Globalizare si integrare europeana - Dependenta energetica a Uniunii Europene de Rusia

Globalizare si integrare europeana

Dependenta energetica a Uniunii Europene de Rusia

Tema resurselor energetice in Uniunea Europeana este de cateva decenii, inca inainte de constituire efectiva a acesteia, o tema problematica, insa nu prioritara. Lipsa acestei intaietati s-a reflectat in consecintele aparute de-a lungul anilor, concretizate in instabilitate si lipsa de transparenta, repercusiuni ce au dus la situatii ca cele cu care ne-am obisnuit sa se intample in fiecare iarna si anume stoparea pe o perioada nedeterminata a aprovizionarii cu gaz de catre « detinatorul de putere absolut din acest punct de vedere, Rusia. » Am luat ca reper constituirea Uniunii Europene pentru a arata, pe de o parte, premizele si proiectele similare anterioare ei, dar si politica energetica pe care UE a adoptat-o, in fazele ulterioare. Tematica este complexa intrucat, dincolo de aspiratiile catre o politica unitara din punct de vedere energetic, fiecare stat prioritizeaza propriile interese in functie de scopurile primordiale ce au interferat sau nu cu interesele globale ale Uniunii. Aceasta lipsa de coeziune in actiuni ar fi determinat si mult discutata dependenta de Rusia, de unde concluzii speculative privind o adevarata politica de dezbinare purtata de catre aceasta pentru a dispersa coerenta tratarii acestui subiect in ce priveste cooperarea fiecarui stat membru in fundamentarea unui plan echitabil de creare a unei alternative monopolului si dependentei de Rusia.

Sa vedem insa cum a aparut ideea aceasta a unei politici energetice unitare si cum a devenit ea parte a unei viziuni globale. Dupa 1945, guvernele democratice vest-europene au considerat ca in reconstructia de dupa razboi, un rol esential il joaca energia si de aceea sectorul trebuie integral controlat de stat. Industriile au fost nationalizate, iar pentru evitarea abuzului de putere s-a recurs la solutia proprietatii publice si/sau a controlului public. Asa s-au nascut, intre altele, Electricité de France si Gaz de France in 1946, ENEL in 1962 in Italia.[2] Avand in vedere rolul dominat al statelor in politica de energie la acea vreme, primele Tratate al Comunitatilor Europene nu au inclus printre obiectivele lor, sectorul de energie, ci doar unele componente ale acestuia, cum se va vedea mai departe. In anii '70 apar o serie de crize care mobilizeaza guvernele statelor europene in ce ceea ce priveste siguranta alimentarii cu gaz. Astfel apar proiecte pentru dezvoltarea unor resurse alternative care necesitau insa si foarte mult efort economic, asa aparand agentiile nationale de energie si agentiile de implementare. Totusi, unele interventii planificate in acest mod traditional s-au dovedit grabite sau chiar nefolositoare, de aceea capacitatea guvernelor singure de a interveni in politica de energie a inceput sa fie pusa la indoiala. Aici, de fapt, problematica aparea in jurul ideii de monopol de stat sau de liberalizare a pietei echivalenta cu ideea de globalizare, altfel zis, o viziune eminamente traditionala si una ce incepea sa prinda contururile unei gandiri globale. Dupa anii '90, valorificarea unor noi resurse energetice ramane un deziderat coroborat cu compatibilitatile acestor politici cu cele legate de mediu si de latura sociala. Actul Unic european semnat in 1987 reprezinta un punct de turnura pentru piata unica, insa nu si din punct de vedere energetic pentru ca interesele unora dintre state privind politica de monopol erau mult prea mari pentru a se ajunge la un consens. Aceleasi retineri apar si in 1992 in cadrul Tratatului de la Maastricht cand in definirea conceptului de PIE (piata unica europeana) apar opozanti in includerea si a unui capitol legat de politica energetica. Printre acestia : Marea Britanie, Germania si Italia. Episodul s-a repetat iar la o alta propunere a Comisiei, referitoare la administrarea Cartei Energiei de catre Directia de Energie din cadrul Comunitatii Europene. Un element important pe care il contine acest tratat se leaga de principiul subsidiaritatii, asadar al lipsei unor directive care sa restrictioneze si sa limiteze libertatea deciziilor la nivelul fiecarui stat membru privind politica sa din acest punct de vedere. Nu a determinat insa acest principiu in mod mai mult sau mai putin vizibil, un principiu democratic pana la urma, aceasta diseminare in interiorul Uniunii care a dus la lipsa unei politici unitare?

