ASCENSIUNEA POLITICA A LUI IANCU DE HUNEDOARA

De tanar, ca toti fiii de nobili, si-a insusit o educatie militara. Carte n-a invatat prea multa. Probabil ca buchiile le-a deprins de la parohul Hunedoarei ori de la castelanul local, dar limba latina n-a ajuns sa o stie bine niciodata. Tot la o varsta foarte tanara a plecat de acasa, fiind trimis, dupa obiceiul micilor nobili, sa-si desavarseasca educatia militara in slujba cate unui mare baron A servit ca aprod la familiile Csanádi si Csáky. A trecut apoi in serviciile despotului sarb Stefan Lazarevici, poate la una din mosiile pe care acesta le avea in sudul Ungariei. Astfel s-au putut naste traditiile populare sarbesti despre indrazneata fapta a lui Iancu, care, la o vanatoare ar fi reusit sa ucida un lup fioros sau chiar despre descendenta lui din despotul sarb.

Iesind din slujba lui Stefan Lazarevici, el a intrat in aceea a familiei Ujlaki si apoi in aceea a viitorului episcop de Zagreb, Dumitru Csupór. Era de acum nu un simplu ostas, ci conducatorul unui mic detasament de sase pana la doisprezece calareti. Primele lui fapte de arme le savarseste asadar in sudul Ungariei, aproape de acele nestatornice hotare otomane, unde isi va castiga gloria de mai tarziu. S-a cunoscut in vremea aceasta cu Pippo de Ozora, care il sprijinise si pe tatal sau.

In vara sau toamna anului 1430, Iancu de Hunedoara a intrat ca si tatal sau odinioara, in serviciile directe ale regelui Sigismund. Cronicile spun ca la aceasta data el era inca tanar.

In slujba regelui, Iancu de Hunedoara si-a putut imbogati cunostintele, mai ales pe cele militare. A luat parte, la inceput ca un om destul de neinsemnat, in intreprinderile mari ale regelui sau. A cunoscut oameni, locuri, si-a imbogatit experienta varstei lui inca tinere. In toamna anului 1431 il insoteste pe Sigismund de Luxemburg in Italia, intrand in numarul acelor soldati pe care regele Ungariei ii promisese ca ajutor ducelui Milanului impotriva Venetiei. A ramas in Italia pana in 1433, cand Sigismund a fost incoronat imparat

La Milano, marele centru mestesugaresc si comercial din nordul Italiei, a stat Iancu de Hunedoara vreme de doi ani. A cunoscut acolo pe clericul Ioan de Zredna, care in urma anilor petrecuti la studii in Italia va deveni unul din primii reprezentanti ai culturii umaniste in Ungaria, iar prietenia cu Iancu de Hunedoara il va inalta la rangul de episcop de Oradea si de cancelar al regatului. La 25 noiembrie 1431, tanarul comandant era, desigur, in fruntea ostasilor sai, in multimea care se imbulzea in piata sa priveasca incoronarea regelui Sigismund cu coroana de fier a regilor longobarzi, act care preceda incoronarea ca imparat, ce trebuia sa aiba loc la Roma, savarsita fiind de insusi papa. "La Roma insa, unde Sigismund s-a dus in mai 1433, pentru incoronare, pe Iancu nu-l aflam. A ramas acolo unde-l retinea slujba sa militara, la Milano si in nordul Italiei, invatand din organizarea armatelor italiene, din metodele lor de lupta, legand cunostinta cu unii comandanti ai vremii, ca Francesco Sforza, de la care, precum si de la altii, a putut invata stiinta militara, dar nu s-a apropiat niciodata de spiritul de aventura si de caracterul indoielnic al acestor condotieri-sefi de trupe mercenare."¹

Sederea in Italia i-a fost folositoare tanarului Iancu si din alt punct de vedere, decat acela al imbogatirii cunostintelor despre lume, oameni si meseria sa. Nu se stie prin ce mijloace, dar s-a constatat ca la Milano el a dobandit o oarecare avere, putand imprumuta, in anii urmatori, regelui Sigismund, in mai multe randuri, sume importante de bani, pentru care primeste ca zalog sate si mosii prin jurul Aradului, al Cenadului si in comitatul Békés.

Dupa incoronarea lui Sigismund de Luxemburg la Roma, Iancu de Hunedoara s-a inapoiat in Ungaria.

