). raritatea relativa a fortei de munca slab calificate pe pietele nationale tinde sa induca cateva raspunsuri, altele decat fluxuri de forta de munca intra-UE:

substitutie capital - munca in diverse grade,

investitii directe externe,

relocalizari pentrui productia de bunuri relativ intensive in munca,

ajustare catre activitati cu o productivitate mai ridicata a fortei de munca (astfel incat productia intensiva in munca necalificata este subcontractata de altundeva, cum este cazul traficului de perfectionare pasiva in domeniul imbracamintei),

activitati reglementare sau protectioniste pe piata politica.

Determinantii mobilitatii intra-UE a fortei de munca sunt dati in figura 1 si figura   Desi stimulentele legate de salarii joaca un anumit rol, atat in contextul unui echilibru pe termen lung, cat si in ceea ce priveste deciziile individuale ale lucratorilor, multi alti determinanti sunt importanti. Pe termen lung, efectul de substitutie intre mobilitatea fortei de munca si integrarea generala a pietei (bunuri, servicii, capital) a fost mult mai important decat orice alta complementaritate.

Cresterea veniturilor in regiunile relativ sarace (convergenta treptata a preturilor factorilor in UE) tinde sa reduca mobilitatea transfrontaliera efectiva, cat si pe cea incipienta a fortei de munca. Deoarece calitatea de membru UE presupune o adanca integrare in privinta bunurilor, serviciilor, capitalului, inclusiv a investitiilor straine directe si a tehnologiei, mobilitatea fortei de munca din noile state membre (cu venituri mai scazute), cum ar fi Grecia, Spania si Portugalia dar si Romania si Bulgaria a scazut cu timpul sau va scade. In cadrul tarilor emitente, disparitatile regionale mari pot fi reduse prin intermediul politicii UE, in special prin fondurile structurale si fondul de coeziune. acest lucru conteaza deoarece, din moment ce migrantii din regiunile sarace sunt dezradacinati, decizia lor de a trece peste granita devine mai putin dificila. Politicile de coeziune ar putea astfel reduce mobilitatea intra-nationala si transfrontaliera intra-UE, cel putin a lucratorilor slab calificati.

 

Fig. 1

Pe termen scurt-mediu, lucratorii decid asupra mobilitatii prin compararea costurilor, restrictiilor si "stimulentelor de a ramane", pe de o parte, si a factorilor care-i atrag si imping peste granita, pe de alta parte. O categorie speciala de lucratori de frontiera este in situatia de a circula pentru lucru si totusi de a ramane, in sens socio-cultural; acest arbitraj necesita o protectie din partea UE, intrucat statele membre tind sa nu investeasca intr-o insuficienta cooperare bilaterala pentru a facilita aceasta "libera" circulatie.

Fig. 2

Perspectiva europeana traditionala este ca in special costurile nemateriale (limba, cultura) si lasarea in urma a familiei si retelelor sociale sunt motivele esentiale pentru care mobilitatea transfrontaliera a fortei de munca este scazuta in UE. Aceste elemente joaca un rol mult mai scazut in SUA, ceea ce ar explica mobilitatea muncii mult mai ridicata intre statele SUA. Dar sa nu uitam ca SUA este un stat federal iar UE o uniune economica, inca in formare. Figura 2 clarifica faptul ca aceasta perspectiva este doar o parte dintr-un set mult mai complex de determinanti. Un alt set important de determinanti include un numar de bariere legale si economice din UE, pentru care nu exista echivalent in SUA. In special "principiul tarii gazda" este un principiu protectionist, eliminand atu-ul migrantului slab calificat (respectiv disponibilitatea de a lucra pentru un salariu situat intre cel de acasa si cel din tara gazda). In consecinta, concurenta cu lucratorii locali se va baza pe caracteristici independente de salariu, in privinta carora localnicii tind sa beneficieze de avantaje legate de limba, cultura muncii, retele si altele. Controlul tarii gazda este evitat in economia "gri" dar acest caracter ilegal mareste riscurile (lipsa asigurarii, expulzare etc.).

In ceea ce priveste factorii care imping si atrag, salariile si ofertele de munca sunt importante, dar de obicei numai in combinatie cu prezenta retelelor din tarile gazda (cel putin pentru cei slab calificati).

Inainte de aderarea celor 10 (2004), totalul lucratorilor migranti din UE era scazut. In 1997 acesta era de aproximativ 2,9 milioane, inclusiv lucratorii de frontiera. Aceasta reprezenta aproximativ 1,7% din forta de munca activa din UE-15, iar aceasta pondere a ramas in general constanta de la aderarea Spaniei si Portugaliei (in 1986). Aproximativ jumatate dintre acesti lucratori isi aveau originea in cele patru tari de "coeziune": Grecia, Spania, Portugalia si Irlanda. Astazi, jumatate din acest numar o reprezinta romanii plecati in UE pentru a muncii.