Acestea ar fi, in mare, punctele importante in istoricul problemei. In ceea ce priveste eforturile statelor membre de a defini o politica energetica comuna, ea cuprinde cateva proiectari importante. Paradoxal, desi in istoria Comunitatii Europene politica de energie a fost mai degraba nesemnificativa, Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO) si Tratatul de constituire a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (Euratom) se refera la energie. O viziune globala asupra acestor aspecte apare insa inca din 1964 cand necesitatea unei astfel de abordari este din ce in ce mai discutata. Acestui deziderat complexitatea problemelor legate de producerea energiei, transportul si consumul energiei a crescut mult in ultimele decenii, odata cu acutizarea problemelor globale de mediu, schimbarile climatice si epuizarea resurselor.

Un punct esential il va constitui si Consiliul European de la Dublin din 1990 cand apare ideea unei colaborari intre statele europene si cele foste comuniste in ideea fundamentarii unei piete comune ; asa apare Carta Europeana a Energiei semnata de catre 51 de state. Tratatul se bazeaza pe respectarea principiilor pietei interne, pe eficienta energetica, dar si pe problemele legate de mediu.

In ultimii ani, complexitatea situatiilor legate de producerea energiei si transportul ei s-a marit, avand in vedere tocmai multiplicarea si acutizarea lor, schimbarile climatice si epuizarea resurselor. Asadar, presiunilor externe li se mai adauga si limitarile impuse de natura, probleme ce au aparut de mult timp la nivel global. Este un alt motiv pentru care Europa, Uniunea Europeana trebuie sa actioneze la acelasi nivel.

Pe de alta parte, Europa si-a propus deja o strategie ce tine de actiuni la nivel intern si anume reducerea consumului de energie cu 20% pana in 2020 :

« Trebuie sa actionam mai mult, sa fim mai ambitiosi, sa fim mai curajosi pentru a evita riscul problemelor in domeniul energetic pe viitor. Asta inseamna investitii. Investitiile in energie, inclusiv in eficienta, inseamna sa oferim economiei un impuls de care are nevoie intr-o perioada de nesiguranta », remarca presedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. Cu toate acestea, Agentia Internationala pentru Energie a anticipat deja ca cererea de gaze naturale va creste la nivel global cu 2,3% pe an si cu pana la 90% pana in anul 2030. In acelasi timp, implicit, cererea de gaze catre Rusia va creste cu 10 procente pana in 2015 fata de nivelul actual, pana la 465-485 de miliarde de metri cubi. La randul ei, Rusia, pentru a suplini aceste cresteri va trebui sa-si mareasca productia cu pana la 781-845 de miliarde de metri cubi pana in 2015.

Asadar, o consolidare a pietei energetice la nivel european este singura solutie intrevazuta.

Nu trebuie uitat insa un lucru, acela ca Gazprom, care detine monopolul asupra exporturilor de gaze din Rusia este cel mai mai mare producator de gaze naturale din lume, asigura 26% din gazele din Europa. Planul Ministerului Energiei indica de asemenea ca exporturile totale de gaze ale Rusiei, care includ livrarile catre Asia si fostele tari sovietice, sunt asteptate sa se ridice la 261 de miliarde de metri cubi in 2009, 347-375 de miliarde de metri cubi in 2015 si 415-440 de miliarde de metri cubi in 2030. In acest an, exporturile totale sunt estimate la 249 de miliarde de metri cubi

Cauza acestei problematici despre care vorbeam este una in primul rand, naturala. Rusia a avut astfel avantajul, fata de statele europene, unor resurse ca petrolul si gazele naturale care i-au permis sa creeze din acest punct de vedere o relatie de dependenta. Statele continentului european, mai apropiate sau mai indepartate de ea, au depins de aceste resurse, Rusia devenind principal furnizor. Interesele Rusiei vizeaza

Dificutatile in acest caz le reprezinta Ucraina, astfel incat problematica nu mai are in acest moment o dimensiune bilaterala Uniunea Europeana-Rusia, ci una trilaterala intrucat acest stat va trebui sa fie inclus pana la finalizarea proiectelor directe ale UE cu Federatia Rusa.

Pe de alta parte proiectele UE privind surse alternative de energie stagneaza sau sunt interferate de interese particulare si in acest caz cel mai relavant este cazul conductei Nabucco care sa nu traverseze teritoriul rus si sa asigure Europei livrari de gaz independent de principalul furnizor actual. Mai trebuie amintit un alt proiect al Germaniei realizat, prin Marea Baltica, direct cu Rusia, North Stream, care ar crea o mai mare siguranta din punct de vedere energetic, pentru Europa, dar care, in acelasi timp, ridica si serioase probleme legate de protectia mediului.