Dupa intoarcerea lui Sigismund din Italia, Iancu de Hunedoara isi insoteste suveranul in Elvetia, la Basel, oras in jurul caruia se concentra o buna parte din activitatea religioasa si politica europeana, fiind de fata multe personalitati de seama ale timpului.

In 1436-1437, mereu in suita suveranului sau, dar stand deja in fruntea unui detasament de 50 de calareti greu inarmati, Iancu de Hunedoara participa si la campania lui Sigismund de Luxemburg in Cehia: Iancu a participat la luptele maselor populare si a unei parti din orasenimea ceha care nu erau de acord cu revenirea stapanirii germane. Intr-unele din aceste lupte, unele destul de grele, a trebuit sa-si riste chiar viata.

Luptele pe care le-a purtat in Cehia n-au ramas fara urmari asupra formarii anumitor convingeri politice si asupra cunostintelor de arta militara ale lui Iancu de Hunedoara. El vedea in fata lui o armata compusa din oameni simpli, tarani,meseriasi, lucratori minieri, care aproape douazeci de ani infruntasera armatele feudale. Aici a putut Iancu de Hunedoara sa cunoasca valoarea acestor elemente husite, pe care le va angaja ulterior in mare numar, in armata sa, impotriva turcilor.

A mai putut observa indeaproape si tactica militara pe care o foloseau husitii: intrebuintarea mai larga a infanteriei si a tunurilor usoare si indeosebi folosirea carutelor ca mijloc de transport si ca mijloc de aparare improvizata. Cand dadeau o batalie in camp deschis, husitii isi asezau cu repeziciune carutele in forma de dreptunghi, le legau intre ele cu lanturi si intareau spatiile goale cu barne si scanduri.

Atent la noile tactici militare, Iancu de Hunedoara a pus bazele unui sistem de lupta in care grosul ostirii il constituiau elementele populare, a aplicat la un moment dat unele din invatamintele tacticii husite a taberei de care legate.

Hotarele Cehiei erau amenintate in acei ani si de Polonia. Dinastia Jagello, care domnea acolo, planuia sa ocupe si tronul ceh. Nadejdea ii era acum risipita prin revenirea lui Sigismund de Luxemburg. Pe acest teatru de lupta Iancu insotit ca intotdeauna de fratele sau, Ioan, a avut prilejul de a-si risca viata si a se inalta in favoarea suveranului sau.

Virtutile lui militare, serviciile continue facute regelui ii adusera increderea regala. Soldatul regelui primi pana la urma intrarea si in sfatul regal, incepeau sa i se deschida si usile tainice ale guvernarii.

Luptele mari ale vietii le incepe deci dupa ce a strabatut treptele ierarhiei ostasesti de la cea mai de jos incepand, dupa o variata si inalta pregatire militara, dupa o indelungata familiarizare cu viata de ostas si cu campul de batalie. Dar si dupa o initiere cel putin in treburile ostasesti ale statului.

Trimis la sfarsitul anului 1438 sau inceputul anului 1439 in sud, unde venea primejdia cea mare, iarasi impreuna cu fratele sau, primira misiunea grea de a apara cetatile regale Severin, Orsova, Mehadia, Gureni si portiunea deosebit de expusa a Portilor de Fier. Cei doi frati isi implinira bine misiunea. Actele le atribuie fapte deosebite, multe loviri cu dusmanul si tot atatea biruinte. Un lucru e sigur, oastea lor mica de la inceput crestea mereu; reusira sa tina piept dusmanului, sa puna o stavila incursiunilor lui continue si chiar sa faca ei insisi incursiuni peste hotare. Drept urmare cei doi frati fura numiti impreuna bani de Severin. Dregatorie deosebit de importanta ea nu numai ca le asigura un rol esential in apararea granitei de sud, dar ii si ridica deodata in randurile marii nobilimi, cu steaguri proprii, largindu-le considerabil prestigiul: Iancu de Hunedoara isi asigura acum o influenta si in statul regal cel putin in problemele razboiului cu turcii.