Libera circulatie a lucratorilor din primele trei tari a fost limitata in cursul unor lungi perioade de tranzitie, iar cand aceste restrictii au fost ridicate, somajul din tarile cu venit ridicat a limitat mult factorii de "atractie". Este probabil ca, pentru aceste tari, recuperarea partiala a diferentei de venit in acea perioada sa fi redus factorul de "impingere". La inceput migrantii au avut o semnificatie economica mare pentru aceste tari. Dupa ce aceste tari au revenit la democratie (1974-1975) si s-au modernizat rapid, este posibil ca factorul de impingere sa fi slabit. Un alt motiv restrictiv ar fi putu fi concurenta din partea fortei de munca non-UE, in special din tarile mediteraneene, de exemplu, pentru locuri de munca similare in Germania si Franta.

O poveste similara poate fi evocata pentru migrantii italieni din anii 50 si de inceputul anilor 60. Italia a experimentat o recuperare rapida iar piata interna a fortei de munca a deve-nit mai strans reglementata, producand o migratiune neta de revenire la inceputul anilor 70.

Migratii non-UE erau in anii 2000 de cel putin doua decenii, mai numerosi decat cei din UE. Tarile expeditoare (in primul rand Turcia, Tunisia, Algeria, Maroc si Yugoslavia, dar si cei din tarile in curs de aderare) aveau in general salarii mai scazute. Influxul de forta de munca mediteraneana a exercitat probabil un efect de slabire a cresterii salariilor pentru locuri de munca putin calificata (industrie, servicii, asistenta casnica), in detrimentul migrantilor din tarile de coeziune. Se pare ca putina forta de munca locala a concurat cu forta de munca non-UE, cu exceptia posturilor temporare. dar migratia non-UE este din ce in ce mai restrictionata, iar programele de revenire au redus foarte mult fluxul - multi lucratori au ramas si au inceput sa se asimileze. pentru segmentata piata europeana a muncii este tipic faptul ca forta de munca non-UE nu beneficiaza de libera circulatie. Imigratia non-UE a crescut brusc in anii 90, odata cu deschiderea Europei Centrale si de Est si cu razboiul din fosta Yugoslavie. Acest fapt a dus la o crestere puternica a caracterului restrictiv al procedurilor de imigrare si azil in tarile UE si la pasi prudenti catre o politica comuna in domeniul imigratiei. tratatul de la Amsterdam, furnizand o deschidere prudenta in vederea inserarii acquis-ului Schengen in Tratatul CE (cu privire la azil si la controlul persoanelor), poate ajuta la orientarea catre o politica comuna in domeniul imigratiei. In mod logic, acest lucru ar trebui sa includa si libera circulatie a lucratorilor din tari terte angajati legal [5]. Notiunea unei politici comune in domeniul imigratiei, cu exceptia cazului in care este foarte restrictiva, nu se potriveste cu pastrarea unei piete (nationale) ale muncii foarte flexibila, hiperregelementate, sprijinite de state-providenta (nationale) generoase, si de aceea a fost respinsa mult timp. Insa la inceputul unui nou secol, cu un somaj in scadere si o mult mai buna constientizare a consecintelor pe termen lung ale imbatranirii fortei de munca in UE, politica comuna in domeniul imigratiei devine o prioritate pe agenda politicilor UE. Si acest lucru este legat de aderarea Europei Centrale la UE. In 2000 a fost depusa o propunere referitoare la contingentele de imigratie.

De fapt din cele 210 combinatii posibile bilaterale gazda - origine din UE-15, numai cinci combinatii reprezenta aproape jumatate din total in 1995: austrieci in Germania (126.000), greci in Germania (23000), italieni in Germania (365.000), portughezi in Franta (373.000) si irlandezi in Marea Britanie (245.000). Marea majoritate a combinatiilor au cifre minore sau nule, o confirmare clara a naturii reziduale a migratiei in UE. Dupa 2007 numarul combinatiilor posibile a crescut la 702, dar migratia fortei de munca a fost semnificativa doar dinspre Estul UE spre Vestul ei.

Statistic, in 1995, Luxemburgul avea 35% din forta de munca ca fiind straina dar din UE, Belgia - 5% (datorita institutiilor CE si circuitului international din jurul lor) inregistreaza pe departe cele mai ridicate ponderi interne. pe pozitia urmatoare se gaseste Germania, cu 2,9% din forta de munca interna.