Cum poate fi insa calificata aceasta situatie ? Se spune din ce in ce mai des ca nu mai vorbim de mult timp de un aspect pur economic, ci, dimpotriva de unul dirajat fara doar si poate de nuantele politice, de relatiile interstatale mai mult sau mai putin precise etc. si nu de putine ori Rusia este perceputa drept actantul care dirijeaza si ingreuneaza in acelasi timp relatiile, intr-o tendinta accentuat manihesita de a privi deciziile fiecarui membru implicat, Uniunea Europeana fiind cea care trebuie sa faca concesii si sa trateze acest lucru la nivel diplomatic. Mai mult, perceptiile unora ajung chiar la puncte de vedere ce expun interese conspirationiste in care o Rusie avida de a-si extinde cat mai mult influenta in Europa, incepand cu statele din jurul ei (vezi cazul recent al Georgiei) nu ar urmari prin aceste actiuni decat dezbinarea la nivelul relational din continent. Sunt concluziile studiului de are aminteam mai sus, al think-tank-ului European Council on Foreign Relations din care reiese ca Europa ar trebui sa se concentreze in doua directii: construirea celui de-al patrulea coridor energetic - Nabucco - si comunicarea Rusiei a beneficiilor care ar decurge din ratificarea Cartei Energetice. Este in acest caz doar o problema de viziune sau Europa chiar se confrunta cu o reala problema? Studiul precede publicarea Strategiei energetice a UE revizuite si summitul UE-Rusia, precum si preluarea de catre Cehia a presedintiei UE, stat care are securitatea energetica printre prioritatile anuntate. Potrivit documentului, abordarea europeana a diplomatiei energetice a Rusiei - cautarea unor surse alternative de energie, incurajarea gasirii unor alte surse de gaz, pentru a le evita pe cele ruse si incercarea de a atrage Moscova in tratate privind energia - nu este eficienta, daca UE nu construieste o piata unica a gazului.
Cum gazul nu poate circula usor intre granitele europene, partenerii strategici ai Gazprom, Germania si Italia, pot beneficia de pe urma unei politici amicale cu Rusia, in timp ce statele est-europene sunt lasate intr-o completa dependenta economica, remarca studiul. Toate cele zece tari est-europene noi membre ale UE se bazeaza pe Rusia pentru pe putin 50% din gazul pe care il consuma. Cu exceptia Romaniei. Iar sase dintrele ele depind in proportie de 80% de gazul rusesc. Iar asta impiedica existenta unei politici comune, a unei singure voci in dialogul UE-Rusia pe aceasta tema.

Concluziile acestui studiu mai au ca fond un alt episod sugestiv pentru dificultatea manevrarii acestei situatii si anume acela din martie 2007 cand Rusia a oprit furnizara de gaze pentru Ucraina din cauza datoriilor acumulate catre Gazprom. Mai recent, in vara anului trecut, in contextul tensiunilor din Georgia, Uniunea Europeana a resimtit din nou presiunea insecuritatii unei relatii nu foarte clar creionate. Ce ar trebui sa faca Europa in acest context? Care sunt optiunile ei?

Singura ei solutie pare a fi una legata de abordarea unei perspective globale si anume aceea a incercarii de a adopta in mod real o politica energetica unitara care sa nu fie prezenta doar in tratatele si acordurile stabilite ci care sa se concretizeze in strategii care sa determine parteneriate, care sa dea oportunitatea unor negocieri de durata. Destabilizarea care apare in plan european -cum este si in momentul actual, se datoreaza tocmai acestei lipse de pozitionare clara a fiecarei parti implicate in rapoturile bilaterale. Acest lucru se leaga esential de negociere, de modurile in care au fost trasate continuturile acestor strategii. Ca si in situatia care a aparut de curand, discutia trebuie sa aiba in vedere nu doar Rusia si Ucraina separat sau Rusia si Uniunea Europeana ci o relatie trilaterala.

Pe de alta parte , Uniunea Europeana trebuie sa continue dezvoltarea unor resurse alternative, Proiecte ca South Stream in care ar putea fi inclusa si Romania, dar si finalizarea celebrului proiect Nabucco care va facilita accesul statelor membre la sursele de gaz fara intermediul unor alti furnizori precum Ucraina.