Cu toate ca a dovedit mult curaj si pricepere in apararea cetatilor regale, Ioan se remarcase deja in apararea Dunarii- cum afirma regele Vladislav I Jagello in 1440- " prin lupte neintrerupte si atacuri reciproce, nu fara multa varsare a sangelui lor si primiri de rani grave, si nu fara moartea slujitorilor lui ." ²

Astfel apare Iancu in chip de salvator al acelui moment. " Se ridicase deja cel care avea sa franeze inaintarea otomana: romanul transilvanean Ioan de Hunedoara " spune Constantin Rezachevici, citandu-l apoi pe P.Panaitescu: "Rolul Tarii Romanesti, prea apropiata acum de centrul puterii otomane, care pana atunci se aflase in fruntea apararii liniei Dunarii de Jos se incheiase in linii generale, cel putin pentru moment. Venise randul Transilvaniei sa preia conducerea rezistentei tarilor romane." ³

Pentru prima oara Iancu de Hunedoara a folosit pe langa fortele transilvane si banatene, si pe cele ale Tarii Romanesti si Moldovei ( intr-o anume masura), " in cadrul unui sistem inchegat ", la care a adaugat pe cele ale Ungariei, si a tras tot pentru intaia data in chip organizat si pe cele ale Poloniei, inca departata de teatrul luptelor cu turcii, sustinand in acest scop domnia comuna in Ungaria si Polonia a lui Vadislav ( I, respectiv III) Jagiello.

Asa a reusit sa creeze in lupta impotriva turcilor un larg sistem de aliante nu numai cu tarisoarele romanesti, dar si cu tarile vecine. " A creat astfel de la gurile Dunarii si pana in centrul Europei un adevarat bastion antiotoman, a carui garnizoana principala au fost fortele cnezilor romani trasilvaneni si banateni si cele ale domnilor romani." ⁴

Dupa lungi peregrinari prin atatea tari, Ioan de Hunedoara isi incepe astfelactivitatea lui pe acel teatru de lupte unde isi va castiga renumele de ostas ce il va inalta pana la cele mai mari demnitati.

Era pe atunci un om inca tanar. Avea cam 32 de ani. De vreo 15 ani viata ii era consacrata carierei militare. In acest timp vazuse mult din tot ceea ce ii putea servi unui conducator de osti in desavarsirea artei sale. Participase la unele ciocniri mai putin insemnate fata de cele ce aveau sa urmeze cu turcii, vazuse ce inseamna o tara dezvoltata comercial si mestesugaresc, cum era Italia, isi daduse seama de resursele materiale pe care o asemenea dezvoltare le ofera statului si armatei, invatase din experienta ceva din arta militara a condottierilor italieni, trasese poate deja concluziile sale asupra avantajelor pe care le reprezentau armatele de mercenari si a conditiei pe care trebuia sa o intrunesti pentru a le putea angaja si mentine credincioase: banul. In Cehia invatase sa cunoasca valoarea pe care o da armatei credinta intr-un ideal social si politic ce corespundea intereselor poporului. Serviciile militare neintrerupte si valoroase pe care le facuse regilor Ungariei ii adusera drept recompensa multe mosii,

prin care el rotunjise averea initiala a familiei, ajungand sub raportul starii materiale aproape de nivelul marilor nobili.

Inainte de 1439, Ioan de Hunedoara a avut posibilitatea de a-si imbogati experienta, de a se forma ca om politic si mai cu seama ca sef militar. Atunci cand primejdia turceasca devenea tot mai amenintatoare, iar marea nobilime feudala din Ungaria si din alte tari apropiate tot mai nesimtitoare in fata primejdiei, tot mai athiata numai dupa urmarirea intereselor ei egoiste de clasa, popoarele din rasaritul Europei vor trebui sa se ridice cu mai multa hotarare intru apararea existentei si a viitorului lor. Un asemenea moment se apropia in preajma anului 1440. Pentru infaptuirea sarcinii istorice concrete ce statea atunci in fata popoarelor Ungariei, Tarilor Romane, Serbiei, Albaniei si Bulgariei, trebuiau insa si energia, inteligenta si priceperea unui conducator, care sa fie la inaltimea greutatilor pe care avea sa le infrunte. Pentru aceasta misiune, Ioan de Hunedoara era unul din oamenii cei mai pregatiti.

Prin numirea sa ca ban al Severinului, in 1438-1439, Iancu de Hunedoara ocupa intaia demnitate mai insemnata in regatul ungar; alaturi de rolul militar pe care-l avusese pana atunci si care ramanea sarcina lui principala in acea regiune de granita, el avea sa joace de acum inainte si un rol politic.

Imprejurarile ascensiunii lui politice de dupa anul 1439 sunt strans legate de evenimentele interne ce se desfasurau atunci in Ungaria, de luptele pentru putere dintre anumite partide feudale.