Institutii UE implicate in politica ocuparii fortei de munca si afaceri sociale sunt:

• Comisia Europeana

• Comisarul pentru ocuparea fortei de munca si afaceri sociale (Vladimir Spidla) sub deviza egalitate, mobilitate, demnitate,
• Directia generala pentru ocuparea fortei de munca, afaceri sociale si sanse egale,
• Granturi,
• EURES - portalul mobilitatii locurilor de munca in UE ;
• Parlamentul European
• Comitetul pentru Ocuparea Fortei de Munca si Afaceri sociale
• Consiliul Uniunii Europene
• Politica sociala si pentru ocuparea fortei de munca
• Mediatorul European
• Comitetul Economic si Social (rol consultativ),
• Fundatia Europeana pentru imbunatatirea conditiilor de viata si de munca ,
• Agentia Europeana pentru Siguranta si Sanatatea in Munca,
• Centrul European de Monitorizare a rasismului si Xenofobiei,
• Centrul European pentru Dezvoltarea European Formarii Profesionale (CEDEFOP),
• Banca Europeana de Investitii.

Raportul Consiliului Uniunii Europene privind ocuparea fortei de munca 2006-2007 a subliniat necesitatea de a obtine rezultate.

1. Pentru a favoriza ocuparea fortei de munca si pentru a stimula cresterea productivitatii trebuie ameliorata functionarea pietelor de munca si calitatea muncii.

Flexisecuritatea ar trebui sa faciliteze tranzitiile intre diferite etape ale vietii active.

3. Intarirea abordarii ocuparii fortei de munca pe baza ciclului de viata ar trebui sa favorizeze accesul pe piata muncii si promovarea prelungirii vietii active, dar si mobilitatea profesionala pe toata durata vietii.

4. O atentie particulara ar trebui sa fie acordata persoanelor care se gasesc la periferia pietei muncii, pentru a nu le exclude.

5. Pentru a ating e obiectivul care consta in crearea de locuri de munca mai numeroase si de o calitate mai buna, este indispensabil sa se investeasca intr-un mod eficace si rational in capitalul uman si este necesar sa se realizeze proiecte decisive pentru educatie si formare permanenta (longlife learning). Pentru a beneficia pe deplin de inovatii, trebuie asigurata formarea corespunzatoare. Din acest punct de vedere recunoasterea formala si informala a educatiei este importanta.

6. Migratia economica este o problema noua a pietei fortei de munca si poate prezenta un interes pentru atenuarea penuriei de mana de lucru.

Pe termen lung exista o corelatie pozitiva intre ocuparea fortei de munca si productivitate. Inseamna ca un nivel inalt al productivitatii este o conditie necesara pentru stabilirea unei cresteri durabile a ocuparii fortei de munca. Graficul din figura 3 prezinta o comparatie intre statele membre UE in functie de cresterea medie a productivitatii (pe ora) a mainii de lucru si cresterea ocuparii fortei de munca in perioada 200-2005.

Fig. 3

Pentru Cehia, Ungaria, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania si Polonia, nivelul ridicat al cresterii productivitatii intre 2000 si 2005 a fost insotit de cresteri mici ale ocuparii fortei de munca (chiar o valoarea negativa pentru Polonia). Restructurarea industriala care a avut loc in aceste tari a avut ca efect cresterea productivitatii sacrificand ocuparea fortei de munca. Dimpotriva, pentru Spania si Cipru, cresterea ocuparii fortei de munca s-a dublat dar cresterea productivitatii s-a situat sub cea medie. Numeroase alte state membre au o crestere a productivitatii relativ mica cuplata cu o crestere a ocuparii fortei de munca. tot mica. Doar Irlanda a reusit sa atinga cresteri mari atat pentru productivitate cat si pentru ocuparea fortei de munca.

5 Piata europeana a fortei de munca in date statistice[19]

Fig. 4

Fig. 5

Fig. 6

Fig. 7

Fig. 8

Fig. 9

Fig. 10

Fig. 11

Fig. 12

Fig. 13

Fig. 14

Cheltuieli publice pentru politica fortei de munca

Sunt explicit dedicate somajului, riscului de angajare, persoanelor inactive care doresc sa intre pe piata muncii.

Cheltuielile totale includ doua grupe:

categoriile 2-7 - cheltuieli pe programe active implicand formare profesionala, job rotation/job sharing, stimulente pentru angajare, crearea directa de locuri de munca si stimulente la intrarea initiala pe piata muncii,

categoriile 8-9 - cheltuieli pe programe pasive cum ar fi venituri de subzistenta a celor iesiti de pe piata muncii (majoritatea indemnizatii de somaj) si pensionari inainte de limita de varsta.

Fig. 15

Fig. 16

Fig. 17

Fig. 18

Indicii costului mainii de lucru arata evolutia conjuncturala a costurilor orare totale suportate de catre angajatori pentru utilizarea mainii resurselor umane. Indicele acopera toate activitatile economice, fiind exceptate agricultura, pescuitul, silvicultura, educatia, sanatatea si alte activitati de servicii colective, sociale si personale. Costurile mainii de lucru includ salariile brute, contributiile si taxele sociale nete ale subventiilor legate de ocuparea fortei de munca.