Solutia o va reprezenta, proababil, o aplicabilitate a globalizarii in sensul rolului jucat de statele natiuni, nu in sensul reducerii, ci al transformarii rolurilor lui. Altfel spus, totul ar trebui sa coincida cu o liberalizare, cu un transfer de responsabilitate de la sectorul de stat la cel privat, lucru dificil de realizat si de acceptat in primul rand, dupa cum am vazut mai sus.

Bibliografie:

1. Bruce Hackett and Loren Lutzenhiser Social Structures and Economic Conduct: Interpreting Variations in Household Energy Consumption in Sociological Forum, vol 6, https://www.jstor.org

A. W. Clarke and T. F. Hart, Appraising World Energy Prospect, Managerial and Decision Economics, Vol 1

3.www.ziare.com

https://www.iea.org/Textbase/subjectqueries

Despre politica de energie a Uniunii Europene, Politici Europene, versiune actualizata, in cadrul Institutului European din Romania.

Complexitatea problemelor legate de producerea energiei, transportul si consumul

energiei a crescut mult in ultimile decenii, odata cu acutizarea problemelor globale de

mediu, schimbarile climatice si epuizarea resurselor naturale

Pe langa acestea, Uniunea Europeana se confrunta cu cateva probleme specifice, intre

care cea mai serioasa este cea legata de dependenta accentuata fata de resursele energetice

de import.

Aflata si sub presiunea angajamentelor asumate prin Protocolul de la Kyoto, Comisia

Europeana a lansat in anul 2000 cea de-a treia Carte Verde "Spre o strategie

europeana a sigurantei in alimentarea cu energie" Raportul final asupra Cartii Verzi a

Energiei, rezultat in urma unei dezbateri publice de o amploare fara precedent in ultimii

30 de ani, a fost prezentat de Comisia Europeana la 27 iunie 2002

Aproape 80 % din consumul de

energie este asigurat din import. Spania importa peste 80 % din gazul metan, tot petrolul

si aproape jumatate din carbune. Moratoriul asupra energiei atomice a stopat dezvoltarea

sectorului nuclear in aceasta tara. In Irlanda, peste 70 % din consumul de energie primara

Referirea este importat, iar procentul va creste odata cu epuizarea resurselor interne de gaz. De

aceea, orientarea este catre constructia de magistrale de transport pentru gaz.

Tabloul energiei in UE ne arata ca S/M difera mult in structura energetica nationala.

Interesele tarilor net exportatoare difera de cele ale tarilor net importatoare. In plus,

nivelurile diferite de dezvoltare economica influenteaza atitudinea guvernelor fata de o

politica a energiei in spatiul european. Daca tarile Nordului bogat sunt intens

preocupate de descentralizare si demonopolizare fara a se interesa prea mult de o

politica comuna, cele mai putin dezvoltate ale Sudului cauta surse de dezvoltare a

sectorului de energie in interiorul UE.

De aceea, nu exista grupuri de state cu o viziune comuna asupra politicii de energie

dincolo de clasificarea mai sus-mentionata - importator/exportator. In schimb exista o

diferenta clara pe axa Nord-Sud in ce priveste nivelul de dezvoltare al sectorului

energetic, infrastuctura si utilitatile de energie

Cartea Verde a Energiei este primul studiu energetic cu adevarat important realizat

dupa anii '70 in spatiul european si reprezinta baza unei strategii energetice pe termen

lung a Comunitatilor Europene. Scopul sau nu a fost sa prezinte solutii, ci sa atentioneze

asupra starii actuale a sectorului de energie, precum si a implicatiilor si consecintelor

consumului de energie asupra economiei si mediului inconjurator.

Diversificarea surselor de energie prin promovarea energiilor

regenerabile, ca masura legislativa de importanta majora in prioritatile enuntate de Cartea

Verde a Energiei, a fost adoptata in 2001. Obiectivul ei este ca « energia verde » sa ajunga

la 22 % din totalul energiei produse in UE in 2010, fata de 14 % in 1997. S/M trebuie sasi

definitiveze obiectivele nationale pana in octombrie 2003.

Comisia Europeana sustine cercetarea, dezvoltarea si realizarea proiectelor demonstrative

din domeniul energiei si prin Programul Cadru 6, program care are drept scop general

crearea unui Spatiu European de Cercetare (European Research Area). In Programul

Cadru 5, incheiat in 2002, a existat sub-programul ENERGY, dedicat energiilor nenucleare