In prima jumatate a secolului al XV-lea, Ungaria era o tara in care feudalismul se afla in dezvoltare, iar dezvoltarea vietii economice se facea in profitul clasei care detinea in mainile sale puterea economica si politica. Acestia ii exploatau pe mosiile lor pe taranii iobagi, dar si pe tarani si oraseni prin mijlocirea impozitelor, prin taxele de negot, prin obligatia militara, prin nenumarate alte impuneri. Nici chiar puterea regelui si a organelor sale administrative nu le era pe plac, ii stanjenea. Asadar ei duceau o politica de faramitare a statului in fruntea caruia doreau un rege slab. Aceasta anarhie feudala era profund daunatoare dezvoltarii economice, vietii oraselor si a gospodariilor taranesti.

Mare nobilime nu se preocupa in mod serios nici de primejdia dinafara, expansiunea otomana. Vazandu-si numai de interesele sale inguste de clasa, ea nu voia sa-si riste viata in luptele cu turcii. Starea de faramitare a statului, luptele interne dintre feudali slabeau puterea de rezistenta a intregii tari, impiedicau organizarea apararii impotriva unui dusman ale carui intentii erau vadite pentru toata lumea.

Mica nobilime din Ungaria era nemultumita de nemasurata intarire a puterii marilor feudali. Ea nu avea insa nici puterea, nici indrazneala de a pretinde direct, pentru sine, conducerea politica.

Astfel deceniile III si IV ale secolului al XV-lea sunt " perioada organizarii statului pe "ordine"(stari), impartindu-se puterea intre marii nobili si ordine, restrangandu-se intr-o masura oarecare puterea marii nobilimi. Se pregatea si se nastea sistemul "ordinelor"(starilor), insusi regele Sigismund lucrand in acest sens."⁵, ordinele fiind alcatuite din mica si mijlocia nobilime, adica "nobilimea modesta" ce avea sa formeze "partida" lui Iancu.  

Fata de linia politica generala reprezentata de marea nobilime- faramitarea teritoriala si forma anarhica de guvernare, cu o putere centrala slaba, sovaiala pana la tradare in politica externa -, mica nobilime este pentru intarirea puterii regelui, pentru lichidarea anarhiei conducerii marilor feudali locali, pentru o aparare mai hotarata a granitelor statului. Aceasta politica era mai in acord cu interesele orasenimii si taranimii asigurand in mai mare masura dezvoltarea viitoare a societatii.

Iancu de Hunedoara, in calitatea lui de membru al nobilimii mici, ridicanu-se pana la treptele unor demnitati mai inalte, aproape exclusiv in urma unor servicii militare aduse regelui, a impartasit punctul de vedere al categoriei sale sociale si a luat atitudine in acest sens in evenimentele politice interne din Ungaria, de dupa anul 1439. " "Ordinele" se aduna in jurul lui Iancu de Hunedoara, care, singur dintre capitani, a facut randuiala in teritoriile incredintate lui spre administrare." ⁶ Chiar daca intre timp el dobandi-se mosii intinse, care-l puneau pe picior de egalitate cu marii nobili, acestia nu l-au recunoscut niciodata ca fiind unul de ai lor: l-au privit cu dispret, l-au considerat un fel de "parvenit". In cariera lui, Iancu de Hunedoara va avea sa infrunte mereu dusmania marilor baroni, mai ales ca el se dovedea a fi omul acelei partide a nobilimii mici si mijlocii care urmareau sa le stirbeasca deplinatatea privilegiilor politice. Succesele obtinute in luptele cu turcii, indata dupa numirea lui ca ban al Severinului, il impun si drept cel mai talentat general din Ungaria acelui timp. Si din punctul de vedere al evenimentelor interne si din acel al luptelor de aparare a regatului, Iancu de Hunedoara s-a dovedit a fi omul cel mai potrivit spre a reprezenta interesele partidei micii nobilimi si astfel l-a ridicat in fruntea ei.

In 1439, activitatea ostilor turcesti se intareste in Serbia, in apropierea hotarelor de miazazi ale Ungariei. In primavara acelui an, sultanul Murad al II-lea ataca si cucereste Serbia de la rasarit de raul Morava.

La 27 august 1439, cetatea Semendria cazu in mainile turcilor. Murad al II-lea lasa o garnizoana in Semendria si se indrepta spre sudul Serbiei. Probabil in legatura cu aceste evenimente se constata ca, in septembrie 1439, Iancu de Hunedoara si fratele sau dublasera fortele ce le stateau la indemana pentru apararea cetatilor din Banatul Severinului. Ei au acum 200 de oameni greu inarmati, pe langa trupele auxiliare.

Abia pe la sfarsitul lunii iulie, cand Semendria nu mai putea fi salvata, regele Ungariei, Albert, se hotari sa se puna in miscare. Armata inainta greoi, ostasii se imbolnaveau, nobilii nu ascultau ordinele regelui, dezertarile luau proportii, astfel ca inaintarea trebuia oprita. Printre putinii care ramasera fermi langa rege a fost Iancu de Hunedoara. Se hotari retragerea. Armata se imprastie tot mai mult. Iancu reveni in Severin si aici a avut mai multe ciocniri cu turcii, fara a se margini numai la aparare, ci trecand si la unele atacuri locale, in regiunea Vidinului.

Regele se intoarse in Ungaria unde se imbolnavi si muri lasand-o vaduva pe regina Elisabeta.

Asa se sfarsi aceasta expeditie foarte putin glorioasa si care mai pricinuise si o alta greutate: lasase Ungaria fara rege.

Aparea problema dinastica. Marii nobili se grupasera in jurul reginei Elisabeta, dar majoritatea nobilimii mici si mijlocii era impotriva ei caci doreau un rege sa guverneze efectiv.

In dieta care se intruneste la Buda regina Elisabeta cere sprijinul nobililor maghiari pentru a comduce regatul.

La dieta participa si Iancu de Hunedoara. El zugravi intr-o cuvantare gravitatea primejdiei turcesti. Trase concluzia ca era nevoie imediata de un rege major, cu autoritate reala de a conduce statul, si de o intarire a legaturilor regatului maghiar cu tarile vecine si indeosebi cu Polonia. Incheie propunand candidatura regelui polon la tronul Ungariei.

Ambasada sprijinita de indemnurile lui Iancu de Hunedoara continua discutiile, astfel ca, la 6 martie, regele Vladislav accepta tronul Ungariei.

Dupa incoronarea lui Vladislav, ruptura dintre cale doua parti de apus si de nord ale tarii. De partea lui vladislav si a aderetilor sai, prin+tre care se gasea si Iancu de Hunedoara, se alaturasera regiunile de rasarit, cuprinzand si Transilvania.

In toamna si iarna lui 1440-1441 regina, pentru a-si procura bani in vederea sustinerii razboiului civil, amaneteaza mosii de-ale ei prin Austria si chiar orasul si tinutul Sopron din Ungaria. Toate aceste acte potrivnice intereselor Ungariei au indepartat si mai mult de regina majoritatea nobilimii si a populatiei, care vedea in marii nobili din jurul Elisabetei pe exploatatorii cei mai odiosi.

Iancu de Hunedoara, numit in fruntea trupelor partidei regelui Vladislav I ( ca rege al Poloniei, el era intitulat Vladislav al III-lea, dar pe tronul Ungariei era cel dintai suveran cu acest nume), ataca mai intai cetatea Györ. Cetatea nu a putut fi salvata, in schimb au fost curatate de dusmani imprejmuirile oraselo Buda si Alba Regala.

Intre timp, in jurul Ungariei izbucni o revolta a nobilimii fidele fata de Elisabeta. In fruntea ei stateau Ladislau Garai. Impotriva lui se indrepta armata condusa de Ioan de Hunedoara si Nicolae Ujlaki. Intalnirea celor doua armate avu loc in sudul Ungariei, nu departe de malul drept al Dunarii. Miscandu-si cu repeziciune armata, dand dispozitii trupelor sale de a cruta regiunea si populatiei, Ioan de Hunedoara si-a asigurat superioritatea asupra marilor feudali, pe care el ii numeste, inainte de lupta, "vanzatori de patrie". Ii infrange si arunca resturile oastei lor din sudul Ungariei.

"Cea mai spectaculoasa ascensiune dintre familiile romanesti cneziale o realizeaza huniadestii. De la 1409, cand Voicu, cavaler al Curtii regale si fiul sau Ioan obtin domeniul Hunedoara, pana la Matia Corvinul, rege al Ungariei, fratii Iancu si Ioan de Hunedoara, apoi Iancu singur si dupa aceea Matia Corvinul urca treapta cu treapta pana in varful piramidei sociale, cu fiecare urcus sporindu-si mosiile si puterea politica si economica."⁷

" A urcat cele mai inalte trepte ale dregatoriilor, avand un cursus honorum cum nimeni din afara familiei regale nu mai avusese pana atunci. Din acest punct de vedere, va fi intrecut probabil doar de fiul sau, Matia Corvinul." 8